Fraudulent corporate document falsification by a company administrator and attorney: Qualification of an attorney's false attestation as intellectual forgery by a public official and the applicability of the ne bis in idem principle following a prosecutorial dismissal based on legal qualification.

Şedinţa publică din data de 22 octombrie 2020

Deliberând asupra apelului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. x/2015 din 23 iulie 2019 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaţilor A., pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (5 acte materiale) şi art. 5 C. pen., şi B., pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (3 acte materiale) şi art. 5 C. pen.

Totodată, s-a dispus clasarea cauzei cu referire la ambii inculpaţi sub aspectul infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale, şi al unor presupuse infracţiuni prevăzute de art. 320 şi art. 321 C. pen., evidenţiate în expozitivul actului de sesizare, precum şi faţă de avocatul B. pentru comiterea unei presupuse fapte prevăzute de art. 322 alin. (1) C. pen. (cu privire la încheierea actelor din anul 2011).

De asemenea, în temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a solicitat desfiinţarea celor 5 înscrisuri reţinute în inculparea directă, precum şi, subsecvent, a actelor constitutive încheiate ulterior datei de 01 februarie 2013 şi depuse la Registrul Comerţului, cu privire la celelalte acte evidenţiate în expozitiv instanţa de judecată urmând a se pronunţa la cererea părţii civile.

Sub aspectul situaţiei de fapt, s-a reţinut, în cuprinsul rechizitoriului, că, în perioada ianuarie - februarie 2013, inculpatul A., beneficiind de ajutorul nemijlocit al coautorului - inculpatul B., avocat în cadrul Baroului Bucureşti, şi urmărind o rezoluţie infracţională prestabilită, care avea în vedere vânzarea bunurilor aflate în patrimoniul S.C. C. S.R.L., al cărei administrator era, a procedat la contrafacerea conţinutului deciziei asociatului unic al S.C. C. S.R.L. nr. 1 din 24 ianuarie 2013, a actului constitutiv subsecvent din aceeaşi dată, precum şi a contractului de cesiune de părţi sociale, a hotărârii A.G.A. şi a actului constitutiv subsecvent noii situaţii juridice, toate din 01 februarie 2013, folosindu-se, în acest sens, în parte, de câteva coli în alb, cu semnături genuine, care aparţineau asociatului unic de la acea dată, D., iar, ulterior, în luna februarie 2013, a procedat la înstrăinarea imobilelor societăţii şi la încasarea sumele de bani primite.

Astfel, inculpatul A., împreună cu B., au contrafăcut cu pastă corectoare menţiunile din cuprinsul ultimei file a actului constitutiv din 01 iunie 2009, schimbând data în 24 ianuarie 2013 şi renumerotând capitolele iniţiale XI în VII şi XII în VIII, toate pentru a da valenţele unui act constitutiv întocmit şi semnat la data de 24 ianuarie 2013, profitând astfel de semnătura genuină a numitului D., existentă deja în cuprinsul actului din 2009. La final, pentru a întregi rezoluţia infracţională, inculpatul A., beneficiind de concursul nemijlocit al celuilalt inculpat, a menţionat acte şi fapte necorespunzătoare adevărului în actul constitutiv din 01 februarie 2013, pentru a da finalitate juridică activităţii infracţionale, căpătând, astfel, în mod fraudulos, calitatea de asociat unic al societăţii menţionate, cu putere de decizie unică.

Ulterior acestui moment, după înregistrarea documentelor la Oficiul Registrului Comerţului de către avocat, mandatat de A., în calitate de reprezentant al societăţii în cauză, la datele de 25 ianuarie 2013, respectiv 01 februarie 2013, inculpatul A. a emis decizia asociatului unic nr. 4 din 20 februarie 2013, prin care a stabilit vânzarea unor active imobiliare ale societăţii, exercitând, astfel, acţiuni susceptibile de a constitui infracţiunea de înşelăciune atât în dauna asociatului unic de drept D., cât şi în raport cu societatea pe care nu o reprezenta în mod legal şi licit pentru o atare operaţiune juridică, inculpatul având, în realitatea obiectivă licită, doar calitatea de administrator al societăţii până la momentul realizării operaţiunilor de falsificare.

Ca urmare, în data de 21 februarie 2013, s-au încheiat, la BNP E., două acte de vânzare-cumpărare între S.C. C. S.R.L., prin reprezentant legal, şi F., autentificate sub numerele 87 şi 88, prin care s-au înstrăinat de către societate două apartamente, unul cu trei şi un altul cu două camere, contra sumelor de 10.500 euro, respectiv 19.000 euro, imobile aflate în zona Calea x, mai exact intrarea Precupeţii Vechi, nr. 9, parter şi, respectiv etaj 1, Bucureşti, bunuri care, ulterior, au fost înstrăinate la un preţ de zece ori mai mare de către subdobânditor.

Referitor la inculpatul B., avocat în Baroul Bucureşti, în actul de sesizare s-a reţinut, drept activitate de coautorat cu o rezoluţie infracţională continuată, faptul că a atestat în fals data, identitatea părţilor şi conţinutul actului în sensul Legii nr. 51/1995, asupra actului constitutiv din 01 iunie 2009, pentru a conferi aparenţa şi eficacitatea juridică unui act constitutiv datat 24 ianuarie 2013, această ultimă dată fiind contrafăcută chiar personal de către avocat, prin scrisul acestuia, fără ca persoană vătămată să fie prezentă.

Totodată, s-a mai reţinut că acesta a atestat în fals, în sensul Legii nr. 51/1995, identitatea părţilor şi conţinutul, specificând în mod neadevărat că perfectarea s-ar fi realizat "conform voinţei acestora" în privinţa contractului de părţi sociale din data de 01 februarie 2013, numitul D. nefiind nici de această dată în faţa avocatului, iar conţinutul actului nu a fost redactat de comun acord de părţi în faţa acestuia.

De asemenea, acelaşi inculpat a atestat un conţinut alterat, menţiunile fiind necorespunzătoare realităţii, deoarece noua situaţie juridică avea drept premisă toată acţiunea plăsmuită de inculpatul A., respectiv actul constitutiv final, din 01 februarie 2013, care îl prezenta drept asociat unic pe acesta din urmă.

În ceea ce priveşte actele materiale constând în redactarea deciziei asociatului unic nr. 1 din 24 ianuarie 2013 şi a hotărârii A.G.A. din 01 februarie 2013, procurorul a arătat că acestea nu au fost întocmite cu aportul efectiv al avocatului în cauză, fiind acte prealabile, încheiate între aşa-zişii asociaţi, respectiv primul act avea în vedere o aşa-zisă majorare de capital social şi o cooptare a asociatului A., aspect prealabil actului constitutiv din 24 ianuarie 2013, în timp ce al doilea înscris avea în vedere acordul intervenit între cei doi asociaţi cu privire la cesiunea de părţi sociale, aceasta din urmă fiind reţinută în inculparea avocatului menţionat.

Nu s-a reţinut drept inculpare vreo participaţie a avocatului în cauză la infracţiunea de înşelăciune, fiind, însă, probată la finalul anchetei o activitate concretă de complicitate la rezoluţia ulterioară a inculpatului A., care califică, deopotrivă, şi activitatea acestuia de coautorat la infracţiunile de fals.

Procurorul a menţionat că soluţia de trimitere în judecată din rechizitoriu priveşte doar infracţiunile de fals, pentru infracţiunea de înşelăciune dispunându-se clasarea cauzei ca urmare a intervenirii deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial la data de 25 iunie 2018, şi a practicii instanţelor judecătoreşti subsecvente acestei decizii. Prin urmare, s-a arătat că situaţia de fapt are în vedere cu preponderenţă infracţiunea mijloc, iar infracţiunea scop este menţionată doar pentru a circumscrie mobilul infracţiunii de fals avut în vedere de inculpatul A. şi consecinţa acţiunilor celor doi inculpaţi din cauză.

După înregistrarea cauzei pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, având în vedere situaţia de fapt reţinută în actul de sesizare, instanţa de fond a dispus numirea unui curator special pentru persoana juridică S.C. C. S.R.L., care şi-a însuşit acţiunea civilă depusă anterior pentru partea civilă.

Prin încheierea din 18 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a luat act că nu au fost invocate cereri şi excepţii în legătură cu urmărirea penală, iar, în baza art. 346 C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, dispunându-se începerea judecăţii în cauză.

Prin încheierea din 02 iunie 2020, Curtea a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului B. din infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, în infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, şi fals intelectual, în formă continuată.

În cauză, au fost audiaţi inculpaţii A. şi B., precum şi partea civilă D., fiind depuse şi înscrisuri în circumstanţierea acuzaţilor şi copii ale cazierelor judiciare ale acestora.

La termenul din 26 noiembrie 2019, Curtea a respins cererile inculpaţilor de judecare a cauzei conform procedurii simplificate, apreciind că declaraţiile date în faţa instanţei nu cuprind o recunoaştere totală a situaţiei de fapt, astfel cum a fost reţinută prin rechizitoriu. La acelaşi termen, părţile au precizat că nu contestă probele administrate în cursul urmăririi penale, astfel că instanţa nu a dispus readministrarea acestora.

Totodată, la dosar, a fost ataşată, în copie, ordonanţa nr. 584/II-6/2020 din 11 mai 2020 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. La termenul din 15 iunie 2020, în baza art. 339 alin. (2) C. proc. pen., instanţa a dispus trimiterea la Parchetul General, spre competentă soluţionare, a cererii inculpatului B. de constatare a nulităţii ordonanţei nr. 584/II-6/2020 din 11 mai 2020 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Prin sentinţa penală nr. 119 din 29 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2019, s-a luat act că, prin încheierea din 02 iunie 2020 a acestei instanţe, s-a dispus, în baza art. 386 C. proc. pen. şi art. 5 C. pen., schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului B. din infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, în infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, şi fals intelectual, în formă continuată.

În temeiul art. 5 C. pen., s-a stabilit că legea penală mai favorabilă inculpaţilor este C. pen. din 1969.

I. În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 290 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) (5 acte materiale) şi art. 5 C. pen.

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), cu) excepţia celui de a participa la alegerile legislative, şi lit. b) C. pen. (1969), după rămânerea definitivă a hotărârii până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.

În baza art. 861 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 862 C. pen. (1969), urmând ca, în baza art. 863 alin. (1) C. pen. (1969), inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti; să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţa sau locuinţa şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de munca; să comunice informaţii de natura a putea fi controlate mijloacele de existenţă.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 359 C. proc. pen. şi art. 864 C. pen. (1969), iar, în baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), a fost suspendată executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării pedepsei principale.

II. 1. În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 290 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) (3 acte materiale) şi art. 5 C. pen.

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), cu) excepţia celui de a participa la alegerile legislative, şi lit. b) C. pen. (1969), după rămânerea definitivă a hotărârii până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.

2. În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) (3 acte materiale) şi art. 5 C. pen.

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), cu) excepţia celui de a participa la alegerile legislative, şi lit. b) C. pen. (1969), după rămânerea definitivă a hotărârii până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. (1969), au fost contopite pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare.

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), cu) excepţia celui de a participa la alegerile legislative, şi lit. b) C. pen. (1969), după rămânerea definitivă a hotărârii până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.

În baza art. 861 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani, stabilit conform art. 862 C. pen. (1969), urmând ca, în baza art. 863 alin. (1) C. pen. (1969), inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti; să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţa sau locuinţa şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile precum şi întoarcerea; să comunice şi sa justifice schimbarea locului de munca; să comunice informaţii de natura a putea fi controlate mijloacele de existenţă.

S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 359 C. proc. pen. şi art. 864 C. pen. (1969), iar, în baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), a fost suspendată executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării pedepsei principale.

III. În temeiul art. 19 raportat la art. 397 alin. (1) C. proc. pen. coroborat cu art. 1346 C. civ., au fost respinse ca neîntemeiate acţiunile civile formulate de părţile civile S.C. C. S.R.L. şi D..

În baza art. 397 alin. (3) C. proc. pen., au fost desfiinţate înscrisurile falsificate, respectiv: decizia asociatului unic al S.C. C. S.R.L. nr. 1/24 ianuarie 2013 prin care s-a dispus majorarea capitalului social al acestei societăţi şi cooptarea în calitate de asociat a inculpatului A.; actul constitutiv al societăţii S.C. C. S.R.L. actualizat la data de 24 ianuarie 2013, atestat sub nr. x/24 ianuarie 2013 de avocat B.; hotărârea adunării generale a asociaţilor societăţii C. S.R.L. din data de 01 februarie 2013, prin care inculpatul A. a devenit asociat unic; contractul de cesiune părţi sociale din data de 01 februarie 2013 atestat sub nr. x/01 februarie 2013 de avocat B.; actul constitutiv al societăţii C. S.R.L. actualizat la data de 01 februarie 2013, atestat sub nr. x/01 februarie 2013 de avocat B..

IV. În baza art. 274 alin. (1), (2) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii A. şi B. la plata sumei de 1500 RON şi, respectiv, de 1000 de RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul curatorului special desemnat pentru partea civilă S.C. C. S.R.L., în cuantum de 868 de RON, s-a dispus a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.

În baza art. 276 alin. (2) C. proc. pen., a fost respinsă ca neîntemeiată cererea părţii civile D. de obligare a inculpaţilor la cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, în urma analizării mijloacelor de probă administrate în cauză, Curtea a reţinut, sub aspectul situaţiei de fapt, că, în anul 2009, persoana vătămată D. şi inculpatul A. au înfiinţat societatea C. S.R.L. cu activitate principală dezvoltare imobiliară, cod 25626507, prin cererea de înmatriculare nr. x, depunându-se actul constitutiv din data de 01 iunie 2009, cetăţeanul spaniol având contribuţie la capitalul social (în suma de 4000 de RON, vărsat integral) de 70%, iar inculpatul A. de 30%, iar cel din urmă deţinând şi calitatea de administrator.

În îndeplinirea activităţii principale, la data de 25 august 2009, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la BNP G., societatea în cauză, reprezentată de administrator A., a dobândit, pentru suma de 29.500 de euro, plătită în numerar, imobilul din Intrarea Precupeţii Vechi, nr. 9, Corp A, de la numita H..

În acelaşi sens, la data de 21 decembrie 2009, societatea a dobândit, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la BNP G., pentru suma de 29.500 de euro, plătită în numerar, imobilul din Intrarea Precupeţii Vechi, nr. 9, Corp A, de la vânzătorii A. şi I., A. având, de asemenea, mandat ca reprezentant legal al cumpărătorului.

În anul 2011, inculpatul A. a cesionat părţile sale sociale către D., rămânând administrator al societăţii.

În perioada ianuarie- februarie 2013, inculpatul A., beneficiind de ajutorul nemijlocit al coautorului, inculpat B., avocat în cadrul Baroului Bucureşti, urmărind o rezoluţie infracţională prestabilită, care avea în vedere vânzarea bunurilor aflate în patrimoniul societăţii S.C. C. S.R.L., al cărei administrator era, a procedat la contrafacerea mai multor înscrisuri pe care le-a înregistrat la O.N.R.C. şi în baza cărora a dobândit calitatea de asociat unic în această societate, iar, ulterior, în luna februarie 2013, folosindu-se de această calitate, a procedat la înstrăinarea imobilelor societăţii şi la încasarea sumele de bani primite.

Astfel, pentru atingerea acestui scop, au fost contrafăcute următoarele înscrisuri: decizia asociatului unic al S.C. C. S.R.L. nr. 1/24 ianuarie 2013, prin care s-a dispus majorarea capitalului social al acestei societăţi şi cooptarea în calitate de asociat a inculpatului A.; actul constitutiv al societăţii S.C. C. S.R.L. actualizat la data de 24 ianuarie 2013, atestat sub nr. x/24 ianuarie 2013 de avocat B.; hotărârea adunării generale a asociaţilor societăţii C. S.R.L. din data de 01 februarie 2013, prin care inculpatul A. devenea asociat unic; contractul de cesiune părţi sociale din data de 01 februarie 2013 atestat sub nr. x/01 februarie 2013 de avocat B., prin care D. îi cesiona părţile sociale inculpatului A.; actul constitutiv al societăţii C. S.R.L. actualizat la data de 01 februarie 2013, atestat sub nr. x/01 februarie 2013 de avocat B.. Prin primele două acte a fost majorat capitalul social al societăţii, iar inculpatul Marcu a devenit coasociat cu o participare de 10% la capitalul social.

