Competence, typicity, and sentencing limits in cassation appeal challenging conviction for continued fraud

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1819 din data de 3 octombrie 2019 pronunţată de Judecătoria Braşov, în dosarul nr. x/2016, în baza art. 244 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. şi respectiv, cu aplicarea art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată (7 acte materiale).

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., i-a fost interzisă inculpatului cu titlu de pedeapsă complementară exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) pe o perioadă de 3 ani calculată de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., i-a fost interzisă inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat).

În baza art. 91 C. pen., a fost suspendată executarea pedepsei de 2 ani închisoare sub supraveghere pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani de la data rămânerii definitive a prezentei, conform art. 92 C. pen.

În baza art. 91 C. pen. a fost suspendată executarea pedepselor accesorii a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) pe perioada termenului de supraveghere.

În baza art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen. pedeapsa complementară aplicată inculpatului se execută de la data rămânerii definitive a sentinţei.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. inculpatul a fost obligat, pe durata termenului de supraveghere, la respectarea următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Braşov, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. art. 93 alin. (2) C. pen. i s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. cu aplic. art. 404 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze 100 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul Centrului Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională Braşov, Primăriei mun. Braşov sau în cadrul oricărei instituţii din subordinea Consiliului local al mun. Braşov.

I s-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 alin. (1) şi alin. (4) C. pen. referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în situaţia în care, cu rea credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere ori nu execută obligaţiile impuse precum şi în situaţia săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în interiorul termenului de supraveghere.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. pen. combinat cu art. 998, art. 1003 C. civ. 1864, a fost admisă în parte acţiunea civilă promovată în cauză de partea civilă SC ... SRL prin lichidator B. (cu sediul în mun. Braşov, str. x, jud. Braşov) şi a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 72.280 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. pen. combinat cu art. 998, art. 1003 C. civ. 1864, a fost admisă în parte acţiunea civilă promovată în cauză de partea civilă C. (domiciliat în jud. Vaslui) şi a fost obligat inculpatul la plata către acesta a sumei de 7.881 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. pen. combinat cu art. 998, art. 1003 C. civ. 1864, a fost admisă în parte acţiunea civilă promovată în cauză de partea civilă D. (domiciliat în jud. Neamţ) şi a fost obligat inculpatul la plata către acesta a sumei de 10.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. pen. combinat cu art. 998, art. 1003 C. civ. 1864, a fost admisă în parte acţiunea civilă promovată în cauză de partea civilă E. (domiciliat în jud. Bihor) şi a fost obligat inculpatul la plata către acesta a echivalentului în RON al sumei de 150 euro, calculat la cursul BNR din ziua plăţii efective, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. pen. combinat cu art. 998, art. 1003 C. civ. 1864, a fost admisă în parte acţiunea civilă promovată în cauză de partea civilă F. (domiciliat în mun. Bucureşti) şi a fost obligat inculpatul la plata către acesta a echivalentului în RON al sumei de 3.850 euro, calculat la cursul BNR din ziua plăţii efective, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. pen. combinat cu art. 998, art. 1003 C. civ. 1864, a fost admisă în parte acţiunea civilă promovată în cauză de partea civilă G. (domiciliat în jud. Braşov) şi a fost obligat inculpatul la plata către acesta a echivalentului în RON al sumei de 400 euro, calculat la cursul BNR din ziua plăţii efective şi a sumei de 1.250 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. inculpatul a fost obligat la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Prima instanţă a reţinut că, în drept, fapta inculpatului A., care în perioada iunie 2009 - august 2010, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, sub pretextul încheierii unor contracte de credit în condiţii avantajoase pentru persoana împrumutată, a indus în eroare reprezentanţii mai multor societăţi comerciale şi persoane fizice, determinându-i să achite diverse sume de bani cu titlu de cheltuieli de apostilare a contractelor în limba română şi în limba engleză, traducerea contractelor şi legalizarea traducerii, asigurare de risc financiar şi asigurare de viaţă, sume de bani pe care şi le-a însuşit, cu consecinţa producerii unor prejudicii patrimoniale persoanelor vătămate - părţi civile SC ... SA, prin reprezentant H., SC I. SA, prin reprezentant C., D., E., F. şi G., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în formă continuată prevăzută de art. 244 alin. (1) raportat la art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 C. pen. (7 acte materiale).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 310/Ap din data de 8 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, în dosarul nr. x/2016, printre altele, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 1819 din data de 3 octombrie 2019 pronunţată de Judecătoria Braşov, pe care a menţinut-o, fiind obligat inculpatul la plata sumei de 500 RON către stat cu titlu de cheltuieli judiciare în apel.