S-a mai reţinut că, la data de 01 februarie 2013, printr-o aşa-zisă hotărâre a adunării generale a asociaţilor, asociatul D., iniţial asociat unic, a fost de acord să cedeze părţile sale sociale inculpatului A., acesta din urmă urmând astfel să devină asociat unic.

În baza acestei aşa-zise hotărâri, avocatul B. a atestat cesiunea de părţi sociale dintre D. şi A., potrivit căreia, pentru suma de 4000 de RON, persoana vătămată a cedat părţile sociale deţinute, creând aparenţa că respectivul act a fost redactat şi semnat în prezenţa lui D., atestat cu dată certă 01 februarie 2013.

La aceeaşi dată, inculpatul B. a atestat şi noul act constitutiv din 01 februarie 2013, ce consfinţea situaţia juridică nou creată, conform căreia inculpatul A. a devenit asociat unic al S.C. C. S.R.L., prin intermediul unui înscris având conţinutul plăsmuit.

Prin cererea 45533, inculpatul B., mandatat de A., a solicitat Registrului Comerţului înregistrarea hotărârii A.G.A., a cesiunii de părţi sociale şi a noului act constitutiv, din 01 februarie 2013, iar, prin rezoluţia nr. 16762 din 05 februarie 2013, s-a dispus înregistrarea acestora de către persoana anume desemnată din cadrul instituţiei abilitate.

Ulterior, inculpatul B., tot mandatat de inculpatul Marcu, la data de 19 februarie 2013, prin cererea 71845, a solicitat înregistrarea la Registrul Comerţului a deciziei asociatului unic nr. 3 din 18 februarie 2013, a unui nou act constitutiv din aceeaşi dată, ambele având în vedere schimbarea de sediu social al societăţii în cauză, marcată de contractul de comodat de la dosar, din sediul situat în Intrarea Precupeţii nr. 9, camera 1, în cel din Bucureşti, strada x, nr. 104, fiind, astfel, marcată finalitatea urmărită de inculpatul A..

Prin decizia nr. 4 din 20 februarie 2013, care nu a fost înscrisă la Registrul Comerţului, inculpatul A., în calitate de asociat unic, a decis vânzarea activelor imobiliare ale societăţii C. S.R.L., căpătând, astfel, învestirea de care avea nevoie, simpla deţinere a calităţii de administrator al societăţii nefiind suficientă realizării acestui scop.

Ca urmare, în data de 21 februarie 2013, la BNP E., s-au încheiat două acte de vânzare-cumpărare între S.C. C. S.R.L., prin reprezentant legal A., şi F., autentificate sub numerele 87 şi 88, prin care s-au înstrăinat de către societate două imobile, unul cu trei şi un altul cu două camere, contra sumelor de 10.500 de euro şi, respectiv, 19.000 de euro (de cinci ori mai mic decât preţul afişat în publicaţii de vânzare de către inculpatul Marcu anterior vânzării), imobile aflate în zona Calea x, mai exact intrarea Precupeţii Vechi, nr. 9, respectiv etaj 1, Bucureşti, care, ulterior, au fost vândute la un preţ de zece ori mai mare de către subdobânditor.

A. a primit o parte din suma de bani în numerar, iar restul, ce nu îl putea primi în numerar, conform dispoziţiilor legale, a fost depus în contul societăţii vânzătoare, sumele de bani fiind, apoi, retrase de către inculpat, chiar şi în aceeaşi zi. Ulterior înstrăinării celor două imobile, după efectuarea unor anumite plăţi inevitabile către diverşi creditori, printre care unii privilegiaţi, în speţă, la bugetul de stat, societatea a devenit inactivă din punct de vedere al relaţiilor comerciale, însă nu a fost lichidată, prezentând anumite datorii în continuare la bugetul de stat, în condiţiile în care au existat încasări care să fi făcut posibilă plata acestora, mai ales că inculpatul deţinea calitatea de administrator al societăţii

S-a reţinut că, la contrafacerea înscrisurilor, au fost folosite atât pagini ale actului constitutiv iniţial, ce purtau semnătura genuină a asociatului unic D. (exemplarul rămas în posesia inculpatului A.), cât şi coli albe semnate de către acesta, înmânate inculpatului Marcu pentru a-i servi în situaţia în care el nu era prezent în ţară. Aceste aspecte reies atât din declaraţiile celor două părţi, cât şi din raportul de expertiză grafică nr. 331.021 din 11 februarie 2016, prin care s-a concluzionat că semnăturile de pe înscrisuri aparţin părţii civile D., precum şi din raportul de constatare tehnico-ştiinţifică grafică, de tip spectrometric, conform căruia semnăturile aferente persoanei vătămate D., de pe decizia asociatului unic (calitate deţinută de susnumit) nr. 1 din 24 ianuarie 2013, privind recooptarea lui A. în societate, şi de pe cesiunea de părţi sociale din 01 februarie 2013, redactată şi atestată de avocat B., au fost inserate înainte de întocmirea acestor documente, de modificarea numerotării capitolelor şi a datei din actul constitutiv.

S-a mai reţinut că, în cuprinsul actului constitutiv din 2013, a fost inserată data reală doar la începutul actului (care nu era necesar să fie modificată cu pastă corectoare, deoarece nu purta semnătura persoanei vătămate), dar s-au menţionat datele cărţii de identitate aparţinând lui A. în 2009 (care fusese schimbată între timp, în martie 2012), deşi în toate actele încheiate ulterior datei de 01 februarie 2018, de către avocat, inclusiv cele întocmite pentru şi în scopul înregistrării acestora la Registrul Comerţului apare menţiunea actului valabil de identitate al inculpatului de la momentul respectiv.

Inculpatul A. a recunoscut că a folosit coli albe ce purtau semnătura genuină a părţii civile D., justificând că a făcut acest lucru pentru a-şi recupera suma de bani pe care considera că aceasta i-o datora. Situaţia premisă a fost generată de artificiile făcute de cei doi asociaţi cu privire la patrimoniul societăţii, întrucât inculpatul A. a deţinut părţi sociale încă de la început, deşi aportul său la capitalul social a fost în realitate zero, el dobândind, în fapt, părţi sociale ca urmare a imobilului moştenit de la părinţii săi şi intrat în patrimoniul societăţii prin contractul de vânzare-cumpărare cu preţ fictiv, reţinându-se, sub acest aspect, că în înscrisul autentificat era indicat un preţ de 29.500 de euro, însă atât partea civilă, cât şi inculpatul au precizat că preţul nu a fost plătit efectiv.

Pentru că cele două imobile nu s-au putut valorifica, iar partea civilă nu avea lichidităţile necesare, inculpatul A. a cesionat părţile sale sociale părţii civile contra sumei de 1200 de RON (suma menţionată în contract, însă partea civilă a indicat faptul că preţul a fost, în realitate, în sumă de 15.000 de euro, care, potrivit declaraţiei acestuia, a fost primită de inculpatul A. eşalonat ulterior anului 2011, prin viramente bancare în contul său personal).

S-a apreciat că, dincolo de cauzele juridice generatoare de creanţe între cei doi asociaţi, artificiile folosite de aceştia prin confuziuni între patrimoniul personal şi cel al societăţii comerciale sau de neînţelegerile dintre ei cu privire la sumele datorate (mai ales în condiţiile în care părţile nu au încheiat contra înscrisuri care să ateste voinţa reală a părţilor), ceea ce este esenţial în cauză este că inculpatul A. a folosit semnătura autentică a părţii civile pe înscrisuri ce au atestat în mod fals manifestarea acesteia de voinţă, în lipsa acordului acesteia. De altfel, chiar dacă partea civilă i-ar fi spus inculpatului A. să facă tot ce este posibil pentru înstrăinarea celor două imobile, acest consimţământ nu echivala cu acceptarea modificării structurii părţilor sociale în cadrul societăţii, ci doar acceptul acesteia în legătură cu înstrăinarea legală a activelor patrimoniale, motiv pentru care instanţa de fond a înlăturat apărarea inculpatului sub acest aspect.

S-a mai reţinut că inculpatul A. nu a recunoscut că a folosit şi file din actul constitutiv iniţial din 01 iunie 2009, ce purtau semnătura originală a părţii civile, însă acest aspect a rezultat din împrejurarea că D. a prezentat la dosar exemplarul său, iar cel de la Registrul Comerţului, cu menţiunile aferente perioadei în cauză, a fost predat de această instituţie, pe când acuzatul a menţionat că nu ştie unde se află exemplarul său, astfel că nu l-a prezentat.

S-a arătat că, în rechizitoriu, s-a reţinut, referitor la participaţia inculpatului B. la săvârşirea faptelor, singur sau în coatuorat, că acesta a contrafăcut cu pastă corectoare menţiunile din cuprinsul ultimei file a actului constitutiv din 1 iunie 2009, schimbând data în cea din 24 ianuarie 2013 şi renumerotând capitolele iniţiale XI în VII şi XII în VIII; a menţionat acte şi fapte necorespunzătoare adevărului în actul constitutiv din 01 februarie 2013, pentru ca inculpatul Marcu să dobândească calitatea de asociat unic al S.C. C. S.R.L., cu putere de decizie unică; mandatat de A., în calitate de reprezentant al societăţii în cauză, a solicitat înregistrarea documentelor la Oficiul Registrului Comerţului la datele de 25 ianuarie 2013, respectiv 01 februarie 2013; a atestat în fals data, identitatea părţilor şi conţinutul actului în sensul Legii nr. 51/1995, asupra actului constitutiv datat 24 ianuarie 2013, această ultimă dată fiind contrafăcută chiar personal de către avocat, prin scrisul acestuia, fără ca persoană vătămată să fie prezentă; a atestat în fals, în sensul Legii nr. 51/1995, identitatea părţilor şi conţinutul, specificând în mod neadevărat că perfectarea s-ar fi realizat "conform voinţei acestora", în privinţa contractului de părţi sociale din data de 01 februarie 2013, numitul D. nefiind nici de această dată în faţa avocatului, iar conţinutul actului nu a fost redactat de comun acord de părţi în faţa acestuia.

Inculpatul B. a recunoscut faptul că a atestat în fals data şi prezenţa părţilor la întocmirea cesiunii de părţi sociale şi a noului act constitutiv, aspect care se coroborează cu cele declarate de partea civilă şi inculpatul A. cu privire la acest aspect, dar a precizat că nu a ştiut nimic în legătură cu situaţia societăţii şi relaţiile dintre cei doi asociaţi (astfel că nu ar fi atestat în fals manifestarea de voinţă cu privire la transmiterea părţilor sociale şi la modificarea actului constitutiv).

S-a arătat că nu poate fi primită apărarea inculpatului B. în sensul că a avut încredere în inculpatul J. şi s-a gândit că poate face acest lucru pentru că partea civilă nu fusese prezentă nici la cesiunea de părţi sociale în sens invers (respectiv în favoarea părţii civile D.) din anul 2011, tranzacţie care nu a fost contestată, întrucât cea dintâi profita cetăţeanului spaniol, în timp ce actul din 2013 conducea la o diminuare a patrimoniului său. Cum situaţia nu era similară cu cea din 2011, s-a apreciat că avocatul avea obligaţia de a depune minime diligenţe pentru a se asigura de consimţământul şi identitatea persoanei, cu atât mai mult cu cât, anterior, se purtase o corespondenţă cu biroul avocatului, tradusă în limba spaniolă.

Nu a fost primită nici apărarea aceluiaşi inculpat în sensul că a fost de acord cu întocmirea actelor întrucât a considerat că administratorul societăţii avea puteri de reprezentare depline, acest lucru putând fi invocat doar în cazul unor acte prin care societatea, reprezentată de administrator, dispunea asupra patrimoniului său (deşi nici în acest caz nu ar fi înlăturat răspunderea sa penală), iar nu şi în cazul unor manifestări de voinţă personale prin care se diminua patrimoniul unuia dintre asociaţi, având în vedere că administratorul unei societăţi nu reprezintă în niciun caz asociaţii cu ocazia încheierii de acte juridice, decât în baza unui mandat convenţional, pe care inculpatul B. nu l-a solicitat.

S-a mai reţinut că inculpatul B. a recunoscut că a modificat data şi numerotarea capitolelor din actul constitutiv din 2013, arătând, însă, că le-a considerat simple erori de redactare întrucât draftul acestui act a avut la bază înscrisul din 2011, redactat tot de el, dar nu a respectat procedura de îndreptare a erorilor materiale, cât timp aceasta presupunea ca, în dreptul datei modificate, să fie aplicată nu numai semnătura sa, ci şi semnătura părţilor din contract (fiind vorba chiar de data actului). De altfel, inculpatul A. a precizat că nu a primit niciun telefon de la avocatul B. din incinta Registrului Comerţului pentru a îi comunica modificarea cu pastă corectoare a datei actului constitutiv din 24 ianuarie 2013, aflând acest lucru cu prilejul instrumentării dosarului penal în cauză. De asemenea, s-a observat că ştampila avocatului a fost aplicată pe marginea ultimei file, chiar lângă corectura materială a capitolelor, pe care chiar el o înfăptuise, deşi, cu privire la acest aspect, în cursul urmăririi penale a declarat că nu l-a remarcat, întrucât doar a modificat data. Prin urmare, prima instanţă a reţinut că inculpatul a negat că a efectuat corectura numerotării capitolelor, despre care a afirmat că nu a remarcat-o.

Acest aspect a rezultat, însă, din împrejurarea că, aşa cum reiese din exemplarele originale ataşate la dosar, actul constitutiv din anul 2009 a fost semnat pe toate paginile sale de persoanele implicate, A. şi D., dar exemplarul celui dintâi, folosit ca mostră pentru situaţia plăsmuită din 24 ianuarie 2013, trebuia rectificat în totalitate până la ultima filă, fără semnături pe fiecare pagină, cu excepţia ultimei, acesta fiind motivul pentru care s-a ajuns la inconvenientul numerotării capitolelor, pe care avocatul inculpat, împreună cu celălalt inculpat, nu-l puteau îndrepta şi reformula decât cu pastă corectoare.

S-a arătat că indicii cu privire la existenţa unui acord de voinţă cu A. sub aspectul contrafacerii înscrisurilor rezultă din următoarele circumstanţe: actele nu au fost întocmite bilingv, deşi una dintre părţi era cetăţean străin; inculpatul nu a păstrat un exemplar original din înscrisuri pentru registrul său de avocat, deşi avea această obligaţie; numărul de atestare nu corespunde poziţiei din Registrul de atestare, a fost redactat un singur exemplar al acestui act constitutiv din 24 ianuarie 2013, cel de la Registrul Comerţului (nu există o redactare a acestuia în trei exemplare, precum cel din luna iunie 2009, cu un exemplar înmânat ambelor părţi, în pofida menţiunii privind întocmirea actului în trei exemplare), cesiunea de părţi sociale a fost redactată într-un singur exemplar; nu a impus să i se prezinte o procură specială a asociatului în cauză, unic sau devenit, în mod fraudulos, majoritar, avocatul neputând atesta acte de dispoziţie a părţilor sociale ale unei societăţi doar prin reprezentarea acestora de către administrator, pentru acest tip de acte juridice mandatul de administrator al societăţii neavând eficacitate.

În plus, s-a reţinut că avocatul a precizat expres că nu deţine în calculator un document tehnoredactat care să poarte data fişierului din acea perioadă (un asemenea exemplar i-ar fi incriminat, pentru că nu ar mai fi putut justifica de ce a fost nevoie de ştersătura aplicată pe data de 01 iunie 2009 sau de aceeaşi corectură cu pastă corectoare a numerotării capitolelor; mai mult, dacă într-adevăr s-a lucrat pe draftul iniţial, nu au explicat de ce nu s-a făcut direct marcarea prin rectificare de tehnoredactare; toate acestea circumscriu nevoia inculpaţilor ca semnătura genuină a lui D. să fie păstrată, pentru a crea aparenţa consimţământului său). Totodată, inculpaţii nu au fost în măsură să furnizeze corespondenţa electronică prin care au schimbat draftul şi documentele aferente.