Împotriva Deciziei din apel, la data de 31 august 2020, a formulat recurs în casaţie inculpatul A., în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casaţie, pentru motive arătate în scris, inculpatul A. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen., admiterea în principiu a recursului în casaţie, iar în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. admiterea recursului în casaţie şi casând hotărârea atacată:

a) să se dispună achitarea sa pe temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1), lit. b) C. proc. pen. deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală, sau

b) să se dispună încetarea procesului penal în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. f). C. proc. pen. ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale în conformitate cu prevederile art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., urmând să se constate că motivele reţinute de prima instanţă şi de către instanţa de apel la pag. 27, parag. 2 din hotărârea atacată, sunt lipsite de temeinicie şi legalitate şi încalcă dispoziţiile Deciziei CCR nr. 2097/2018, întrucât nu i s-a comunicat legal nicio citaţie şi niciun alt act procedural aşa cum recunoaşte şi procurorul prin rechizitoriul întocmit în acest dosar, deşi acesta avea cunoştinţă de domiciliul său din dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, ori

c) să se înlăture greşita aplicarea a legii cu privire la nulităţile absolute privind necompetenţa după materie şi după calitatea persoanei prev. de art. 281 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. pen., raportat la art. 38 alin. (1) lit. d), art. 41 alin. (4) şi art. 44 alin. (2) C. proc. pen., atât a Judecătoriei Braşov, cât şi a Curţii de Apel Braşov şi nulitatea absolută a compunerii completului de judecată la prima instanţă, nulitate prevăzută de art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 346 alin. (7) C. proc. pen., precum şi cu privire la neadministrarea probelor admise de prima instanţă la fila x şi apoi anularea acestei încheieri de către prima instanţă constituită în complet nelegal, precum şi respingerea de către instanţa de apel a constatării lipsei calităţii de parte civilă a lui C. şi necitarea legală a părţii vătămate SC I. SRL Bârlad atât la prima instanţă cât şi la instanţa de apel.

Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casaţie către părţi şi procuror, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar. După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casaţie, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data 28 septembrie 2020, fiind fixat termen la data de 23 octombrie 2020, în vederea examinării, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 C. proc. pen., fiind depus de asemenea şi raportul asupra recursului în casaţie.

Prin Încheierea din data de 23 octombrie 2020, constatând că prezenta cerere de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis în principiu cererea de recurs în casaţie, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a acesteia. În acest sens, s-a fixat termen de judecată la data de 4 decembrie 2020, cu citarea părţilor, când, la solicitarea recurentului inculpat cauza a fost amânată pentru termenul din 22 ianuarie 2021, faţă de cererea acestuia de amânare a cauzei pentru angajarea unui apărător.

Cu prilejul dezbaterilor de la termenul din 22 ianuarie 2021, s-au luat concluziile recurentului inculpat şi ale parchetului, acestea fiind pe larg redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recursul în casaţie este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

Scopul recursului în casaţie este de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Aşadar, această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

În speţă, recurentul inculpat A. a formulat recurs în casaţie, criticile acestuia fiind întemeiate pe cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1, pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen.

1. Recurentul inculpat A. a arătat că primul caz pe care îşi întemeiază cererea de recurs în casaţie este cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.:

"în cursul judecaţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenta după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuata de o instanţa inferioara celei legal competente".

S-a invocat că acest caz de recurs în casaţie privind nerespectarea competentei după calitatea persoanei este incident în cauză cu privire la trei aspecte:

a) Judecata fondului s-a făcut de Judecătoria Braşov, instanţă necompetentă atât material, cât mai ales şi după calitatea persoanei să judece cauza, instanţă ce este inferioară ierarhic Curţii de Apel Braşov, competentă legal după calitatea persoanei să judece fondul acestei cauze.