S-a mai observat că, în cursul urmăririi penale, inculpatul A. a declarat că a înmânat colile semnate în alb de către partea civilă inculpatului B., dar, în faţa instanţei de judecată, a precizat că el a fost cel care a alterat material înscrisurile şi că nu a avut nicio înţelegere cu cel din urmă, care doar a redactat actele la solicitarea sa.

S-a apreciat că modalitatea în care s-a desfăşurat activitatea infracţională şi nesocotirea repetată a obligaţiilor legale cu ocazia efectuării operaţiunilor aferente de către inculpatul B. constituie indicii care confirmă un acord de voinţă cu inculpatul A. şi faptul că cel dintâi a avut reprezentarea şi a urmărit rezultatul produs de acţiunile ambilor acuzaţi. De altfel, audiat în faza de urmărire penală, A. a precizat că avocatul B. a cunoscut intenţia sa de a vinde imobilele societăţii şi de a efectua actele notariale, revenind, însă, asupra acestei declaraţii în cursul judecăţii.

Curtea a concluzionat că fapta inculpatului A. care, în perioada 24 ianuarie 2013 - 01 februarie 2013, în îndeplinirea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, prestabilite, şi anume, aceea de a deveni asociat unic al S.C. C. S.R.L. şi de a înstrăina patrimoniul imobiliar al acesteia, a falsificat ca autor, respectiv în coautorat cu inculpatul avocat B., la diferite intervale de timp, decizia din 24 ianuarie 2013, actul constitutiv datat 24 ianuarie 2013, hotărârea A.G.A. din 01 februarie 2013, contractul de cesiune de părţi sociale din 01 februarie 2013 şi actul constitutiv subsecvent din 01 februarie 2013, prin care şi-a apropriat controlul integral al societăţii în cauză, în dauna atât a acesteia, cât şi asociatului unic iniţial D., acte înregistrate la Registrul Comerţului spre a căpăta eficacitatea juridică prevăzută de lege, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată.

S-a reţinut că înscrisurile au fost contrafăcute sub aspectul scrierii (manifestării de voinţă a părţii civile D. în sensul majorării capitalului social, cesionării părţilor sociale şi dobândirii de către inculpatul J. a calităţii de asociat unic) şi al subscrierii (semnătura părţii civile D.), precum şi că, la momentul efectuării acţiunii de contrafacere, actele aveau caracterul unor înscrisuri sub semnătură privată (reprezentau manifestări de voinţă ale unor persoane private), dobândind abia ulterior consumării infracţiunii caracterul de înscrisuri oficiale.

Totodată, s-a arătat că fapta coinculpatului B., avocat în cadrul Baroului Bucureşti, de a contribui material la contrafacerea actului constitutiv din 24 ianuarie 2013, a contractului de cesiune de părţi sociale din 01 februarie 2013, respectiv a actului constitutiv din 01 februarie 2013, şi de a atesta în fals prezenţa, identitatea şi manifestarea de voinţă a părţilor cu ocazia atestării actului constitutiv din 24 ianuarie 2013, a contractului de cesiune de părţi sociale din 01 februarie 2013, respectiv a actului constitutiv din 01 februarie 2013, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (trei acte materiale) şi fals intelectual în formă continuată (trei acte materiale).

S-a menţionat că activitatea infracţională a acestui inculpat s-a desfăşurat pe parcursul a două etape, prima fiind reprezentată de contribuţia sa materială la contrafacerea scrierii şi subscrierii înscrisurilor sub semănătură privată, iar cea de a doua constând în atestarea în fals a prezenţei, identităţii, a datei semnării actelor de către partea civilă D.. S-a apreciat că, în momentul efectuării acestei atestări, înscrisurile au devenit înscrisuri oficiale prin exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 3 lit. c), art. 38 din Legea nr. 51/1995 (atât forma actuală, cât şi în cea în vigoare la data comiterii presupuselor fapte). În raport cu această dublă contribuţie a acestui inculpat s-a reţinut forma continuată în privinţa ambelor infracţiuni, deşi activitatea sa priveşte aceleaşi trei înscrisuri, care au avut la momentul contrafacerii scrierii şi subscrierii caracterul de înscrisuri sub semnătură privată (prima etapă a activităţii infracţionale, comisă în coautorat cu inculpatul J.), dar au devenit înscrisuri oficiale prin atestarea lor de către avocat (etapa a doua a activităţii infracţionale a inculpatului B.).

Făcând o analiză a acestei activităţi din perspectiva incriminării în legislaţia penală de la momentul săvârşirii faptelor şi în prezent şi raportându-se la dispoziţiile art. 3 lit. c) şi art. 38 din Legea nr. 51/1995, instanţa de fond a reţinut că, prin dispoziţia expresă a legii care reglementează profesia, s-a stabilit că, în exercitarea atribuţiei de redactare de acte juridice, de atestare a identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare, avocatul este asimilat funcţionarului public, astfel că actele emise de acesta sunt înscrisuri oficiale în sensul legii penale (art. 178 alin. (2) C. pen.).

S-a arătat că, de altfel, chiar şi în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens, având în vedere cele stabilite cu valoare de principiu în decizia nr. 20/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, interpretarea art. 175 alin. (2) C. pen. conduce la aceeaşi concluzie, de vreme ce, în concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege.

Astfel, raportându-se la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la principiile ce guvernează exercitarea acestei profesii (deciziile nr. 391/1997, nr. 44/2003, nr. 195/2004, nr. 260/2005, nr. 164/2007 şi nr. 7/2018), instanţa de fond a reţinut că avocatul face parte din categoria funcţionarilor publici asimilaţi, reglementată de dispoziţiile art. 175 alin. (2) teza I C. pen., întrucât exercită un serviciu de interes public - atestarea identităţii persoanelor, datei şi conţinutului actelor - şi este primit în profesie ca urmare a susţinerii şi promovării unui examen organizat la nivel naţional de U.N.B.R. - persoană juridică de interes public (art. 59 alin. (2) din Legea nr. 51/1995), care exercită supravegherea şi controlul avocaţilor, iar înscrisurile emise în exercitarea atribuţiei reglementate de art. 3 lit. c) din Legea nr. 51/1995 (care nu este conferită oricărei persoane particulare) sunt înscrisuri oficiale în sensul art. 178 alin. (2) C. pen., deoarece emană de la o persoană prevăzută de art. 175 alin. (2) C. pen.

Curtea a apreciat că, şi în raport cu dispoziţiile vechii reglementări, înscrisul atestat de avocat este un înscris oficial în sensul art. 150 alin. (2) C. pen. (1969), respectiv "înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 sau care aparţine unei asemenea unităţi", de vreme ce acest articol face trimitere pe lângă autorităţi publice, instituţii publice sau persoane juridice de interes public şi la "serviciile de interes public". Aceasta întrucât, în exercitarea acestei atribuţii, conferită de legiuitor unei categorii profesionale specializate, avocatul exercită un serviciu de interes public, iar atestarea unui înscris de avocat îi conferă un plus de valoare şi, în consecinţă, acesta capătă o natură juridică diferită de cea a unui act juridic întocmit de persoane private.

Totodată, s-a constatat că legea penală mai favorabilă inculpaţilor este reprezentată de vechiul C. pen., atât în raport cu limitele de pedeapsă (de vreme ce minimul de pedeapsă pentru ambele infracţiuni este mai redus în legea în vigoare la data faptelor decât în noua codificare), tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni (care este mai favorabil potrivit vechii reglementări, cumul juridic cu spor facultativ, decât cel stabilit de codificarea în vigoare - cumul juridic cu spor obligatoriu de 1/3 din cealaltă pedeapsă), cu modalitatea de individualizare a pedepsei spre care urmează să se îndrepte instanţa de judecată (suspendarea sub supraveghere reglementată de C. pen. din 1969 fiind mai favorabilă sub raportul obligaţiilor prevăzute, al termenului de încercare şi al efectelor produse), precum şi cu regimul aplicabil pedepselor complementare (în cazul vechii reglementări fiind posibilă stabilirea unei pedepse complementare doar dacă pedeapsa principală aplicată este de cel puţin 2 ani închisoare).

Pe de altă parte, Curtea a considerat că opţiunea procurorului de a dispune clasarea cu privire la infracţiunea de înşelăciune ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie stabilit în raport cu noua codificare nu leagă instanţa de judecată, care trebuie să verifice legea penală mai favorabilă inculpaţilor exclusiv sub aspectul faptelor cu privire la care a fost sesizată.

Constatând că sunt întrunite condiţiile răspunderii penale a inculpaţilor şi că faptele reţinute în sarcina lor constituie infracţiuni şi au fost comise cu vinovăţie de inculpaţi, instanţa de fond a dispus condamnarea acestora.

Cu privire la posibilitatea de a dispune condamnarea inculpatului B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual ca urmare a soluţiei de clasare dispuse de procuror prin rechizitoriu, Curtea a constatat că această soluţie a fost infirmată prin ordonanţa nr. 584/II-6/2020 din 11 mai 2020 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, reţinându-se că nu este o veritabilă soluţie de netrimitere în judecată deoarece procurorul nu a făcut o apreciere asupra fondului cauzei, în condiţiile în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru această faptă, însă sub o altă încadrare juridică.

Instanţa a apreciat că pronunţarea condamnării inculpatului cu privire la infracţiunea de fals intelectual după o soluţie de clasare ce a fost infirmată de procurorul ierarhic superior, fără ca respectiva soluţie să analizeze temeinicia acuzaţiei penale, nu încalcă principiul ne bis in idem, astfel cum este reglementat de art. 4 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Astfel, acest articol consacră dreptul fundamental al persoanei de a nu fi judecată sau condamnată în cadrul unei proceduri penale pentru o infracţiune pentru care a fost deja condamnat definitiv sau achitat (a se vedea Margus v. Croaţia § 114, Serghei Zolotukhin v Rusia § 58, Nikitin v Russia § 35, Kadušić v Elveţiei, § 82). Or, întreruperea procedurii penale de către un procuror nu reprezintă nici o condamnare, nici o achitare, astfel că art. 4 din Protocolul nr. 7 nu este, prin urmare, aplicabil într-o astfel de situaţie (a se vedea, în acest sens, Marguš v. Croaţia; Smirnova v. Rusia şi Harutyunyanv. Armenia).

În raport cu jurisprudenţa în materie a Curţii europene a drepturilor omului, instanţa de fond a considerat că soluţia de clasare dată de procuror fără analiza temeinicia acuzaţiei penale (soluţia a vizat, în fapt, încadrarea juridică, iar nu situaţia de fapt pentru care procurorul a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu, reţinând, însă, că faptele se circumscriu infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată), infirmată, în plus, de procurorul ierarhic superior, nu reprezintă o decizie definitivă care să atragă imposibilitatea statului de a solicita tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru comiterea faptei acestuia de atestare în fals a prezenţei, identităţii şi manifestării de voinţă a părţilor, circumscrisă infracţiunii de fals intelectual.

La stabilirea şi individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor, instanţa a avut în vedere gravitatea infracţiunilor săvârşite şi periculozitatea inculpaţilor, evaluate în raport cu criteriile prevăzute de art. 74 C. pen.

Astfel, s-au avut în vedere împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite (prin folosirea unor înscrisuri ce purtau semnătura originală a părţii civile, prin implicarea a două persoane care au acţionat împreună, inculpatul B. folosindu-se de cunoştinţele oferite de pregătirea sa juridică), starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită (atingerea adusă încrederii publice în autenticitatea şi veridicitatea înscrisurilor atestate de avocat şi înregistrate la o autoritate publică - Registrul Comerţului), natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii (inculpaţii au folosit înscrisurile falsificate pentru a modifica structura acţionariatului în cadrul societăţii comerciale, astfel încât să fie posibilă înstrăinarea imobilelor din patrimoniul său, iar fostul asociat unic să nu aibă acces la folosul material obţinut), motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit (infracţiunile au fost săvârşite în scopul înstrăinării din patrimoniul societăţii a unor imobile şi obţinerii unor foloase materiale substanţiale - inculpatul J. s-a considerat îndreptăţit să dispună de banii obţinuţi din vânzarea celor două imobile, fără acordul părţii civile, pe care a îndepărtat-o din societate pentru a nu putea avea acces la aceste sume şi a hotărî singur cu privire la destinaţia acestora; chiar dacă partea civilă îi datora sume de bani inculpatului J., orice neînţelegere dintre ei cu privire la acest aspect ar fi trebuit soluţionată fie pe cale amiabilă, fie prin sesizarea unei instanţe de judecată, în orice caz, cu participarea şi manifestarea de voinţă a părţii civile), faptul că inculpaţii nu au antecedente penale, fiind la primul conflict cu legea penală

Referitor la conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, s-a reţinut că inculpaţii au încercat să creeze o aparenţă de legalitate a operaţiunilor efectuate şi să le justifice prin existenţa unor datorii ale părţii civile, încercând inducerea în eroare a organelor judiciare. În plus, s-a avut în vedere contradictorialitatea dintre declaraţiile celor doi inculpaţi, din cursul urmăririi penale şi al judecăţii, referitoare la înscrisurile semnate în alb de partea civilă, precum şi dintre declaraţiile inculpatului B., date în cele două faze procesuale, vizând modalitatea de refacere a succesiunii capitolelor din actul statutar ori numărul de exemplare ale acestui act şi ale cesiunii de creanţă.

Deşi inculpaţii au solicitat aplicarea procedurii simplificate prevăzută de art. 375 C. proc. pen., Curtea a constatat că, în declaraţiile date, aceştia au recunoscut parţial şi condiţionat situaţia factuală, dovedind că nu au înţeles gravitatea faptelor şi că nu îşi asumă răspunderea pentru săvârşirea lor, astfel încât nu a aplicat dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., de vreme ce a reţinut situaţia de fapt din rechizitoriu, iar nu cea recunoscută.

Curtea a avut în vedere şi circumstanţele personale ale inculpaţilor, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, sens în care a reţinut că inculpatul A. are vârsta de 46 de ani, este administrator şi asociat al S.C. C. S.R.L. şi angajat al S.C. K. S.R.L., are studii medii, stagiu militar satisfăcut, este divorţat, având doi copii minori, nu are antecedente penale, este o persoană implicată în creşterea copiilor şi apreciat de colaboratori pe plan profesional, iar inculpatul B. are 41 de ani, exercită profesia de avocat în cadrul Baroului Bucureşti din anul 2007, a fost incompatibil o perioadă de timp, între anii 2016-2017, îndeplinind funcţia de consilier juridic la Ministerul Mediului, este căsătorit, are stagiu militar satisfăcut, nu are antecedente penale, desfăşoară activităţi de voluntariat şi este implicat în serviciile de asistenţă socială şi educative oferite de asociaţiile colaboratoare.

Totodată, instanţa a mai reţinut că faptele au fost săvârşite în urmă cu 7 ani, procesul penal prelungindu-se ca urmare a dificultăţii de stabilire a modalităţii de contrafacere a înscrisurilor, în lipsa colaborării inculpaţilor cu organele judiciare. Astfel, iniţial, în condiţiile în care partea civilă a arătat că este străină de actele întocmite în numele său, s-a prezumat că este vorba de o falsificare a semnăturii acesteia, aspect care a fost infirmat de raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, astfel că, în cauză, s-a dispus o soluţie de clasare, care a fost infirmată pentru a fi cercetată posibilitatea ca înscrisurile să fie supra-imprimate pe coli pe care se regăseau semnătura originală a părţii civile, aspect confirmat de cel de-al doilea raport de constatare tehnico-ştiinţifică.

Luând în considerare toate aceste criterii, Curtea a aplicat pedepse orientate uşor peste minimul special prevăzut de lege, având în vedere, în special, caracterul continuat al infracţiunilor şi scopul în care au fost folosite înscrisurile falsificate.