În esenţă, s-a arătat că în această cauză Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a efectuat urmărirea penală faţă de A. şi faţă de avocatul J. pentru săvârşirea în participaţie a infracţiunii continuate de înşelăciune prev. de art. 24 alin. (1) C. proc. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. Având în vederea calitatea de avocat a lui J., conform dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. raportate la dispoziţiile art. 56 alin. (3), lit. a) şi art. 63 alin. (1) C. proc. pen., urmărirea penală în cauza s-a efectuat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov.

Plângerea împotriva soluţiei de clasare dispusă prin Ordonanţa din 4 februarie 2016 a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Braşov şi a fost soluţionată prin Încheierea penală nr. 18 din 3 martie 2017. Prin urmare, s-a susţinut că instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă, după calitatea persoanei, era Curtea de Apel Braşov, iar hotărârea definitivă, fără cale de atac, data de această instanţă în cauză, a dobândit autoritate de lucru judecat cu privire la competenţa după calitatea persoanei a primei instanţe de a judeca cauza, precum şi cu privire la clasarea confirmată în cauză prin acea hotărâre.

S-a arătat că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a întocmit, prin procurorul ce a efectuat urmărirea penală în cauză, un rechizitoriu, dar care însă nu a fost înaintat Curţii de Apel Braşov, ci a fost înaintat la Judecătoria Braşov, deşi competenţa după calitatea persoanei de a judeca cauza în primă instanţă revenea Curţii de Apel Braşov şi nu Judecătoriei Braşov, iar acest aspect atrage sancţiunea nulităţii absolute a hotărârilor date în cauză, conform dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Astfel, inculpatul a arătat că dispoziţiile legale privind competenta după calitatea persoanei au fost încălcate prima dată în faza de cameră preliminară.

b) A mai arătat inculpatul că a doua oară au fost încălcate dispoziţiile legale privind competenta după calitatea persoanei a judecării cauzei cu ocazia judecării fondului cauzei de către Judecătoria Braşov, deşi competentă după calitatea persoanei era Curtea de Apel Braşov.

De asemenea, s-a menţionat că inculpatul a invocat în fata instanţei de fond excepţia nulităţii absolute privind necompetenţa după calitatea persoanei prev. de art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. a Judecătoriei Braşov, dar instanţa i-a respins excepţia pe motiv că aceste aspecte au fost soluţionate de judecătorul de cameră preliminară. Totodată, s-a făcut referire la Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 802/2017 potrivit căreia cazurile de nulitate absolută pot fi examinate în orice stare a procesului, dar instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acestor aspecte.

c) Totodată, pentru motivele expuse pe larg în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, s-a arătat că şi cu ocazia judecării apelului, inculpatul a invocat în faţa Curţii de Apel Braşov necompetenţa după calitatea persoanei de a judeca apelul în cauză, cât şi necompetenta după calitatea persoanei a Judecătoriei Braşov de a judeca cauza în primă instanţă.

În concluzie, s-a susţinut că în cursul judecăţii acestei cauze au fost încălcate de trei ori dispoziţiile legale privind competenţa după calitatea persoanei, judecata fiind efectuată de fiecare dată de o instanţă inferioară celei competente.

2. Al doilea motiv al recursului în casaţie formulat de recurentul inculpat A. îl reprezintă cel prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când "inculpatul a fost condamnat pentru o fapta care nu este prevăzută de legea penală".

În esenţă, s-a arătat că activitatea de acordare de credite prin contracte autentificate notarial nu este şi nu poate fi considerată o activitate infracţională, în România nefiind trimişi în judecată, pentru vreo astfel de faptă vreo bancă, IFN, persoană fizică sau juridică, deoarece aceasta este o activitate comercială reglementată de norme legale specifice şi care prevăd şi modalităţile de soluţionare a unor astfel de litigii generate de aceste contracte, dar în niciun caz nu prevăd consecinţe penale. Aceste contracte sunt contracte sinalagmatice, ce prevăd pentru părţile contractate drepturi şi obligaţii corelative şi a căror nerespectare de către o parte, îi permite celeilalte părţi ca nici ea să nu îşi respecte obligaţiile contractuale corelative succesive, putând după caz, să solicite instanţei de judecată daune părţii ce nu şi-a respectat obligaţiile contractuale.

Recurentul inculpat a menţionat că aşa cum se poate observa din probele de la dosar, a efectuat în perioada 2007 - 2011 activităţi de creditare în calitate de persoană fizică pentru unele persoane fizice sau juridice române sau străine, activitate care era reglementată de dispoziţiile art. 100 al Legii de organizare şi funcţionare a Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobiliare. Contractele astfel întocmite erau autentificate la notari publici, care efectuau un prim control de legalitate asupra clauzei contractuale. Întrucât inculpatul a întocmit aceste contracte şi ştiind că organele de urmărire penală au instrumentat până la acea dată împotriva sa peste 300 de dosare penale, a exclus prin dispoziţii exprese orice posibilitate ca să poată înşela persoanele împrumutate, prevăzând la art. 3.2 din fiecare contract că "Anterior achitării primei rate de asigurare de către CREDITAT, CREDITORUL va deschide la dispoziţia CREDITATULUI, în banca în care acesta are deschis contul, un cont excrow, cu valabilitate de 30 de zile în care va depozita cu titlu de garantare a virării creditului suma ..." Aceasta sumă reprezenta 120% din costurile ulterioare pe care le avea CREDITATUL în legătură cu acest contract.

S-a mai arătat de către recurent că în niciun alt caz de încheiere de astfel de contracte nu s-a reţinut în sarcina creditorului vreo vină de a comite vreo infracţiune de înşelăciune, aceste contracte fiind considerate că reglementează raporturi comerciale şi se supun legislaţiei în materie.

Aşadar, s-a subliniat că această faptă nu este prevăzută de legea penală, fiind o activitate comerciala legală, prin care inculpatul nu a prejudiciat nicio persoană, ci părţile vătămate l-au prejudiciat pe acesta, aspect ce reprezintă încă un motiv în susţinerea recursului său în casaţie.

3. Ultimul motiv de recurs în casaţie formulat de inculpatul A. în prezenta cauză vizează cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când - "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Astfel, cu privire la acest caz de casare, s-a precizat de către recurentul inculpat că, aşa cum a invocat în scris şi oral în faţa Curţii de apel, instanţa de fond a aplicat o pedeapsă cu încălcarea limitelor legale, iar instanţa de apel a menţinut această pedeapsă care încalcă limitele şi interdicţiile prevăzute de art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen., potrivit cărora "Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii", precum şi de dispoziţiile art. 91 alin. (3) C. pen., care prevăd că:

"Nu se poate dispune suspendarea pedepsei sub supraveghere, dacă … infractorul s-a sustras de la urmărirea penală".

S-a menţionat că aşa cum se poate observa din probele de la dosar inculpatul a arătat în fata instanţei de apel că instanţa de fond nu i-a solicitat niciodată acordul pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, fapt confirmat şi de instanţa de apel după verificările efectuate în acest sens, iar atunci când a fost întrebat de instanţa de apel dacă îşi dă acest acord, acesta a răspuns că nu, în lipsa unei expertize medicale care să ateste că starea sănătăţii îi permite acest lucru fără a-i pune viaţa în pericol. Totodată, la pag. 19 parag. 3 din rechizitoriul de la dosar se arată că "Pe parcursul urmăririi penale inculpatului A. nu i s-a adus la cunoştinţă fapta pentru care a fost cercetat şi încadrarea juridică a acesteia, drepturile şi obligaţiile prev. de art. 83 C. proc. pen., art. 108 C. proc. pen., precum şi faptul că împotriva sa a fost pusă în mişcare acţiunea penală, întrucât acesta s-a sustras urmăririi penale."

Astfel, s-a arătat că inculpatul a învederat instanţei de apel în scris şi oral că hotărârea instanţei este dată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 91 alin. (3) C. pen., care interzic suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă infractorul s-a sustras de la urmărirea penală.