În legătură cu modalitatea de individualizare a executării pedepsei aplicate, Curtea a apreciat că, în raport cu circumstanţele personale ale inculpaţilor, având în vedere că un contact cu mediul din penitenciar ar putea lăsa urme profund negative asupra acestora, că erau bine integraţi în societate anterior săvârşirii faptei, neexistând dovezi că nu se pot îndrepta decât prin înlăturarea totală a libertăţii, nu este necesară executarea acesteia în regim închis, fiind suficient avertismentul pronunţării hotărârii de condamnare pentru ca aceştia să manifeste o diligenţă sporită în viitor în vederea respectării valorilor sociale ocrotite de legea penală. S-a mai arătat că, din analiza elementelor aflate la dosar, nu rezultă că inculpaţii ar fi persoane care manifestă dispreţ faţă de legea penală şi care nu ar putea înţelege gravitatea faptelor decât recurgând la mijlocul represiv al privării de libertate, astfel încât s-a apreciat că se poate dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de încercare pe a cărui durată să fie supuşi unui control din partea organelor judiciare şi administrative pentru a se asigura că respectă măsurile de supraveghere.

Curtea a considerat că gravitatea faptelor, modul şi împrejurările în care au fost comise (în formă continuată, de două persoane împreună, folosindu-se de cunoştinţele dobândite ca avocat), scopul în care au fost folosite înscrisurile falsificate (pentru înlăturarea din societate a asociatului unic şi înstrăinarea din patrimoniul societăţii a unor imobile) şi declaraţiile contradictorii date de inculpaţi impun concluzia că aplicarea unui avertisment sau amânarea aplicării pedepsei nu este suficientă, fiind necesară condamnarea la pedeapsa închisorii şi supravegherea inculpaţilor pentru ca aceştia să dovedească că au înţeles gravitatea faptelor sale şi că se pot îndrepta fără executarea efectivă a pedepsei.

În ceea ce priveşte acţiunea civilă, s-a reţinut că persoana vătămată D. a depus, la data de 30 septembrie 2019, în dosarul nr. x/2019, cerere de constituire de parte civilă, prin care a solicitat obligarea inculpaţilor la plata prejudiciului compus din 50.000 euro despăgubiri materiale, reprezentând estimarea profitului firmei C. S.R.L., şi 50.000 euro daune morale, având în vedere activitatea infracţională şi modul de operare.

S-a mai reţinut că persoana vătămată C. S.R.L., prin reprezentant D., a depus în dosarul nr. x/2019, la data de 30 septembrie 2019, cerere de constituire parte civilă, prin care a solicitat obligarea inculpaţilor la plata sumei de 100.000 euro reprezentând valoarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, Intr. Precupeţii Vechi nr. 9, pentru perioada 2012 - 2019 (chirie estimată la 1000 euro/lună), restabilirea situaţie anterioare săvârşirii infracţiunilor, conform art. 25 alin. (3) raportat la art. 256 C. proc. pen., şi anume desfiinţarea totală a următoarelor înscrisuri: decizia asociatului unic al S.C. C. S.R.L. nr. 1/24 ianuarie 2013 prin care s-a dispus majorarea capitalului social al acestei societăţi şi cooptarea în calitate de asociat a inculpatului A.; actul constitutiv al societăţii S.C. C. S.R.L. actualizat la data de 24 ianuarie 2013, atestat sub nr. x/24 ianuarie 2013 de avocat B.; hotărârea adunării generale a asociaţilor societăţii C. S.R.L. din data de 01 februarie 2013, prin care inculpatul A. a devenit asociat unic; contractul de cesiune părţi sociale din data de 01 februarie 2013 atestat sub nr. x/01 februarie 2013 de avocat B.; actul constitutiv al societăţii C. S.R.L. actualizat la data de 01 februarie 2013, atestat sub nr. x/01 februarie 2013 de avocat B.; decizia asociatului unic al aceleiaşi societăţi nr. 3/18 februarie 2013 prin care s-a dispus schimbarea sediului social al acesteia şi actul constitutiv al societăţii, actualizat la data de 18 februarie 2013, atestat sub nr. x/24 februarie 2013 de avocat B..

Analizând condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute în art. 1381 şi următ. C. civ., instanţa de fond a constatat că părţile civile nu au făcut dovada existenţei legăturii de cauzalitate între sumele pretinse şi faptele pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată, aşa cum impun dispoziţiile art. 19 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. civ.

Astfel, deşi cu prilejul dezbaterilor, partea civilă D. a solicitat acoperirea prejudiciului moral suferit ca urmare a faptei inculpaţilor susţinând că, în urma discuţiilor avute cu soţia sa în legătură cu sumele de bani trimise în România, s-au despărţit, iar angajaţii din Spania şi-au pierdut încrederea în el, s-a arătat că, în cauză, nu au fost administrate probe din care să rezulte că falsificarea înscrisurilor de către inculpaţi ar fi putut avea asemenea consecinţe.

Totodată, s-a apreciat că prejudiciul material constând în preţul obţinut din vânzarea imobilelor prin folosirea înscrisurilor falsificate şi lipsa de folosinţă a acestor imobile a fost cauzat celor două părţi civile prin acţiuni ulterioare momentului comiterii infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, prin înstrăinarea fără drept a imobilelor, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru faptele reţinute în sarcina inculpaţilor, în condiţiile în care pentru fapta de înşelăciune s-a dispus clasarea.

În plus, s-a arătat că, în cauză, nu este vorba de comiterea unei fapte complexe, cu mai multe consecinţe păgubitoare pentru aceeaşi victimă, ci prejudiciul solicitat a fi acoperit a fost produs printr-o altă presupusă faptă penală pentru care inculpaţii nu au fost trimişi în judecată, astfel că acţiunea civilă aferentă nu poate fi alăturată celei penale care are ca obiect tragerea la răspunderea penală pentru comiterea unei alte infracţiuni.

De altfel, în cazul infracţiunilor de fals, titularul valorilor sociale ocrotite prin incriminarea faptelor este statul, astfel că părţile civile au posibilitatea să solicite repararea prejudiciului produs prin fapta de înstrăinare a imobilelor printr-o acţiune separată, în faţa instanţei civile.

Totodată, în baza art. 397 alin. (3) C. proc. pen., instanţa a desfiinţat înscrisurile falsificate, respectiv: decizia asociatului unic al S.C. C. S.R.L. nr. 1/24 ianuarie 2013, prin care s-a dispus majorarea capitalului social al acestei societăţi şi cooptarea în calitate de asociat a inculpatului A.; actul constitutiv al societăţii S.C. C. S.R.L. actualizat la data de 24 ianuarie 2013, atestat sub nr. x/24 ianuarie 2013 de avocat B.; hotărârea adunării generale a asociaţilor societăţii C. S.R.L. din data de 01 februarie 2013, prin care inculpatul A. a devenit asociat unic; contractul de cesiune părţi sociale din data de 01 februarie 2013 atestat sub nr. x/01 februarie 2013 de avocat B.; actul constitutiv al societăţii C. S.R.L. actualizat la data de 01 februarie 2013, atestat sub nr. x/01 februarie 2013 de avocat B.. Instanţa nu a dispus şi desfiinţarea altor înscrisuri, astfel cum a fost propus prin rechizitoriu, întrucât repunerea în situaţia anterioară se referă exclusiv la desfiinţarea înscrisurilor pentru falsificarea cărora inculpaţii au fost trimişi în judecată, orice activitate ulterioară consumării infracţiunilor (alte acte emise de inculpatul Marcu în calitate de asociat unic şi administrator al societăţii, contractele de vânzare-cumpărare) depăşind limitele sesizării instanţei şi activităţii de judecată.

Având în vedere soluţia de condamnare a inculpaţilor, activitatea de judecată, mijloacele de proba administrate, culpa procesuala a fiecărui inculpat şi cheltuielile stabilite pentru faza de urmărire penală prin rechizitoriu, în baza art. 274 alin. (1), (2) C. proc. pen., instanţa a considerat că se impune obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Faţă de soluţia cu privire la acţiunea civilă, în baza art. 276 alin. (2) C. proc. pen., a fost apreciată neîntemeiată cererea părţii civile D. de obligare a inculpaţilor la cheltuieli judiciare, reţinându-se că aceasta nu este îndreptăţită la obţinerea respectivelor cheltuieli nici în calitate de persoană vătămată, în temeiul art. 276 alin. (1) C. proc. pen., întrucât, în cazul infracţiunilor de fals, titularul valorilor sociale ocrotite prin incriminarea faptelor este statul.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, partea civilă D. şi inculpaţii B. şi A., pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Astfel, în cuprinsul memoriului conţinând motivele de apel, partea civilă D. a invocat, în esenţă, următoarele critici:

- greşita pronunţare a instanţei de fond, prin hotărâre, cu privire la încadrarea juridică a infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată din perspectiva legii penale mai favorabile, considerată a fi cea în vigoare la data faptelor, fără ca acest aspect să fie pus în discuţia părţilor, încălcându-se, astfel, cele statuate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 250/2019;

- omisiunea judecătorului primei instanţei de a se pronunţa asupra pedepselor complementare prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen. (1969), respectiv de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., în privinţa inculpaţilor A. (în temeiul art. 67 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 alin. (2) şi art. 731 din Legea nr. 31/1990) şi B. (în temeiul art. 67 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 14 lit. a) şi art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 şi art. 58 alin. (1) lit. d) din Statutul profesiei de avocat), deşi o asemenea solicitare a fost formulată, în raport cu gravitatea şi modalitatea de săvârşire a faptelor, atât de partea civilă, cât şi de reprezentantul Ministerului Public;

- greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor, atât sub aspectul cuantumului - considerat a fi neîndestulător în raport cu circumstanţele concrete în care s-au săvârşit faptele, gravitatea şi consecinţele acestora, numărul actelor materiale reţinute, poziţia procesuală a acuzaţilor, care au dat declaraţii contradictorii pe parcursul soluţionării cauzei, şi calitatea de avocat a inculpatului B. -, cât şi al modalităţii de executare, care nu este aptă să asigure scopul preventiv-educativ al sancţiunii penale;

- greşita rezolvare a acţiunii civile promovată în cauză, prin respingerea solicitării de acordare a daunelor morale şi materiale suferite de partea civilă şi de acoperire a cheltuielilor de judecată suportate de aceasta, dar şi prin omisiunea desfiinţării actelor statutare ale societăţii încheiate ulterior datei de 01 februarie 2013.

Prin motivele scrise de apel, inculpatul B., în esenţă, a formulat critici cu privire la:

- greşita sa condamnare pentru infracţiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), din moment ce, prin actul de sesizare, pentru aceasta s-a dispus clasarea, iar procurorul, după emiterea rechizitoriului, dezînvestindu-se de cercetarea cauzei în care acuzatul a fost implicat, nu mai putea infirma respectiva soluţie, intrată în puterea lucrului judecat. Ca atare, s-a arătat că instanţa de fond, în mod nelegal şi încălcând principiul ne bis in idem, consacrat de art. 4 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi dispoziile art. 339 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 304 C. proc. pen., a apreciat că ordonanţa nr. 584/II-6/2020 din 11 mai 2020 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti (prin care a fost infirmat, parţial, rechizitoriul în ceea ce priveşte soluţia de clasare vizând infracţiunea de fals intelectual) produce efecte juridice, cu atât mai mult cu cât, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară, se constatase legalitatea sesizării instanţei, deci, implicit, a rechizitoriului, în forma în care a fost emis, şi s-a dispus începerea judecăţii în respectivele limite, iar, prin actul de infirmare, s-a realizat, practic, o modificare a acestuia, care nu a fost supusă cenzurii aceluiaşi organ judiciar în procedura prevăzută de art. 342 şi urm. C. proc. pen.

- greşita condamnare a inculpatului atât pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, cât şi pentru cea de fals intelectual, întrucât, dacă s-a apreciat (în mod eronat) de către judecătorul fondului că, la momentul comiterii faptelor, acesta a deţinut calitatea de funcţionar public, nu putea fi reţinută decât cea din urmă infracţiune pentru toate actele materiale, nefiind îndeplinite condiţiile concursului de infracţiuni;

- greşita sa condamnare pentru infracţiunea de fals intelectual, având în vedere că, la data săvârşirii presupuselor fapte, nu îndeplinea calitatea cerută de lege subiectului activ, avocatul nefiind asimilat funcţionarului public;

- neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi de fals intelectual sub aspectul laturii subiective, sens în care a arătat că faptele nu au fost săvârşite cu forma de vinovăţie prevăzută de lege (intenţie directă), astfel încât sunt incidente dispoziţiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

- nelegala respingere de către Curtea de Apel Bucureşti, prin încheierea din 26 noiembrie 2019, a cererii sale de judecare a cauzei în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, în condiţiile în care şi-a asumat faptele ce constituie elementul material al infracţiunilor pentru care a fost condamnat, solicitând, însă, ca instanţa să aibă în vedere împrejurarea că nu a acţionat cu forma de vinovăţie cerută de lege;

- aprecierea eronată a legii penale mai favorabile, învederând că aceasta era noua reglementare, care ar fi permis aplicarea dispoziţiilor art. 83 - art. 90 C. pen.;

- greşita individualizare a pedepselor aplicate atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare şi al duratei termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, sens în care au fost invocate circumstanţele reale al comiterii faptelor şi cele personale favorabile inculpatului.

La rândul său, în calea de atac promovată, inculpatul A. a criticat, în esenţă, sentinţa penală apelată sub următoarele aspecte de nelegalitate şi netemeinicie:

- omisiunea aplicării, în privinţa sa, a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., cu consecinţa reducerii cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, cu toate că instanţa de fond a reţinut aceleaşi împrejurări factuale ce au fost recunoscute de acuzat, ca şi de inculpatul B., iar nu situaţia de fapt descrisă în cuprinsul actului de sesizare;

- aprecierea eronată a legii penale mai favorabile, considerând că noua reglementare ar fi permis reţinerea dispoziţiilor art. 80 C. pen. privind renunţarea la aplicarea pedepsei ori, în subsidiar, a prevederilor art. 83 C. pen. referitoare la amânarea aplicării pedepsei;

- greşita individualizare a pedepsei aplicate, în ceea ce priveşte cuantumul şi modalitatea de executare, prin acordarea unei eficienţe sporite atât circumstanţelor reale ce caracterizează fapta, cât şi celor personale ale incupatului (atitudinea procesuală sinceră manifestată în faţa instanţei, conduita bună avută anterior comiterii infracţiunii, dar şi ulterior), toate acestea justificând aplicarea unei amenzi penale sau a unei pedepse cu închisoarea egală cu minimul special prevăzut de legea veche, a cărei executare să fie suspendată condiţionat, conform art. 81 C. pen. (1969).

Examinând cauza atât prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte constată că apelurile declarate de partea civilă D. şi de inculpaţii B. şi A. sunt nefondate, având în vedere în acest sens următoarele considerente:

1.a.) În primul rând, Înalta Curte apreciază că se impune, cu titlu prealabil, analizarea aspectelor invocate de apelanţii inculpaţi B. şi A. cu referire la modalitatea de aplicare de către prima instanţă a prevederilor art. 5 din noul C. pen., în funcţie de legea penală stabilită ca fiind mai favorabilă acuzaţilor urmând a fi analizate toate criticile formulate cu privire la neîntrunirea anumitor elemente de tipicitate ale infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea (apelantul B.), la incidenţa dispoziţiilor art. 80 C. pen. (inculpatul A.) sau a celor ale art. 83 C. pen. (ambii acuzaţi), precum şi la individualizarea sancţiunilor penale aplicate acestora.

Ca urmare, având în vedere cele statuate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, şi realizând o comparare a prevederilor din ambele Coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidentă în speţa dedusă judecăţii şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispoziţiilor sale, instanţa de ultim control judiciar constată că legea penală mai favorabilă este, în cauză, cea anterioară, aşa cum corect a stabilit şi Curtea de Apel Bucureşti, aceasta conducând, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpaţi.

Astfel, inculpaţii A. şi B. au fost trimişi în judecată pentru comiterea, în formă continuată, a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, infracţiune ce îşi găseşte corespondent în vechea reglementare în dispoziţiile art. 290 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), fiind pedepsită cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda, pentru care s-a dispus condamnarea acuzaţilor de către instanţa inferioară.

În ceea îl priveşte pe inculpatul B., judecătorul fondului a dispus, prin încheierea din 02 iunie 2020, schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina sa din infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, în infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, şi în cea de fals intelectual, în formă continuată, această din urmă infracţiune fiind prevăzută în reglementarea actuală de art. 321 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., şi sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani, iar, în codificarea penală anterioară, în art. 289 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), care prevedea pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani şi pentru care inculpatul a fost condamnat de prima instanţă.

Referitor la sancţionarea infracţiunii continuate, se observă că ambele legi penale succesive reglementează, în acest caz, stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, precum şi posibilitatea aplicării unui spor facultativ, dacă se apreciază că maximul pedepsei este neîndestulător. Deşi C. pen. în vigoare (art. 36) prevede un spor mai redus (de cel mult 3 ani, faţă de 5 ani, cum prevedea legea anterioară în cazul pedepsei închisorii), această împrejurare nu prezintă relevanţă în cauză sub aspectul determinării legii mai favorabile, din moment ce prima instanţă nu a dat eficienţă acestei cauze de agravare a pedepsei, iar apelul părţii civile nu vizează aspectul respectiv, astfel încât, în concret, raportarea trebuie făcută la limitele de pedeapsă prevăzute de legile penale succesive pentru infracţiunile deduse judecăţii.

Rezultă, aşadar, că pentru toate infracţiunile ce formează obiectul judecăţii, dispoziţiile vechiul C. pen. apar ca fiind mai blânde atât sub aspectul regimului sancţionator, care stabileşte limite de pedeapsă mai reduse, cât şi al tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului (în cazul inculpatului B.), precum şi din punct de vedere al efectelor suspendării sub supraveghere a executării pedepsei şi al sferei obligaţiilor impuse condamnaţilor pe durata acesteia, toate elemente expuse conducând la concluzia că, într-adevăr, aşa cum, în mod corect, a apreciat şi instanţa de prim grad, legea care, în ansamblul dispoziţiilor sale incidente în speţă, conduce, în concret, la un rezultat mai favorabil pentru inculpaţi este legea penală anterioară, iar nu cea în vigoare la data soluţionării în fond a cauzei.

În acest sens, Înalta Curte arată că, spre deosebire de vechea reglementare care, în materia sancţionării concursului de infracţiuni, prevedea sistemul cumulului juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. 1969), codificarea actuală instituie cumulul juridic cu spor fix şi obligatoriu (art. 39 C. pen.), astfel încât, în situaţia în care, în cauză, faptele inculpaţilor ar fi reîncadrate în noile texte de incriminare, iar pedepsele adaptate în raport cu limitele prevăzute de acestea, prin valorificarea aceloraşi criterii de individualizare, s-ar ajunge, ca efect al aplicării tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni, la câte o pedeapsă rezultantă ce ar depăşi cuantumul sancţiunilor penale stabilite prin hotărârea primei instanţe în cazul fiecăruia dintre inculpaţi, în temeiul legii penale anterioare.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, instanţa trebuie să aibă în vedere, în aplicarea art. 5 C. pen., sfera obligaţiilor impuse condamnatului şi efectele suspendării prevăzute de legile succesive, cu prioritate faţă de durata termenului de încercare sau supraveghere. Ca urmare, deşi art. 92 C. pen. prevede o durată a termenului de supraveghere mai redusă decât durata termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prevăzută de art. 862 C. pen. (1969), se observă că noua lege penală generală nu mai stabileşte ca efect al împlinirii termenului de supraveghere reabilitarea de drept a condamnatului (aşa cum prevedea art. 866 C. pen. anterior), iar art. 93 C. pen. instituie obligativitatea impunerii unui set de obligaţii, ce anterior aveau caracter facultativ, situaţie în care, şi din această perspectivă, dispoziţiile C. pen. anterior se învederează ca fiind mai avantajoase pentru acuzaţi.

În consecinţă, având în vedere toate aspectele expuse, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului şi contrar susţinerilor apelantilor A. şi B., că legea care conduce, în concret, la un rezultat mai blând pentru aceştia este legea penală anterioară care, în ansamblul dispoziţiilor sale, raportat la condiţiile de sancţionare a faptelor ce formează obiectul acuzaţiei penale, precum şi la instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea lor penală, crează inculpaţilor o situaţie mai avantajoasă, motiv pentru care aspectele invocate în calea ordinară de atac de partea civilă şi de apărare vor fi analizate prin raportare la prevederile acesteia, ca lege penală mai favorabilă, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 C. pen.

b.) În legătură cu acelaşi aspect al aplicării prevederilor art. 5 C. pen., Înalta Curte nu poate reţine nici critica formulată de apelanta parte civilă D. referitoare la încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor obligatorii ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 250/2019, ca urmare a pronunţării prin sentinţă, şi nu printr-o încheiere anterioară, cu privire la încadrarea juridică a infracţiunilor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată din perspectiva legii penale mai favorabile.

Prin decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 500 din 20 iunie 2019, instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată şi a stabilit că dispoziţiile art. 377 alin. (4) teza I şi art. 386 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei.

Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate şi a menţionat şi Curtea Constituţională în considerentele deciziei invocate, "încadrarea juridică a faptei semnifică stabilirea textului de lege care o prevede şi o sancţionează şi caracterizarea ei ca infracţiune potrivit acestui text şi presupune realizarea de către organele judiciare a unei relaţii corespunzătoare între conţinutul legal al infracţiunii şi conţinutul concret al acesteia. Prin încadrarea juridică a faptei se statuează asupra textului din legea penală, a tiparului incriminator ce prevede şi sancţionează fapta socialmente periculoasă ce constituie obiectul cauzei penale, în sensul art. 371 din C. proc. pen.." (paragraful 27). S-a mai precizat, în acelaşi cadru, că "de pildă, se poate schimba încadrarea juridică dintr-o infracţiune în altă infracţiune, însă cu reţinerea aceleiaşi laturi obiective, dar cu urmări sau cu împrejurări diferite. Aşadar, schimbând încadrarea juridică a faptei, instanţa constată ca săvârşită aceeaşi faptă prevăzută în actul de sesizare, însă cu reţinerea sau înlăturarea unor împrejurări de care nu/se face vorbire în rechizitoriu (. . . . . . . . . .) datele, care ar putea conduce la concluzia că încadrarea juridică a faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, pot să apară doar în cursul cercetării judecătoreşti ca urmare a readministrării probelor din urmărirea penală ori a administrării de probe noi" (paragraful 28 din Decizia nr. 250/2019; Decizia nr. 253 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 570 din 18 iulie 2017, paragraful 30).

Rezultă, aşadar, că Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019 a Curţii Constituţionale se aplică doar cu privire la instituţia schimbării încadrării juridice, ce diferă substanţial de cea a schimbării calificării faptei, astfel cum reiese şi din cuprinsul art. 49 C. proc. pen.

Astfel, potrivit acestei norme procesual penale, instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competentă a o judeca, chiar dacă, după schimbarea încadrării juridice, infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare (alin. (1), în timp ce schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage necompetenţa instanţei, în afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel (alin. (2).

Ca atare, spre deosebire de schimbarea încadrării juridice, care reprezintă o operaţiune efectuată de organele de urmărire penală sau de instanţă pe parcursul procedurii judiciare, schimbarea calificării faptei constituie atributul exclusiv al legiuitorului, având aplicabilitate în procesul penal din perspectiva incidenţei legii penale mai favorabile, stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 5 C. pen.

Prin urmare, aplicarea acestor prevederi din codificarea penală generală şi determinarea, dintre legile penale succesive, a celei care, în ansamblul său, este mai avantajoasă pentru inculpat reprezintă chestiuni de fond, ce ţin de etapa dezbaterilor şi, ulterior, a deliberării, iar nu de schimbare a încadrării juridice, neintrând sub incidenţa deciziei nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale.

Într-adevăr, ca urmare a schimbării calificării faptei datorită intervenţiei unei legi noi, pot fi introduse în noua calificare instituţii care nu existau în cea precedentă (cum ar fi unitatea sau pluralitatea de infracţiuni, modificarea formei de participaţie), context în care ar deveni incidentă schimbarea încadrării juridice a faptei, însă, în speţă, nu se regăseşte o asemenea situaţie, care ar fi atras aplicarea prevederilor art. 386 alin. (1) C. proc. pen. şi, implicit, a deciziei instanţei de contencios constituţional la care s-a făcut anterior referire.

În consecinţă, pronunţându-se prin sentinţă cu privire la legea penală mai favorabilă, apreciată din perspectiva art. 5 C. pen., după ce, la termenul de judecată din 18 mai 2020, a pus în discuţia contradictorie a participanţilor procesuali respectiva chestiune, fiecare dintre aceştia exprimându-şi punctul de vedere la acel moment procesual, dar făcând referire şi cu ocazia dezbaterilor la prevederile legii penale considerate a fi incidente în privinţa acuzaţilor, Curtea de Apel Bucureşti nu a nesocotit dispoziţiile obligatorii ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 250/2019, aşa cum, în mod eronat, a susţinut apelanta parte civilă, întrucât acestea nu erau aplicabile în speţă sub aspectul invocat, nefiind vorba de o schimbare a încadrării juridice a faptelor.

2.a.) Examinând, în continuare, criticile formulate de apelantul B. referitoare la neîntrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea sa, Înalta Curte, în urma propriei evaluări a materialului probator administrat în cauză, constată că instanţa de fond a stabilit o situaţie de fapt corectă, care, de altfel, nu a fost contestată în calea de atac, reţinând, în esenţă, că, în perioada 24 ianuarie 2013 - 1 februarie 2013, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul a contribuit material la contrafacerea - atât sub aspectul scrierii (prin consemnarea manifestării de voinţă a părţii civile D. în sensul cesionării părţilor sociale deţinute în S.C. C. S.R.L. şi dobândirii de către coinculpatul A. a calităţii de asociat unic), cât şi al subscrierii (semnătura părţii civile) - a actului constitutiv din 24 ianuarie 2013, a contractului de cesiune de părţi sociale din 1 februarie 2013 şi a actului constitutiv subsecvent din aceeaşi dată, toate privind societatea comercială C. S.R.L., înscrisuri care, ulterior (în 25 ianuarie 2013 şi, respectiv, 1 februarie 2013), au fost folosite la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în vederea înregistrării lor, iar, în calitate de avocat în cadrul Baroului Bucureşti, a procedat la atestarea, în fals, a prezenţei, identităţii şi a manifestării de voinţă a părţilor cu ocazia certificării celor trei acte menţionate, fapte ce au fost în mod judicios încadrate de curtea de apel în dispoziţiile art. 290 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), şi art. 289 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), privind infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi, respectiv de fals intelectual, ambele în formă continuată (câte trei acte materiale).

Deşi apelantul a susţinut că faptele ce formează obiectul acuzaţiei penale nu se înscriu în tiparul normei de incriminare a falsului intelectual din codificarea penală anterioară (art. 289 C. pen. din 1969), întrucât, la data comiterii acestora, nu îndeplinea calitatea cerută de lege subiectului activ, instanţa de control judiciar apreciază, în acord cu judecătorul fondului, că sunt întrunite, în cauză, toate elementele de conţinut ale acestei infracţiuni, nefiind întemeiate criticile invocate sub acest aspect de către inculpat.

Într-adevăr, potrivit vechii reglementări penale generale, infracţiunea de fals intelectual nu putea fi comisă decât de un funcţionar, în îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu, fiind, din acest punct de vedere, o infracţiune proprie, cu subiect calificat.

Cu referire la noţiunea de funcţionar, art. 147 alin. (2) C. pen. (1969), făcând trimitere la alin. (1) al aceluiaşi text de lege (privind funcţionarul public), care, la rândul său, se raportează la art. 145 C. pen. (1969), stabileşte că se încadrează în această categorie persoanele care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu şi indiferent cum au fost învestite, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice ori a unei instituţii sau a altei persoane juridice de interes public sau care priveşte administrarea, folosirea ori exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public şi bunurile care, potrivit legii, sunt de interes public, precum şi orice salariaţi care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice.

Totodată, delimitând sfera activităţilor ce pot fi efectuate de avocat în exercitarea profesiei, Legea nr. 51/1995, în vigoare atât la data faptelor, cât şi în prezent, face referire expresă, în art. 3 lit. c), la) "redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare", atribuţie ce nu poate fi circumscrisă decât realizării unui serviciu de interes public, aşa cum se prevede în art. 145 C. pen. (1969).

Cu alte cuvinte, prin îndeplinirea unei atare activităţi, de atestare a identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei unor acte ce, ulterior, pot fi prezentate notarului spre autentificare (care, în asemenea condiţii, nu va mai verifica respectivele aspecte), avocatul prestează un serviciu de interes general, şi nicidecum unul particular, acţionând, aşadar, în calitate de funcţionar public, în sensul dispoziţiilor 147 alin. (1) din vechea codificare penală generală.

De altfel, prin art. 51 pct. 2 din Legea nr. 187/2012, actul normativ ce reglementează organizarea şi exercitarea profesiei de avocat a fost completat în sensul consacrării exprese a calităţii de funcţionar public asimilat a avocatului în cazul realizării unei asemenea activităţi, prevăzându-se că "În exercitarea profesiei, avocaţii sunt (...) ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi funcţionarilor publici, cu excepţia situaţiilor în care atestă identitatea părţilor, a conţinutului sau datei unui act".

În plus, desfăşurarea de către avocat a unui serviciu de interes public a fost confirmată, în mod constant, de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, arătându-se că "în concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. (...) Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale" (Deciziile nr. 44 din 4 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 161 din 13 martie 2003; nr. 195 din 27 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 532 din 14 iunie 2004; nr. 260 din 12 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 548 din 28 iunie 2005). De asemenea, s-a reţinut că "Organizarea exercitării prin lege a profesiei de avocat, ca de altfel, a oricărei activităţi ce prezintă interes pentru societate, este firească şi necesară (...)"; "Barourile şi Uniunea Avocaţilor (...) sunt asociaţii profesionale cu un specific deosebit. Întreaga activitate desfăşurată de aceste asociaţii şi de membrii lor este una de interes public, ceea ce impune o reglementare legală mai cuprinzătoare ..." (Deciziile nr. 321 din 14 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1144 din 3 decembrie 2004; nr. 233 din 25 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 603 din 5 iulie 2004).

Ca atare, atât potrivit legii în vigoare la data faptelor, cât şi conform noii codificări penale generale (aşa cum corect a argumentat prima instanţă, împrejurare ce nu a fost contestată de apărare), inculpatul B. îndeplinea calitatea cerută de lege subiectului activ al infracţiunii de fals intelectual, neputând fi reţinută critica formulată sub acest aspect de apelant.

Deopotrivă, nu poate fi valorificată nici susţinerea inculpatului referitoare la inexistenţa concursului de infracţiuni, ci a unei unităţi de infracţiune în forma prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), având în vedere că, în privinţa fiecăruia dintre cele trei înscrisuri (actul constitutiv din 24 ianuarie 2013, contractul de cesiune de părţi sociale din 1 februarie 2013, actul constitutiv subsecvent din aceeaşi dată, toate privind S.C. C. S.R.L.), iniţial, acesta a contribuit material la contrafacerea lor, atât sub aspectul scrierii, în sensul imitării, reproducerii conţinutului obişnuit al unor astfel de înscrisuri (prin consemnarea manifestării de voinţă a părţii civile D. în sensul cesionării părţilor sociale deţinute în S.C. C. S.R.L. şi dobândirii de către coinculpatul A. a calităţii de asociat unic), cât şi al subscrierii, prin folosirea frauduloasă a semnăturii celui care trebuia să iscălească acele înscrisuri (semnătura părţii civile), fapte ce se circumscriu elementului material al laturii obiective a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar, ulterior, în calitate de avocat în cadrul Baroului Bucureşti şi, implicit, de funcţionar public, în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 3 lit. c) din Legea nr. 51/1995, a procedat la atestarea, în cuprinsul lor, a unor împrejurări necorespunzătoare adevărului cu privire la prezenţa, identitatea şi manifestarea de voinţă a părţilor cu ocazia întocmirii actelor, activităţi ce se subsumează conţinutului constitutiv al infracţiunii de fals intelectual. Aşadar, în momentul contrafacerii scrierii şi subscrierii, cele două acte constitutive şi contractul de cesiune aveau caracterul unor înscrisuri sub semnătură privată, de vreme ce acţiunile inculpatului nu au fost comise în desfăşurarea activităţii de avocat, acestea devenind înscrisuri oficiale abia prin atestarea realizată ulterior cu privire la prezenţa, identitatea şi conţinutul lor, efectuată de apelant în virtutea calităţii speciale deţinute şi în realizarea atribuţiei instituite de art. 3 lit. c) din Legea nr. 51/1995.