În aceste coordonate, în raport de motivele de recurs în casaţie astfel formulate, de dispoziţiile legale incidente şi scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte în concret constată că toate aceste critici nu se circumscriu cazurilor de casare invocate, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1, 7 şi 12 C. proc. pen., în condiţiile în care, în realitate:

- judecata nu a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente, fiind respectate în cursul judecăţii dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, astfel cum prevăd dispoziţiile legale anterior menţionate (pct. 1);

- inculpatul nu contestă elemente de tipicitate ale infracţiunii reţinute în sarcina sa (pct. 7), ci însuşi fundamentul soluţiei de condamnare, fiind formulate critici care vizează reanalizarea circumstanţelor comiterii faptei, probele dosarului, încadrarea juridică şi vinovăţia inculpatului, cu consecinţa pronunţării unei soluţii de achitare;

- inculpatul nu invocă împrejurarea că s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege (pct. 12), ci solicită o reindividualizare a modalităţii de executare a pedepsei, criticându-se soluţia de suspendare sub supraveghere a pedepsei ce i-a fost aplicată, precum şi obligaţia de a presta o muncă în folosul comunităţii.

1. Astfel, referitor la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs în casaţie invocat în cauză, Înalta Curte reţine că potrivit art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă, în cursul judecăţii, nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

Înalta Curte constată că acest caz de casare este incident numai atunci când judecata a fost făcută de o instanţă inferioară celei legal competente - după materie sau după calitatea persoanei -, nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa având loc în cursul judecăţii, reglementarea fiind corespunzătoare modificărilor aduse de noua lege cu privire la condiţiile în care poate fi invocată excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei, precum şi cu privire la sancţiunea nulităţii absolute care poate fi invocată în orice stare a procesului, sancţiune ce intervine în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la tipurile de competenţă menţionate, potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) C. proc. pen.

Cu privire la critica recurentului inculpat A. privind incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., se reţine că aceasta a susţinut în esenţă că în speţă competenţa aparţinea Curţii de Apel Braşov, întrucât în cauză a fost cercetat şi un avocat.

Astfel, s-a susţinut de către recurent că în fond şi implicit în procedura de cameră preliminară, Judecătoria Braşov era necompetentă atât material, cât şi după calitatea persoanei să judece cauza, având în vedere că acesta a fost cercetat împreună cu avocatul J., instanţa de judecată fiind astfel inferioară ierarhic Curţii de Apel Braşov, competentă legal după calitatea persoanei să judece fondul cauzei. Din aceeaşi perspectivă, recurentul inculpat a susţinut că nici instanţa de apel nu era competentă să soluţioneze cauze, astfel cum a invocat în faţa instanţei şi cu ocazia judecării apelului.

În prezenta cauză, astfel cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, iniţial s-au efectuat cercetări şi cu privire la numitul J., care avea calitatea de avocat, iar cu privire la acesta s-a emis o soluţie de clasare prin ordonanţa procurorului din data de 4 februarie 2016, dispunându-se totodată şi o soluţie de declinare a competenţei către Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov în vederea continuării cercetărilor faţă de recurentul inculpat din prezenta cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 63 C. proc. pen., dispoziţiile art. 44 alin. (2) C. proc. pen. nu se aplică în cursul urmăririi penale şi întrucât disjungerea şi declinarea au fost dispuse anterior sesizării instanţei, aceste dispoziţii invocate de recurent nu sunt aplicabile în cauză.

Ulterior, în temeiul art. 325 alin. (1) C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Judecătoria Curţii de Apel Braşov a dispus preluarea cauzei de la Judecătoria Braşov pentru a fi efectuate cercetările în cauză.

Potrivit legii, această preluare de către parchetul superior ierarhic în vederea efectuării urmăririi penale nu conduce la o prorogare de competenţă, instanţa competentă rămânând cea prevăzută de lege potrivit infracţiunii săvârşite, în speţă, competentă să soluţioneze cauza în fond, privind pe inculpatul A., fiind judecătoria, conform dispoziţiilor art. 35 C. proc. pen.

De altfel, chestiunea competenţei instanţei a făcut obiectul procedurii de cameră preliminară, prin încheierea din 11 octombrie 2016 pronunţată de Judecătoria Braşov, în dosarul nr. x/2016, definitivă prin Încheierea nr. 232 din 15 decembrie 2016 a Tribunalului Braşov, prin respingerea contestaţiei formulate de inculpatul A., stabilindu-se că Judecătoria Braşov este instanţa competentă să judece prezenta cauză.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului inculpat, potrivit căreia în opinia sa, Curtea de Apel Braşov era competentă să soluţioneze cauza în ceea ce îl priveşte, întrucât plângerea formulată împotriva soluţiei de clasare a fost soluţionată de către Curtea de Apel Braşov, se constată că este de asemenea neîntemeiată, plângerea respectivă fiind soluţionată în conformitate cu dispoziţiile art. 340 alin. (1) din C. proc. pen. raportate la art. 38 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., faţă de calitatea de avocat a numitului J., acest aspect neavând relevanţă în cauza de faţă privindu-l pe inculpatul A..

În fine, se constată că în raport de motivele invocate de recurentul inculpat în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., în cursul judecăţii fiind respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, iar judecata nu a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente, pentru a fi incident cazul de casare indicat.

2. Referitor la cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se constată următoarele:

În concret, în cauză, susţinerile recurentului inculpat A. subsumate noţiunii de condamnare pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, în sensul cazului de casare invocat sunt raportate de către acesta la modalitatea în care instanţele au apreciat situaţia de fapt din prezenta cauză şi la modalitatea de interpretare a probatoriului.

În opina recurentului, în esenţă, activitatea de acordare de credite prin contracte autentificate notarial nu este şi nu poate fi considerată o activitate infracţională, fiind o activitate comercială reglementată de norme legale specifice, care prevăd şi modalităţile de soluţionare a unor astfel de litigii generate de aceste contracte, dar în niciun caz nu prevăd consecinţe penale. Recurentul inculpat a menţionat că aşa cum se poate observa din probele de la dosar, a efectuat în perioada 2007 - 2011 activităţi de creditare în calitate de persoană fizică pentru unele persoane fizice sau juridice române sau străine, activitate care era reglementată de dispoziţiile art. 100 al Legii de organizare şi funcţionare a Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobiliare. S-a mai susţinut că încheierea contractelor din cauză reprezintă o activitate comercială legală, prin care inculpatul nu a prejudiciat vreo persoană (ci părţile vătămate l-au prejudiciat pe aceasta) şi că în niciun alt caz nu s-a reţinut în sarcina creditorului vreo vină în comiterea infracţiunii de înşelăciune prin încheierea de astfel de contracte.

Examinând cauza prin prisma criticilor aşa cum au fost formulate, Înalta Curte constată că în speţă instanţele au făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului recurent sunt neîntemeiate.

În speţă, prin decizia atacată, instanţa de control judiciar a menţinut soluţia primei instanţe, care, în baza art. 244 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa principală de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată (7 acte materiale).

Astfel, se reţine că, instanţa de fond, prin hotărârea de condamnare, definitivă prin decizia atacată pronunţată de Curtea de Apel Braşov, a stabilit că, în esenţă, activitatea infracţională a inculpatului A. s-a desfăşurat în perioada iunie 2009 - august 2010, când, sub pretextul încheierii unor contracte de credit în condiţii avantajoase pentru persoana împrumutată, a solicitat de la un număr mare de persoane sume de bani cu titlu de cheltuieli de apostilare a contractului în limba română şi în limba engleză, traducerea contractului şi legalizarea traducerii, asigurare de risc financiar şi asigurare de viaţă, sume de bani pe care şi le-a însuşit, prejudiciind astfel persoanele vătămate - părţi civile SC ... SA, prin reprezentant H., SC I. SA, prin reprezentant C., D., E., F. şi G..

În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului A., care în perioada iunie 2009 - august 2010, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, sub pretextul încheierii unor contracte de credit în condiţii avantajoase pentru persoana împrumutată, a indus în eroare reprezentanţii mai multor societăţi comerciale şi persoane fizice, determinându-i să achite diverse sume de bani cu titlu de cheltuieli de apostilare a contractelor în limba română şi în limba engleză, traducerea contractelor şi legalizarea traducerii, asigurare de risc financiar şi asigurare de viaţă, sume de bani pe care şi le-a însuşit, cu consecinţa producerii unor prejudicii patrimoniale persoanelor vătămate - părţi civile SC ... SA, prin reprezentant H., SC I. SA, prin reprezentant C., D., E., F. şi G., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în formă continuată prevăzută de art. 244 alin. (1) raportat la art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 C. pen. (7 acte materiale).