Aşa fiind, se observă că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut în sarcina inculpatului B. două infracţiuni distincte comise în concurs real (cea prevăzută de art. 290 C. pen. din 1969 şi cea reglementată de art. 289 C. pen. din 1969, ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod), fiind vorba de acte materiale diferite specifice elementelor de conţinut juridic ale fiecăreia dintre acestea, context în care nu poate opera absorbţia acţiunilor ce caracterizează infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în conţinutul infracţiunii de fals intelectual, astfel cum neîntemeiat a susţinut apelantul.

Sub aspectul laturii subiective, în legătură cu care inculpatul a formulat, de asemenea, critici în calea de atac a apelului, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor apărării, că acesta a acţionat cu vinovăţie sub forma intenţiei directe, prevăzând rezultatul faptelor sale şi ale coinculpatului A. (modificarea structurii acţionariatului S.C. C. S.R.L., pentru a crea posibilitatea scoaterii din patrimoniul firmei a unor bunuri imobile fără ştiinţa adevăratului asociat şi fără ca acesta să beneficieze de sumele de bani obţinute din respectiva operaţiune) şi urmărind producerea acestora prin comiterea lor.

Deşi pe parcursul procedurii judiciare, apelantul a contestat întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor pentru care a fost cercetat, susţinând, în esenţă, că nu cunoscut o serie de împrejurări de care depindea caracterul penal al faptelor (relaţiile dintre asociaţii S.C. C. S.R.L., situaţia juridică a societăţii, existenţa colilor albe cu semnătura genuină a părţii civile D. şi deţinerea lor de către inculpatul A., intenţia celui din urmă de a înstrăina imobilele aflate în patrimoniul firmei şi de a-şi însuşi suma de bani provenită din această operaţiune), comiterea acestora cu forma de vinovăţie prevăzută de lege rezultă fără putinţă de tăgadă din modalitatea în care inculpatul a acţionat, ce denotă atât existenţa unei înţelegeri cu A. în vederea contrafacerii înscrisurilor, cât şi cunoaşterea consecinţelor juridice a căror producere s-a urmărit prin activitatea de falsificare.

În acest sens, relevanţă prezintă faptul că, deşi îi revenea o asemenea obligaţie, inculpatul nu a fost preocupat de procurarea unui exemplar original al înscrisurilor pentru registrul său de avocat, ştiind că, de fapt, acestea au fost întocmite într-un singur exemplar, dat fiind tocmai numărul redus al colilor albe afalte în posesia lui A. ce purtau semnătura genuină a părţii civile D., aspect ce nu permitea elaborarea lor într-un număr mai mare de exemplare, dar şi împrejurarea că au fost redactate doar în limba română, cu toate că una dintre persoanele implicate era cetăţean străin. În plus, astfel cum a declarat cu ocazia audierii sale de către instanţa de fond, apelantul a ales aleatoriu numărul corespunzător poziţiei din registrul de atestare pentru înscrierea actului constitutiv datat 24 ianuarie 2013, "crezând că este disponibilă această poziţie" şi, deşi a recunoscut că a redactat proiectele documentelor, a arătat că în calculatorul său nu se regăseşte un fişier cu acestea care să poarte data întocmirii, neputând să furnizeze nici corespondenţa electronică prin care respectivele proiecte i-au fost transmise coinculpatului, împrejurare ce denotă măsurile de precauţie adoptate de cei doi inculpaţi pentru a nu fi descoperiţi şi traşi la răspundere penală.

Mai mult, în ceea ce priveşte contractul de cesiune de părţi sociale din 1 februarie 2013, se observă că inculpatul nu a depus minime diligenţe pentru a se asigura de existenţa consimtământului părţii civile, asemenea demersuri fiind necesare cu atât mai mult cu cât era vorba de efectuarea unui act de dispoziţie ce avea drept consecinţă diminuarea patrimoniului celei din urmă şi nu exista un mandat special dat administratorului societăţii, A., pentru a decide în acest sens în numele său. Cu toate că inculpatul B. a invocat în apărare similitudinea acestei situaţii cu cea din anul 2011, când D. a lipsit, de asemenea, la perfectarea unui alt contract de cesiune, susţinerea sa nu poate fi primită, din moment ce, pe de o parte, respectiva convenţie îi profita părţii civile, fiindu-i cesionate cu acel prilej de către A. părţile sociale pe care cel din urmă le deţinea în cadrul S.C. C. S.R.L., iar, pe de altă parte, cu acea ocazie, a fost purtată o corespondenţă cu biroul avocatului, tradusă în limba spaniolă.

Toate aceste aspecte dovedesc, aşa cum corect a reţinut şi judecătorul fondului, cunoaşterea de către apelantul B. a tuturor detaliilor activităţii infracţionale pe care a desfăşurat-o împreună cu inculpatul L. şi, implicit, faptul că a acţionat cu forma de vinovăţie cerută de lege (intenţie) în cazul infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi fals intelectual pentru care a fost condamnat, nefiind incident cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., invocat de acesta în calea de atac.

b.) Invocând greşita sa condamnare pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), apelantul inculpat B. a mai susţinut că, prin pronunţarea acestei soluţii, instanţa de fond a încălcat principiul ne bis in idem, consacrat de art. 4 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi dispoziile art. 339 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 304 C. proc. pen., apreciind, în mod nelegal, că ordonanţa nr. 584/II-6/2020 din 11 mai 2020 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti produce efecte juridice, deşi procurorul se dezînvestise de cercetarea cauzei şi nu mai putea infirma dispoziţia din actul de sesizare privind clasarea dosarului pentru infracţiunea de fals intelectual, cu atât mai mult cu cât, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară, se constatase legalitatea rechizitoriului în forma în care a fost emis şi s-a dispus începerea judecăţii în respectivele limite, iar, prin actul de infirmare, s-a realizat, practic, o modificare a acestuia, care nu a fost supusă cenzurii aceluiaşi organ judiciar în procedura prevăzută de art. 342 şi urm. C. proc. pen.

Analizând actele dosarului prin raportare la susţinerile apelantului, Înalta Curte constată că, prin rechizitoriul nr. x/2015 din 23 iulie 2019 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, acesta a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (3 acte materiale) şi art. 5 C. pen. (pct. 1 din dispozitiv), dispunându-se, totodată, prin actul de sesizare, clasarea cauzei sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 320 şi art. 321 C. pen. (pct. 3 din dispozitiv), cu motivarea că încadrarea "juridică a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată (...) prevalează celei de fals intelectual (...), faptă care, de asemenea, s-a aflat în cadrul juridic al începerii urmăririi penale in rem, deoarece atestarea avocatului s-a produs în fals în anul 2013, înainte de 1 februarie 2014, când au intrat în vigoare dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 51/1995 cu raportare la art. 321 C. pen..", nefiind, astfel, îndeplinită cerinţa esenţială a existenţei calităţii de funcţionar public asimilat potrivit legii speciale.

Prin ordonanţa nr. 584/II-6/2020 din 11 mai 2020, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul art. 304 alin. (2) C. proc. pen., a infirmat în totalitate dispoziţia de clasare de la pct. 3 din rechizitoriu, arătând, în esenţă, că aceasta este contrară dispoziţiilor art. 314 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi art. 17 C. proc. pen., din moment ce s-a reţinut incidenţa art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care presupune o soluţie pe fondul cauzei, cu toate că motivele care au stat la baza dispoziţiei de netrimitere în judecată pentru infracţiunile prevăzute de art. 320 şi art. 321 C. pen. au vizat încadrarea juridică a faptei în norma de incriminare.

Ca atare, s-a considerat că soluţia de la pct. 3 din rechizitoriu nu reprezintă o veritabilă dispoziţie de clasare întrucât, pe de o parte, procurorul nu a făcut aprecieri asupra fondului cauzei, iar, pe de altă parte, pentru aceleaşi fapte, dar sub o altă încadrare juridică, a dispus trimiterea în judecată, deşi instituţia de drept incidentă în speţă ar fi fost aceea a schimbării încadrării juridice.

Având în vedere aceste aspecte, procurorul a concluzionat că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile art. 335 C. proc. pen. referitoare la redeschiderea urmăririi penale, dispoziţia de la pct. 3 din rechizitoriu nefiind o soluţie în sensul art. 314 C. proc. pen., ci un act al procurorului ce poate fi infirmat în condiţiile art. 304 alin. (2) C. proc. pen.

La termenul de judecată din 15 iunie 2020, inculpatul B. a depus la dosar o cerere de constatare a nulităţii ordonanţei nr. 584/II-6/2020 din 11 mai 2020 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, care, în temeiul art. 339 alin. (2) C. proc. pen. cu referire la art. 371 C. proc. pen. (indicat, din eroare, ca fiind art. 317 C. proc. pen.), a fost trimisă de instanţa de fond, spre competentă soluţionare, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Contrar susţinerilor apelantului, instanţa de control judiciar apreciază că, procedând astfel, curtea de apel, raportându-se şi la temeiul juridic al emiterii ordonanţei menţionate, respectiv art. 304 alin. (2) C. proc. pen., a făcut o corectă aplicare a cadrului legal incident în materie, din moment ce art. 371 C. proc. pen. limitează obiectul judecăţii la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare şi la care se referă dispoziţia de trimitere în judecată, instanţa neavând, într-o asemenea procedură judiciară, atribuţii de verificare a legalităţii ordonanţelor prin care organul de urmărire penală infirmă soluţiile de clasare dispuse prin rechizitoriu, în timp ce art. 339 C. proc. pen. stabileşte competenţa funcţională exclusivă de soluţionare a plângerilor în favoarea procurorului ierarhic superior celui a adoptat actul, în virtutea principiului subordonării ierarhice care guvernează activitatea Ministerului Public.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că, în mod întemeiat, judecătorul fondului a stabilit că, prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare a inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, nu se încalcă principiul ne bis in idem, în condiţiile în care dispoziţia de netrimitere în judecată dispusă prin rechizitoriu cu privire la respectiva infracţiune a fost infirmată prin ordonanţa nr. 584/II-6/2020 din 11 mai 2020 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, reţinându-se că aceasta nu constituie o veritabilă soluţie de clasare, atâta timp cât procurorul de caz nu a făcut aprecieri asupra fondului cauzei şi a dispus trimiterea în judecată a acuzatului pentru aceleaşi fapte, însă sub o altă încadrare juridică.

Transpunând în legislaţia naţională principiul ne bis in idem, consacrat de art. 4 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 6 C. proc. pen. stabileşte că nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de aceasta s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică.

Aşa cum reiese din definiţia legală a acestui principiu, dar şi din jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, la care s-a făcut pe larg trimitere în cuprinsul sentinţei penale apelate, motiv pentru care nu va mai fi reluată, una dintre condiţiile ce trebuie îndeplinită pentru a se putea reţine autoritatea de lucru judecat priveşte existenţa unei hotărâri definitive cu privire la fondul cauzei, ceea ce presupune ca organul judiciar să fi examinat temeinicia acuzaţiei penale şi să fi pronunţat, după caz, o soluţie de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau, după caz, de încetare a procesului penal.

Chiar dacă soluţia procurorului de netrimitere în judecată poate fi asimilată unei astfel de hotărâri atunci când analizează fondul acţiunii penale, aceasta nu se bucură de o autoritate de lucru judecat deplină, ci condiţionată, care subzistă doar atât timp cât nu s-a dispus infirmarea ei de către procurorul ierarhic superior.

Or, în cauză, se constată, pe de o parte, că dispoziţia de clasare pentru infracţiunea de fals intelectual din cuprinsul rechizitoriului (pct. 3 din dispozitiv) a fost adoptată de procurorul de caz fără a analiza temeinicia acuzaţiei penale, vizând, în realitate, o chestiune de încadrare juridică, de vreme ce pentru aceleaşi fapte inculpatul B. a fost trimis în judecată, apreciindu-se că acestea se circumscriu infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar, pe de altă parte, că soluţia dispusă a fost infirmată de procurorul ierarhic superior, aspecte care justifică concluzia că aceasta nu poate fi asimilată unei hotărâri definitive care să atragă imposibilitatea tragerii la răspundere penală a acuzatului pentru infracţiunea menţionată, nefiind îndeplinite condiţiile de existenţă ale autorităţii de lucru judecat.

Ca atare, pentru toate motivele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea de condamnare a inculpatului B. pentru infracţiunea de fals intelectual nu contravine principiului ne bis in idem, consacrat de art. 6 C. proc. pen. şi art. 4 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa cum, în mod neîntemeiat, a arătat apelantul în calea de atac promovată împotriva acesteia.

Instanţa de control judiciar nu poate reţine nici susţinerea inculpatului referitoare la modificarea rechizitoriului şi, implicit, a limitelor învestirii instanţei, ca urmare a emiterii ordonanţei nr. 584/II-6/2020 din 11 mai 2020, având în vedere că măsura adoptată de procurorul ierarhic superior nu a vizat dispoziţia de trimitere în judecată din cuprinsul actului de sesizare a instanţei, ci exclusiv una dintre soluţiile de clasare din conţinutul acestuia, astfel încât faptele pentru care apelantul a fost deferit instanţei au rămas aceleaşi şi după infirmarea dispoziţiei de clasare, realizându-se de către judecător doar schimbarea încadrării juridice a acestora prin încheierea de şedinţă din 2 iunie 2020, cu stricta respectare a deciziei nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale.

Pe de altă parte, contrar celor arătate de apelant, Înalta Curte subliniază că verificarea realizată în procedura de cameră preliminară nu poate viza legalitatea/temeinicia soluţiilor de clasare ori renunţare la urmărirea penală din cuprinsul rechizitoriului, cu toate măsurile complementare pe care le presupun acestea, neexistând vreo prevedere legală sau raţiune practică care să permită examinarea, în cadrul conferit de art. 342 şi urm. C. proc. pen., a unor asemenea soluţii, ce au un caracter distinct şi subsidiar faţă de dispoziţia de trimitere în judecată. Ca atare, constatând, în cauză, legalitatea sesizării instanţei şi, implicit, regularitatea întocmirii rechizitoriului, judecătorul de cameră preliminară s-a raportat exclusiv la modul de descriere a împrejurărilor faptice ce au format obiectul acuzaţiei penale şi care au fundamentat trimiterea în judecată a inculpatului, fără a analiza şi celelalte soluţii dispuse prin actul de sesizare, aspect ce reiese, de altfel, şi din cuprinsul încheierii pronunţate conform dispoziţiilor art. 346 C. proc. pen., context în care nu se poate considera că, prin emiterea ordonanţei nr. 584/II-6/2020 din 11 mai 2020, au fost nesocotite dispoziţiile acestei hotărâri, cele două acte procesuale vizând soluţii diferite din cuprinsul rechizitoriului.

3.a.) Neîntemeiată este şi critica inculpatului B. privind greşita respingere de către Curtea de Apel Bucureşti a cererii sale de judecare a cauzei în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, Înalta Curte constatând, prin raportare la actele dosarului că, dimpotrivă, judecătorul fondului a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 375 alin. (3) C. proc. pen.

În acest sens, instanţa de control judiciar arată că manifestarea de voinţă a inculpatului de a fi judecat în procedura abreviată, deşi necesară, nu este suficientă pentru declanşarea acesteia, legiuitorul stabilind, în cuprinsul art. 349 alin. (2) şi art. 374 alin. (4) C. proc. pen., condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru admiterea solicitării şi parcurgerea unei atare proceduri de soluţionare a cauzei.