Înalta Curte subliniază că, pin prisma cazului de casare invocat în cauză, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., sintagma "nu este prevăzută de legea penală" priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

Or, astfel cum rezultă din actele dosarului, în determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive, ca urmare a intrării în vigoare, la 1 februarie 2014 a noului C. pen., instanţele au constatat că infracţiunea de înşelăciune, aşa cum a fost reţinută în sarcina inculpatului A., nu a fost dezincriminată, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către acesta cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, dispunând în consecinţă condamnarea inculpatului pentru această infracţiune.

Înalta Curte menţionează că aspectele invocate prin recursul în casaţie, ce vizează situaţia de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv, vinovăţia inculpatului, probatoriul cauzei ori modul de interpretare a probelor dosarului şi în fine, încadrarea juridică dată faptelor, acestea nu pot face obiectul examinării în calea extraordinară a recursului în casaţie.

Aşadar, astfel de critici nu mai pot fi analizate de către instanţa de recurs în casaţie, acesta fiind scopul recursului în casaţie reglementat ca şi o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

Pe calea recursului în casaţie nu se poate invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante şi le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, recursul în casaţie nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată în hotărârea atacată.

Or, de vreme ce susţinerile recurentului inculpat A. tind, în esenţă, la reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, acestea nu pot fi valorificate în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Recurentul inculpat a susţinut în esenţă că ar fi desfăşurat o activitate comercială legală şi că nu a prejudiciat nicio persoană, însă în cauză, ceea ce i se impută nu este dacă acesta a desfăşurat o activitate comercială legală sau nu, ci infracţiunea reţinută în sarcina recurentului şi pentru care s-a dispus condamnarea sa, constă în faptul că, prin modalitatea concretă în care acesta a acţionat, a urmărit şi a indus în eroare mai multe societăţi comerciale şi persoane fizice sub pretextul încheierii unor contracte de credit, determinând persoanele respective să încheie contractele şi să achite diverse sume de bani, pe care acesta şi le-a însuşit, deşi nu au fost niciodată acordate creditele respective menţionate în contracte şi nici nu au fost încheiate poliţe de asigurare.

În fine, modalitatea concretă în care a fost desfăşurată această activitate de către inculpat, ce a condus la inducerea în eroare şi prejudicierea părţilor civile, a fost reţinută de către instanţe, stabilindu-se că faptele acestuia reprezintă infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) din C. pen.

Concluzionând, Înalta Curte constată că recurentul inculpat A. a invocat în mod formal cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în speţă, instanţele stabilind, pe baza probatoriului administrat, că sunt îndeplinite fără echivoc condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) C. pen., prin modalitatea concretă în care a acţionat inculpatul recurent, acesta urmărind să inducă în eroare părţile civile din cauză, fiind astfel întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, pentru care recurentul a fost condamnat în cauză.

În consecinţă, instanţele au stabilit că faptele deduse judecăţii există, constituie infracţiuni şi au fost săvârşite de inculpat cu forma de vinovăţie cerută de lege, aşadar, făcând o corectă aplicare a legii, s-a dispus condamnarea acestuia.

3. În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit acestui caz de casare, hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Prin sintagma "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege, în raport cu încadrarea juridică şi cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.

Din interpretarea literală a acestei dispoziţii legale, rezultă că se circumscriu cazului de casare menţionat acele situaţii în care este înfrânt principiul legalităţii pedepsei, printre altele, prin depăşirea limitelor legale, respectiv, stabilirea unei pedepse care fie depăşeşte limitele generale ale pedepsei ori se situează sub aceste limite, fie depăşeşte sau se situează sub limitele speciale ale pedepsei prevăzute pentru infracţiunea săvârşită.

Or, în speţă, în raport cu criticile formulate prin prisma acestui caz de casare, Înalta Curte constată că acesta a fost invocat în mod formal în condiţiile în care nu se critică faptul că pedepsele stabilite sunt într-un alt cuantum decât cel prevăzut de lege, în accepţiunea cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., ci în realitate se critică soluţia de suspendare sub supraveghere a pedepsei ce i-a fost aplicată, precum şi obligaţia de a presta o muncă în folosul comunităţii.