Într-adevăr, una dintre cerinţele obligatorii ce trebuie realizată pentru a fi incidente prevederile referitoare la procedura simplificată constă, potrivit art. 349 alin. (2) teza I şi art. 374 alin. (4) raportat la art. 375 alin. (1) şi (1)1 C. proc. pen., în solicitarea inculpatului, făcută personal sau prin înscris autentic, anterior începerii cercetării judecătoreşti în cauză, ca judecata să se realizeze numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale (care nu au fost excluse în procedura de cameră preliminară, potrivit art. 346 alin. (5) C. proc. pen., sau în procedura plângerii împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, în conformitate cu art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. proc. pen.) şi a înscrisurilor noi pe care le pot prezenta părţile şi persoana vătămată, însă, potrivit aceloraşi norme procesual penale, o altă condiţie esenţială ce se impune a fi întrunită pentru ca cererea de judecare în procedura accelerată să poată fi admisă este aceea ca persoana trimisă în judecată să recunoască în totalitate faptele reţinute în sarcina sa prin actul de sesizare a instanţei sau, după caz, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară pronunţată în conformitate cu art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. proc. pen., atitudine procesuală care, deopotrivă, trebuie exprimată fie personal, fie prin act autentic.

Referindu-se la exigenţele pe care această din urmă cerinţă trebuie să le satisfacă pentru a putea fi considerată îndeplinită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a statuat, în cuprinsul Deciziei nr. 4 din 11 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 546 din 03 iulie 2019, prin care s-a stabilit că nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit.

b) teza a II-a şi lit.

c) C. proc. pen. în ipoteza în care instanţa a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, că, potrivit "(...) art. 349 alin. (2) teza a II-a şi art. 374 alin. (4) teza finală din C. proc. pen. (...), pentru a beneficia de procedura abreviată, inculpatul trebuie să recunoască în integralitate faptele de care este acuzat, adică toate actele de conduită săvârşite, astfel cum au fost reţinute prin rechizitoriu sau, după caz, prin încheierea judecătorului de cameră preliminară, atât din punct de vedere al laturii obiective, cât şi al celei subiective, dar şi sub aspectul tuturor circumstanţelor ce le caracterizează, indiferent de natura lor şi de momentul în care intervin în raport cu acţiunile sau inacţiunile imputate.

Cu alte cuvinte, pentru ca judecata să se desfăşoare în procedura recunoaşterii învinuirii, ca urmare a încuviinţării de către instanţă a unei asemenea cereri formulată de inculpat, dispoziţiile legale în vigoare (...) pretind să existe o acceptare/confirmare necondiţionată de către cel din urmă a faptelor reţinute în sarcina sa, adică a existenţei acestora şi a comiterii lor cu forma de vinovăţie cerută de lege, nefiind admisă, pentru întrunirea condiţiei instituită de norma procesuală, o recunoaştere parţială, calificată, indiferent dacă aceasta priveşte participarea la faptă în altă calitate decât cea reţinută în actul de sesizare (spre exemplu, participarea în calitate de complice, nu de coautor), săvârşirea acţiunilor cu o altă formă de vinovăţie decât cea stabilită de procuror (de pildă, culpă în loc de intenţie) sau comiterea altor acte materiale ori a infracţiunii în alte împrejurări, circumstanţe şi modalităţi (...).

Aşadar, procedura simplificată nu poate fi legal încuviinţată şi aplicată de către instanţă în situaţia în care inculpatul recunoaşte doar faptele în materialitatea lor, nu însă şi forma de vinovăţie cu care procurorul, în rechizitoriu, sau judecătorul de cameră preliminară, în încheierea pronunţată potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit.

c) din C. proc. pen., au reţinut că a fost comisă activitatea imputată, aspect subliniat, de altfel, (...) atât de literatura de specialitate, dar şi de instanţele judecătoreşti, inclusiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atât anterior, cât şi ulterior datei de 01 februarie 2014 (...). Rezultă, aşadar, în mod incontestabil, că pentru aplicarea dispoziţiilor privind procedura abreviată, persoana trimisă în judecată trebuie să adopte o atitudine de recunoaştere integrală şi necondiţionată a învinuirii, adică atât a faptelor în materialitatea lor, sub toate componentele ce alcătuiesc latura obiectivă, cât şi din punct de vedere al împrejurărilor de natură subiectivă care au stat la baza săvârşirii actului de conduită imputat, instanţa având obligaţia legală de a verifica manifestarea de voinţă a inculpatului din perspectiva ambelor aspecte menţionate, ce acoperă integral elementele de ordin constitutiv ale acuzaţiei formulate (ale învinuirii), şi de a admite cererea de parcurgere a judecăţii simplificate numai în situaţia în care acestea sunt recunoscute în totalitate.

Cu alte cuvinte, în ipoteza în care inculpatul acceptă comiterea faptei în materialitatea ei, în circumstanţele descrise în cuprinsul rechizitoriului sau, după caz, al încheierii dată în conformitate cu art. 341 alin. (7) pct. 2 lit.

c) din C. proc. pen., însă nu manifestă acelaşi comportament procesual şi cu privire la forma de vinovăţie reţinută în actul de acuzare, exigenţele aplicării procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii nu sunt îndeplinite, iar solicitarea de judecare în această variantă simplificată trebuie respinsă de instanţă pentru neîntrunirea condiţiei de admisibilitate prevăzută de art. 349 alin. (2) teza a II-a şi art. 374 alin. (4) teza finală din acelaşi cod".

În cauză, se constată că, ulterior formulării solicitării de a fi judecat în procedura abreviată a recunoşterii învinurii, prima instanţă, în temeiul art. 375 alin. (1) C. proc. pen., a procedat, la termenul de judecată din 26 noiembrie 2019, la ascultarea inculpatului B., ocazie cu care acesta şi-a asumat activitatea de atestare în fals a prezenţei persoanei vătămate şi a manifestării sale de voinţă la redactarea şi încheierea actului constitutiv al S.C. C. S.R.L. din 24 ianuarie 2013, a celui din 01 februarie 2013 şi a contractului de cesiune de părţi sociale din aceeaşi dată, fără a recunoaşte, însă, întreaga contribuţie materială nemijlocită la contrafacerea respectivelor înscrisuri (ci doar modificarea cu pastă corectoare, pe ultima filă, a datei actului constitutiv din 24 ianuarie 2013, precum şi a numerotării capitolelor, şi întocmirea draftului pentru contractul de cesiune de părţi sociale) şi toate circumstanţele de comitere a faptelor descrise în rechizitoriu, atitudine prin care a încercat, de fapt, să conteste forma de vinovăţie cu care a acţionat reţinută de acuzare, în scopul exonerării sale de răspundere penală pentru lipsa laturii subiective a infracţiunilor imputate. Astfel, inculpatul a declarat că a modificat data şi numărul capitolelor actului constitutiv din 24 ianuarie 2013 considerându-le simple erori materiale, că nu a existat nicio înţelegere cu coinculpatul A. în vederea înstrăinării frauduloase a imobilelor din patrimoniul S.C. C. S.R.L., că nu a ştiut nimic de contextul în care s-a realizat cesiunea părţilor sociale, că din eroare nu a înscris în registrul său de avocat contractul de cesiune de părţi sociale, că a observat după înregistrarea actelor la Registrul Comerţului faptul că acestea nu erau redactate în suficiente exemplare, că a ales aleatoriu nr. 10 pentru înscrierea în registrul de avocat a actului constitutiv datat 24 ianuarie 2013, "crezând că este disponibilă această poziţie", că nu şi-a pus problema redactării actelor şi în limba spaniolă, din moment ce erau semnate de D., că nu îşi aduce aminte dacă i-a comunicat coinculpatului modificările făcute în privinţa actului constitutiv din 24 ianuarie 2013.

De altfel, atât cu ocazia debaterilor pe fond, cât şi în cuprinsul motivelor de apel, apărarea inculpatului B. a solicitat, printre altele, achitarea acestuia sub aspectul ambelor infracţiuni, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., susţinând că acuzatul nu a acţionat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.

Or, în condiţiile în care inculpatul B. nu a recunoscut în integralitate faptele ce i-au fost reţinute în sarcină prin rechizitoriu, sub toate componentele ce alcătuiesc latura obiectivă, dar şi din punct de vedere al împrejurărilor de natură subiectivă care au stat la baza săvârşirii actelor de conduită imputate, contestând comiterea lor cu vinovăţie, Înalta Curte apreciază că, în mod întemeiat, instanţa de fond a respins cererea acestuia de judecare în procedura simplificată, valorificând, astfel, statuările obligatorii ale instanţei supreme din cuprinsul Deciziei nr. 4 din 11 februarie 2019 pronunţată în recurs în interesul legii şi făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 349 alin. (2) teza a II-a şi art. 374 alin. (4) teza finală C. proc. pen.

b.) În legătură cu acelaşi aspect, Înalta Curte nu poate reţine nici critica formulată de inculpatul A. privind omisiunea aplicării, în privinţa sa, a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., cu consecinţa reducerii cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, nefiind îndeplinite condiţiile instituite de norma legală pentru a beneficia de această cauză de atenuare a răspunderii penale.

Astfel, potrivit art. 396 alin. (10) C. proc. pen., în situaţiile în care procedura de judecată s-a desfăşurat conform art. 375 alin. (1), (1)1 şi 2 C. proc. pen. sau cererea inculpatului ca judecata să aibă în aceste condiţii a fost respinsă ori cercetarea judecătorească s-a realizat în baza art. 377 alin. (5) sau art. 395 alin. (2) C. proc. pen., iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de inculpat, în ipoteza condamnării sau amânării aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.

Referindu-se la cerinţele ce trebuie îndeplinite pentru aplicarea textului de lege menţionat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a arătat, în considerentele Deciziei nr. 4 din 11 februarie 2019, că "(...) în ipoteza în care manifestarea de voinţă a inculpatului (...) nu îndeplineşte condiţia de recunoaştere în totalitate a faptelor (...), instanţa are obligaţia de a respinge cererea de parcurgere a procedurii simplificate, conform art. 375 alin. (3), şi de a efectua cercetarea judecătorească potrivit art. 376, art. 378 şi următoarele din acelaşi cod, fără ca, în final, să fie exclusă aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) teza a II-a din C. proc. pen., în situaţia în care există identitate între starea de fapt constatată de judecător şi cea recunoscută de acuzat.

Sub acest din urmă aspect (...), deşi, în textul indicat, nu se face distincţie în privinţa cazurilor în care se impune îndeplinirea cerinţei reţinerii de către instanţă a aceleiaşi situaţii de fapt ca cea recunoscută de inculpat pentru a se individualiza o pedeapsă între limitele reduse cu o treime, din interpretare coroborată a normelor de procedură, reiese că această condiţie se referă doar la ultimele două ipoteze, adică atunci când s-a respins cererea acuzatului de judecare în procedură simplificată sau când cercetarea judecătorească a avut loc conform art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2) din C. proc. pen., întrucât, pentru încuviinţarea solicitării inculpatului de a se urma procedura abreviată, aşa cum stabilesc dispoziţiile art. 375 alin. (1), (11) şi (2) din acelaşi cod, este necesară îndeplinirea tuturor condiţiilor cumulative prevăzute de art. 374 alin. (4) din C. proc. pen., la care se face trimitere, printre care şi cea a recunoaşterii necondiţionate şi integrale a faptelor reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu sau încheierea prevăzută de legea procesual penală în art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c).

Altfel spus, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 374 alin. (4) raportat la art. 375 alin. (1), (11) şi (2) din C. proc. pen. cu referire la art. 396 alin. (10) teza I din acelaşi cod, este obligatoriu să existe o triplă identitate a situaţiei de fapt, respectiv cea reţinută de instanţă, cea descrisă în actul de sesizare şi cea recunoscută de inculpat, în timp ce, pentru celelalte două ipoteze reglementate de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., când instanţa dispune efectuarea cercetării judecătoreşti potrivit procedurii comune, sens în care administrează probele ce sunt necesare, este suficientă doar îndeplinirea identităţii între împrejurările faptice stabilite de judecător şi cele recunoscute de către inculpat.

O asemenea soluţie îşi găseşte explicaţia tocmai în faptul că acuzatul nu a recunoscut integral învinuirea ce i-a fost adusă, motiv pentru care cererea sa de judecare în procedura simplificată a fost respinsă, însă, ulterior, probele administrate în cauză au confirmat poziţia sa procesuală, sens în care conduita corespunzătoare manifestată se impune a fi valorificată prin atenuarea răspunderii sale penale în condiţiile prevăzute de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen..".

Deşi apelantul inculpat A. a susţinut, în esenţă, că cerinţa stabilirii de către instanţă a aceleiaşi situaţii faptice recunoscută de el este îndeplinită în cauză, fiind, astfel, incidente prevederile art. 396 alin. (10) C. proc. pen., Înalta Curte constată, dimpotrivă, că judecătorul fondului nu a reţinut, în descrierea împrejurărilor de fapt, toate aspectele relatate de acuzat în cuprinsul declaraţiei din 26 noiembrie 2019, astfel încât dubla identitate de bază factuală la care face referire textul de lege nu se regăseşte în speţă.

În acest sens, se observă că prima instanţă nu a valorificat menţiunile făcute de acuzat cu privire la scopul în care i-au fost înmânate de persoana vătămată colile de hârtie semnate în alb ("pentru a putea desfăşura procedura de vânzare a celor 2 imobile"), la faptul că nu i-ar fi comunicat coinculpatului B. că înscrisurile întocmite în draft de acesta au fost redactate şi semnate la momente diferite, la împrejurarea că persoana vătămată şi-ar fi dat acordul pentru ca inculpatul să facă "orice ca să vândă imobilele", după cum nu a stabilit că acesta nu ar fi folosit, pentru redactarea înscrisurilor în 2013, nicio pagină din actul constitutiv al societăţii semnat de D. în 2011 şi nici că nu ar fi aflat despre faptul modificării cu pastă corectoare a actului constitutiv din 24 ianuarie 2013, judecătorul reţinând în privinţa acestor aspecte circumstanţele faptice redate în rechizitoriu.

Într-adevăr, în cuprinsul hotărârii atacate, curtea de apel a făcut trimitere la împrejurările relevate de inculpat în declaraţia sa din 26 noiembrie 2019, dar doar pentru a răspunde apărărilor formulate de acesta şi a evidenţia atitudinea lui procesuală pe parcursul procedurii judiciare.

Ca urmare, având în vedere că instanţa de fond nu a reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de inculpatul A., în mod legal, aceasta nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., nefiind îndeplinită cerinţa instituită de norma legală pentru ca apelantul să beneficieze de respectiva cauză de reducere a pedepsei.

4. În ceea ce priveşte solicitarea inculpatului A. de aplicare a dispoziţiilor art. 80 C. pen., precum şi cererea ambilor inculpaţi de pronunţare a unei soluţii de amânare a executării pedepsei, conform art. 83 C. pen., Înalta Curte, prealabil examinării temeiniciei susţinerilor apelanţilor, va face o analiză din perspectiva art. 5 C. pen. cu privire la instituţiile corespondente ce se regăsesc în legile penale succesive şi care ar putea avea incidenţă în speţa dedusă judecăţii în raport cu criticile formulate în acest sens de către acuzaţi.

Astfel, ca o consecinţă a reglementării în art. 17 C. pen. (1969) a pericolului social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, legiuitorul a prevăzut posibilitatea achitării inculpatului atunci când fapta comisă nu prezenta, în concret, un asemenea pericol (art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b)1 C. proc. pen. anterior), or, în noul C. pen., ca efect al renunţării la noţiunea de pericol social ca trăsătură caracteristică a conceptului de infracţiune (art. 15), acest caz de stingere a acţiunii penale nu a mai fost consacrat, fiind reglementată în art. 80-81 C. pen. instituţia renunţării la aplicarea pedepsei, la care judecătorul poate apela în cazul îndeplinirii cumulative a condiţiilor expres prevăzute de aceste texte de lege.

Realizând o comparaţie, în abstract, a celor două instituţii, se constată că cea prevăzută de legea anterioară oferea o situaţie mai avantajoasă pentru inculpat a cărui faptă, ca urmare a incidenţei dispoziţiilor art. 181 C. pen. (1969), nu mai constituia infracţiune, urmând a se pronunţa o soluţie de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b)1 C. proc. pen. (1968), spre deosebire de noul C. pen. potrivit căruia, deşi fapta constituie infracţiune, instanţa apreciază, pe baza unor criterii prevăzute expres de lege, că nu se impune aplicarea unei pedepse, existând, totodată, şi posibilitatea anulării măsurii de clemenţă conferită de judecător în situaţia în care se constată, în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii, că persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei săvârşise anterior o altă infracţiune pentru care i s-a stabilit o pedeapsă.

Ca urmare, şi din această perspectivă, tot dispoziţiile C. pen. anterior (art. 181) se învederează ca fiind mai favorabile şi, deşi apelantul A. nu le-a invocat, Înalta Curte verificând, în raport cu dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, aplicabilitatea lor, constată, pe baza materialului probator administrat, că acestea nu sunt incidente în speţă, întrucât faptele inculpatului, astfel cum au fost anterior reţinute, prin gravitatea lor dată de împrejurările în care au fost comise, numărul actelor materiale săvârşite şi consecinţele produse, prezintă, în concret, gradul de pericol social al infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat de prima instanţă, acţiunile ilicite reţinute în sarcina acestuia, prin atingerea importantă adusă valorilor sociale ocrotite de lege şi prin conţinutul lor concret, justificând aplicarea unei pedepse penale, iar nu a unei sancţiuni cu caracter administrativ, conform dispoziţiilor art. 91 C. pen. (1969).

În ceea ce priveşte instituţia amânării aplicării pedepsei, se apreciază că, deşi aceasta este nouă în legislaţia penală română intrată în vigoare la 01 februarie 2014, neavând, aşadar, corespondent în vechea codificare, în procesul de determinare a legii penale mai favorabile poate fi comparată cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instituţie asemănătoare care nu se mai regăseşte, însă, în C. pen. actual, dar care se învederează ca fiind mai avantajoasă pentru inculpaţi din perspectiva condiţiilor mai blânde de aplicare (pedeapsa aplicată de instanţă poate fi mai mare, nu este prevăzută o limită a pedepsei prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, nu este reglementată posibilitatea obligării la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, nu există condiţii exprese referitoare la conduita procesuală a infractorului), precum şi a lipsei impunerii unor măsuri de supraveghere a conduitei condamnatului pe parcursul termenului de încercare (spre deosebire de amânarea aplicării pedepsei, în cazul căreia, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul trebuie să respecte anumite măsuri de supraveghere şi obligaţii a căror nerespectare, cu rea-credinţă, atrage revocarea amânării, cu consecinţa dispunerii aplicării şi executării pedepsei). Sub acest din urmă aspect, durata mai mică a termenului de supraveghere în cazul amânării aplicării pedepsei nu prezintă relevanţă, criteriul determinant din acest punct de vedere constituindu-l conţinutul obligaţiilor impuse. De altfel, acest argument este indicat şi în cuprinsul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, atunci când se compară instituţia suspendarii sub supraveghere a executării pedepsei în cele două legi penale succesive, pentru identitate de raţiune putând fi folosit şi în analiza de faţă.

În plus, art. 15 din aceeaşi lege stipulează că măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată înainte de intrarea în vigoare a noului C. pen. se menţine şi după această dată, iar regimul ei, inclusiv sub aspectul revocării şi anulării, este cel prevăzut de C. pen. din 1969, ceea ce conduce la concluzia întemeiată că, în concepţia legiuitorului, vechea modalitate de individualizare a executării pedepsei este mai favorabilă, dispoziţiile codificării penale generale anterioare fiind mai avantajoase şi din acest punct de vedere.

Ca atare, Înalta Curte nu poate examina decât în acest cadru criticile de netemeinicie referitoare la modalitatea de individualizare a sancţiunilor penale aplicate de prima instanţă celor doi apelanţi, având în vedere în acest sens nu doar considerentele prezentate anterior, dar şi argumentele expuse la pct. 1.a) din hotărâre, precum şi aspectele statuate prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, care a stabilit că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.

5. Referitor la tratamentul sancţionator aplicat inculpaţilor A. şi B. de către instanţa de fond, aspect în legătură cu care atât aceştia, cât şi partea civilă D. au formulat critici în căile de atac promovate, Înalta Curte, contrar susţinerilor apelanţilor, constată că s-a făcut o corectă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) şi (2) C. pen. 1969 (cu toate că, în mod eronat, s-a făcut trimitere la prevederile art. 74 C. pen. actual, în condiţiile în care legea penală mai favorabilă a fost considerată vechea reglementare), ţinându-se seama de circumstanţele reale ale comiterii faptelor şi circumstanţele personale ale acuzaţilor, în raport cu care au fost stabilite sancţiuni penale judicios alese şi individualizate sub aspectul cuantumului şi al modalităţii de executare, apte să asigure realizarea scopului preventiv - educativ al pedepsei.

Astfel, în mod justificat, în procesul de alegere şi cuantificare a pedepselor şi de stabilire a modalităţii de executare a acestora, au fost avute în vedere şi valorificate de curtea de apel importanţa valorilor sociale lezate prin săvârşirea infracţiunilor (încrederea publică în autenticitatea şi veridicitatea înscrisurilor atestate de avocat şi înregistrate la o autoritate publică), modalitatea în care au acţionat inculpaţii (prin utilizarea unor înscrisuri ce purtau, în original, semnătura părţii civile, prin implicarea a două persoane care au acţionat împreună, inculpatul B. folosindu-se de cunoştinţele sale juridice în calitate de avocat), scopul urmărit şi consecinţele produse prin activitatea infracţională (inculpaţii folosind înscrisurile falsificate pentru a modifica structura acţionariatului S.C. C. S.R.L. şi a crea, astfel, posibilitatea înstrăinarii unor imobile aflate în proprietatea acestei societăţi, iar adevăratul asociat unic să nu beneficieze de folosul material obţinut), numărul relativ mare al actelor materiale comise, perioada lungă de timp scursă de la data falsificării înscrisurilor, precum şi datele ce caracterizează persoana acuzaţilor [fără antecedente penale, bine integraţi social, desfăşurând activităţi lucrative (ambii) şi de voluntariat (inculpatul B.) apreciate în plan profesional şi, respectiv, în comunitate, aşa cum reiese din cuprinsul actelor în circumstanţiere depuse la dosar] şi comportamentul lor procesual (care nu a fost constant pe parcursul procedurii judiciare, dând declaraţii contradictorii în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti), fiindu-le aplicate pedepse cu închisoarea orientate spre minimul special prevăzut de C. pen. anterior pentru infracţiunile ce le-au fost reţinute în sarcină.

Ca atare, faţă de gradul de pericol social concret al faptelor pentru care inculpaţii au fost condamnaţi, relevat de toate circumstanţele menţionate anterior în care acestea au fost comise, instanţa apreciază că nu este justificată solicitarea apelanţilor inculpaţi de aplicare a pedepsei amenzii penale sau de stabilire a unor pedepse cu închisoarea egale cu minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunile săvârşite (A.) sau situate sub acest minim (B.), cuantumul sancţiunilor penale fixat de judecătorul fondului fiind singurul în măsură să asigure realizarea scopului prevăzut de art. 52 C. pen. (1969).

Totodată, raportat la aceleaşi împrejurări, Înalta Curte apreciază, în deplin acord cu prima instanţă şi contrar susţinerilor celor doi apelanţi, că suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii nu ar fi suficientă pentru atingerea scopului preventiv - educativ al sancţiunilor penale aplicate, fiind necesară supunerea inculpaţilor, pe durata termenului de încercare, unor măsuri de supraveghere specială din partea organelor judiciare şi cerinţei ca aceştia să respecte anumite obligaţii stabilite de instanţa de judecată, în condiţiile legii.

Pe de altă parte, având în vedere datele ce caracterizează persoana inculpaţilor A. şi B., care, până la comiterea faptelor ce formează obiectul prezentei cauze, aşa cum s-a detaliat anterior, s-au conformat exigenţelor legii penale şi au manifestat un comportament corespunzător în cadrul relaţiilor sociale, precum şi împrejurarea că a trecut un interval de timp de aproximativ 8 ani din momentul săvârşirii infracţiunilor, instanţa de control judiciar consideră, contrar susţinerilor apelantei parte civilă D., că nu se impune modificarea tratamentului sancţionator stabilit de Curtea de Apel Bucureşti, în sensul majorării cuantumului pedepselor şi executării lor în regim privativ de libertate, apreciind că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru inculpaţi şi, chiar fără executarea pedepselor, aceştia nu vor mai comite alte fapte antisociale.

În aceste condiţii, nefiind îndeplinită cerinţa instituită de art. 65 alin. (1) teza I C. pen. (1969) privind cuantumul minim al pedepsei principale a închisorii aplicată de instanţă, dar nici cea reglementată de teza a II-a a aceluiaşi articol, o asemenea sancţiune fiind apreciată ca excesivă şi disproporţionată faţă de scopul limitării exercitării dreptului prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. (1969), Înalta Curte consideră că, în mod corect, prima instanţă nu a procedat la aplicarea acestei pedepse complementare, chestiune criticată neîntemeiat de apelanta parte civilă în calea de atac promovată.

Având în vedere toate aceste aspecte, valorificate în mod judicios de instanţa de fond în procesul de cuantificare a sancţiunilor penale şi de alegere a modalităţii lor de executare, Înalta Curte apreciază că nu se impune, în cauză, agravarea răspunderii penale a inculpaţilor A. şi B., aşa cum a solicitat apelanta parte civilă D., dar nici stabilirea unor pedepse mai uşoare, a căror executare să fie suspendată condiţionat, conform art. 81 şi urm. C. pen. (1969), sau reducerea termenului de încercare al suspendării sub supravehere a executării pedepselor fixat de judecătorul fondului, aşa cum au cerut apelanţii inculpaţi, sancţiunile penale aplicate de curtea de apel fiind corect individualizate, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) şi (2) C. pen. (1969), proporţionale atât cu gravitatea faptelor, cât şi cu circumstanţele personale ale inculpaţilor şi apte să asigure reeducarea acestora şi realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen. (1969).

6. Nefondată este şi critica formulată de apelanta parte civilă D. cu privire la greşita soluţionare de către instanţa de fond a laturii civile, Înalta Curte apreciind, prin raportare la dispoziţiile procesual penale incidente în materie şi la actele dosarului, că, în mod corect, s-a dispus prin sentinţa penală atacată respingerea acţiunii civile formulate de aceasta.

Astfel, reglementând obiectul acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, art. 19 alin. (1) C. proc. pen. prevede că acesta constă în tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

Rezultă, aşadar, că, în procedura judiciară desfăşurată în faţa instanţei penale, temeiul acţiunii civile nu poate fi reprezentat decât de fapta ilicită ce formează obiectul trimiterii în judecată a inculpatului, pretenţiile civile neputând depăşi cadrul laturii penale.

Cu alte cuvinte, acţiunea civilă în procesul penal are un caracter accesoriu, fiind strict circumstanţiată faptei ilicite incriminate ca infracţiune ce constituie obiectul acţiunii penale exercitate împotriva inculpatului, aspect ce reiese, de altfel, şi din cuprinsul definiţiei legale a titularului acestei acţiuni (persoana vătămată, conform art. 19 alin. (2) C. proc. pen.) ca fiind persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală (art. 79 C. proc. pen.).

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte soluţionarea pe fond a acţiunii civile promovate în cadrul procesului penal, aceasta se realizează conform regulilor de drept substanţial aplicabile faptei generatoare de prejudicii, art. 19 alin. (5) C. proc. pen. stabilind, sub acest aspect, că "repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile".

Ca urmare, raportând prevederile art. 19 şi art. 20 C. proc. pen. la cele ale art. 1357, art. 1381 şi urm. C. civ., rezultă că cerinţele cumulative ce se cer a fi îndeplinite pentru a fi posibilă, în cadrul procesului penal, angajarea răspunderii civile a inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente constau în producerea prin infracţiune a unui prejudiciu material sau moral, existenţa unei legături de cauzalitate între infracţiune şi prejudiciu, necesitatea caracterului cert al prejudiciului, care să nu fi fost încă reparat, şi manifestarea voinţei persoanei fizice cu capacitate deplină de exerciţiu ori a celei juridice de a fi despăgubită.

Chiar dacă procesul penal este guvernat de regula oficialităţii, acţiunea civilă rămâne supusă principiului disponibilităţii (exceptând cazul prevăzut expres de art. 19 alin. (3) C. proc. pen.), revenind persoanei care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin infracţiune iniţiativa promovării acţiunii civile în procesul penal, precum şi sarcina de a face dovada îndeplinirii condiţiilor raspunderii civile delictuale în privinţa inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente (art. 249 C. proc. civ. raportat la art. 2 alin. (2) din acelaşi cod).

În speţă, însă, aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, deşi s-a constituit parte civilă, solicitând obligarea inculpaţilor la plata sumei de 100.000 euro, din care 50.000 euro prejudiciu material reprezentând profitul estimativ al S.C. C. S.R.L. obţinut din vânzarea celor două imobile, iar 50.000 euro daune morale, persoana vătămată D. nu a făcut dovada existenţei unei legături de cauzalitate între pretenţiile formulate şi activitatea infracţională ce formează obiectul acţiunii penale exercitate în cauză împotriva acestora (activitate infracţională care, prin natura ei, nu este generatoare de prejudicii, ci crează o stare de pericol pentru relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea, realitatea şi veridicitatea înscrisurilor oficiale şi, respectiv, a celor sub semnătură privată), acţiunea civilă promovată grefându-se, în realitate, pe fapte pretins ilicite ulterioare celor pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată (constând în înstrăinarea frauduloasă a celor două imobile aparţinând S.C. C. S.R.L.) şi pentru care, prin rechizitoriu, s-a dispus clasarea ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Ca atare, având în vedere că, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru faptele ce formează obiectul acţiunii penale exercitate împotriva celor doi inculpaţi, precum şi împrejurarea că pretenţiile civile formulate în procesul penal nu pot depăşi cadrul laturii penale a acestuia, partea civilă are posibilitatea de a se adresa instanţei civile, cu o acţiune separată, pentru repararea prejudiciului pretins cauzat prin activitatea inculpaţilor de înstrăinare a celor două imobile ce s-au aflat în proprietatea societăţii comerciale menţionate, aşa cum, în mod corect, s-a arătat şi în cuprinsul hotărârii apelate.

Totodată, pornind de la consideraţiile teoretice prezentate anterior, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor apelantei parte civilă D., că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 397 alin. (3) raportat la art. 256 C. proc. pen., prin desfiinţarea doar a acelor înscrisuri ce au constituit obiect material al infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor, celelalte înscrisuri menţionate în dispozitivul rechizitoriului, dar şi în cererea de constituire de parte civilă a intimatei S.C. C. S.R.L. vizând activităţi ulterioare faptelor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată şi care excedează, astfel, limitelor învestirii instanţei.

Deopotrivă, faţă de soluţia dată acţiunii civile promovate de apelantă şi de faptul că, în privinţa infracţiunilor de fals, titularul valorilor sociale ocrotite prin incriminarea faptelor este statul, judecătorul fondului a dat o interpretare corespunzătoare prevederilor art. 276 alin. (2) C. proc. pen., dispunând justificat respingerea cererii acesteia de obligare a inculpaţilor la plata cheltuielor judiciare efectuate pe parcursul procedurii judiciare.

7. În consecinţă, raportat la toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă D. şi de inculpaţii B. şi A. împotriva sentinţei penale nr. 119 din 29 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2019, şi având în vedere că cei trei apelanţi sunt cei care se află în culpă procesuală, în baza art. 275 alin. (2) şi alin. (4) C. proc. pen., va dispune obligarea acestora la plata sumei de câte 357 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, urmând ca, potrivit art. 272 C. proc. pen., onorariul curatorului special desemnat pentru intimata persoană vătămată S.C. C. S.R.L., în sumă de 470 RON, să se avanseze din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă D. şi de inculpaţii B. şi A. împotriva sentinţei penale nr. 119 din 29 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2019.

Obligă apelanta parte civilă D. şi apelanţii inculpaţi B. şi A. la plata sumei de câte 357 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul curatorului special desemnat pentru persoana vătămată S.C. C. S.R.L., în sumă de 470 RON, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 octombrie 2020.