În concret, criticile aduse de recurentul inculpat A. prin acest caz de casare se referă împrejurarea că nu i-a fost solicitat şi nu a dat acordul pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, sens în care în opinia apărării, hotărârea atacată încalcă dispoziţiile prevăzute de art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen., potrivit cărora "Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii ...". De asemenea, făcând referiri la menţiunile organului de urmărire penală din rechizitoriu (pag. 19), recurentul inculpat a susţinut că decizia atacată încalcă şi dispoziţiile art. 91 alin. (3) C. pen. care prevăd că nu se poate dispune suspendarea pedepsei sub supraveghere, dacă infractorul s-a sustras de la urmărirea penală.

Ambele critici vizează în concret o solicitare de reindividualizare a modalităţii de executare a pedepsei aplicate în cauză recurentului inculpat. Mai exact, aplicarea dispoziţiilor legale invocate de recurent de către instanţa de apel presupunând pronunţarea unei soluţii de condamnare cu executarea pedepsei stabilite în cauză în regim de detenţie, în condiţiile în care recurentul critică, în concret, soluţia dispusă în baza art. 91 C. pen., de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani închisoare ce i-a fost aplicată în cauză.

Or, în speţă, prin decizia atacată, Curtea de Apel Braşov a fost învestită doar cu apelul inculpatului A. împotriva soluţiei instanţei de fond prin care s-a dispus, în baza art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., condamnarea inculpatului la o pedeapsă principală de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată (7 acte materiale), a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani.

Totodată, în baza art. 93 alin. (1) C. pen., inculpatul a fost obligat, pe durata termenului de supraveghere, la respectarea următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Braşov, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

De asemenea, în baza art. 93 alin. (3) C. pen. cu aplic. art. 404 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze 100 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul Centrului Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională Braşov, Primăriei mun. Braşov sau în cadrul oricărei instituţii din subordinea Consiliului local al mun. Braşov.

Sub un prim aspect, Înalta Curte subliniază că, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, nu poate face obiectul cenzurii instanţei solicitarea recurentului inculpat referitoare la reindividualizarea modalităţii de executare a pedepsei stabilite în sensul de a se aprecia că în mod greşit s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere întrucât inculpatul nu şi-a data acordul cu privire prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii ori că s-a sustras de la urmărirea penală, întrucât această solicitare nu poate fi examinată prin prisma cazului de recurs în casaţie invocat şi anume art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., ca urmare a faptului că modalitatea de executarea a unei pedepse la fel ca şi reţinerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei, fie în primă instanţă, fie în apel, numai acestea fiind în măsură să stabilească incidenţa dispoziţiilor legale invocate.

Pe de altă parte, procedând în sensul celor menţionate de către inculpat, în sensul de a se lua act că acesta nu şi-a dat acordul pentru prestarea unei munci neremunerată în folosul comunităţii ori să se aprecieze că s-a sustras de la urmărirea penală, instanţa de apel nu îi putea agrava inculpatului situaţia în propria cale de atac, prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare cu executare a pedepsei. Procedând astfel, instanţa de apel ar fi încălcat principiul non reformatio in pejus când părţii i se creează o situaţie nefavorabilă în propria cale de atac, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 418 din C. proc. pen.

Se constată aşadar că susţinerile invocate de recurentul inculpat A. în sprijinul cazului de casare invocat nu reprezintă, în fapt, împrejurări referitoare la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, astfel că acestea nu se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sau vreunui alt caz de casare expres şi limitativ prevăzut de lege.

Prin urmare, se reţine că şi sub acest aspect, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile inculpatului sunt neîntemeiate şi recursul în casaţie formulat în cauză este nefondat.

În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de recurentul inculpat prin calea extraordinară de atac de faţă, cum ar fi faptul că nu au fost administrate anumite probe, că instanţa de apel nu a admis cererea de constatare a lipsei calităţii de parte civilă a numitului C., că a existat o nelegală citare a persoanei vătămate SC I. SRL Bârlad ori solicitarea de încetare a procesului penal întrucât s-a împlinit termenul de prescripţie întrucât nu i s-a comunicat vreo citaţie sau alt act procedural, se constată că aceste critici nu pot fi analizate pe calea recursului în casaţie, neputând fi subsumate vreunui caz de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 din C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 310/Ap din data de 8 iulie 2020 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Faţă de soluţia dispusă, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 310/Ap din data de 8 iulie 2020 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 ianuarie 2021.

GGC - CL