Transfer of sentenced person: exclusion of domestic penalty reduction for labor performed in issuing state absent judicial recognition

Asupra contestaţiei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 218 din data de 7 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul A., dispunându-se obligarea acestuia la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat şi plata onorariilor apărătorului desemnat din oficiu şi a traducătorului autorizat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Băileşti sub nr. x/2020, condamnatul A. a formulat contestaţie la executare, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., susţinând că motivele cererii le va susţine în faţa instanţei de judecată.

La termenul de judecată din 23 iunie 2020, condamnatul a arătat că solicită deducerea din pedeapsă a perioadei considerată ca executată ca urmare a muncii prestate în detenţie, cerere întemeiată, în opinia apărătorului din oficiu al contestatorului, pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.

Prin Sentinţa penală nr. 183 din 23 iunie 2020, luând act de faptul încarcerării contestatorului în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Craiova, Judecătoria Băileşti, în temeiul art. 47 alin. (4) C. proc. pen. rap. la art. 598 alin. (2) C. proc. pen., a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, pusă în discuţie din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.

Prin Sentinţa penală nr. 2016 din 12 august 2020, Judecătoria Craiova, în baza art. 47 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 141 alin. (17) din Legea nr. 302/2004, republicată, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, pusă în discuţie din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare formulată de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 31 din 4 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut că, în condiţiile în care, prin cererea formulată, contestatorul A. a solicitat să beneficieze de zilele câştig în muncă acumulate pe perioada executării pedepsei închisorii în Spania, în raport cu dispoziţiile art. 597 C. proc. pen., art. 598 C. proc. pen. şi art. 141 alin. (17) din Legea nr. 302/2004, republicată, instanţa competentă să analizeze solicitarea formulată acesta este Curtea de Apel Craiova, care, prin Sentinţa penală nr. 31 din data de 4 februarie 2019, pronunţată în dosarul penal nr. x/2019, definitivă prin neapelare, a recunoscut Sentinţa penală nr. 524 pronunţată la data de 31 octombrie 2014 de Curtea Regională din Sevilla, secţia a III-a, definitivă la data de 16 aprilie 2015, prin care partea a fost condamnată la pedeapsa de 12 ani închisoare.

Urmare declinării de competenţă, contestaţia la executare formulată de condamnatul A. a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, sub nr. x/2020.

Astfel învestită, procedând la evaluarea contestaţiei la executare, Curtea de Apel Craiova a notat că, prin Sentinţa penală nr. 31 din 4 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019, s-au hotărât următoarele:

A fost admisă cererea formulată de autorităţile judiciare spaniole, constatându-se îndeplinite condiţiile prev. de art. 155 alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

S-a recunoscut Sentinţa nr. 524 pronunţată la data de 31 octombrie 2014 de Curtea Regională din Sevilla, secţia a III-a, definitivă la data de 16 aprilie 2015, prin care cetăţeanul român A. a fost condamnat la pedeapsa de 12 ani închisoare pentru săvârşirea a 3 infracţiuni: agresiune sexuală, prev. de art. 178, 179 şi 180.1.2 C. pen. spaniol; furt, prev. de art. 623.1 C. pen. spaniol şi vătămare corporală, prev. de art. 617.1 C. pen. spaniol, care au corespondent în legislaţia română în infracţiunile de viol, prev. de art. 218 alin. (1), (3) lit. f) C. pen. şi furt, prev. de art. 228 alin. (1) C. pen., şi s-a dispus transferarea condamnatului în vederea continuării executării pedepsei de 12 ani închisoare într-un penitenciar din România.

S-a dedus din pedeapsă perioada executată de condamnat de la 11 iunie 2013 la 19 mai 2015, inclusiv, şi, în continuare, de la 20 mai 2015 la zi, precum şi durata reţinerii şi arestării provizorii în procedura de executare a mandatului european de arestare, de la 29 mai 2013 la 3 iunie 2013, inclusiv.

Sentinţa penală nr. 31 din 4 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019, a rămas definitivă prin neapelare la data de 9 aprilie 2019. Ca urmare, la aceeaşi dată a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 33/2019 pe numele condamnatului A..

Condamnatul a fost transferat în România la data de 16 mai 2019, fiind deţinut în Penitenciarul Giurgiu, unde execută pedeapsa de 12 ani închisoare.

A mai notat că, în relaţiile comunicate de Judecătoria de Supraveghere Penitenciară nr. 6 din Andalucia la data de 21 octombrie 2020, se arată că pe timpul executării pedepsei în Penitenciarul Huelva, persoana condamnată A. nu a desfăşurat activitate plătită în atelierele de producţie ale închisorii şi nu s-a aflat încadrat în relaţia specială de muncă penitenciară stabilită de Decretul Regal 782/2011. Totodată, se arată care sunt dispoziţiile din legislaţia spaniolă privind condiţiile în care se poate acorda liberarea condiţionată ca urmare a participării la activităţi lucrative.

Totodată, în adresa transmisă de Centrul Penitenciar Cordoba la data de 16 noiembrie 2020, se arată că persoana condamnată A. a prestat muncă plătită într-un atelier de producţie îmbrăcăminte industrială în perioadele: 17 - 27 august 2018, 2 noiembrie 2018 - 8 martie 2019 şi 25 aprilie - 3 mai 2019 şi condiţiile în care se poate acorda liberarea condiţionată.

În contextul informaţiilor anterior menţionate, procedând la evaluarea cererii condamnatului prin prisma dispoziţiilor art. 598 C. proc. pen., art. 156 alin. (1) şi art. 166 alin. (16) din Legea nr. 302/2004, republicată, Curtea a constatat că, în speţă, autorităţile judiciare spaniole nu au transmis o hotărâre judecătorească sau un act judiciar prin care condamnatului să i se fi acordat vreun drept, motiv pentru care nu se poate reţine că acesta a beneficiat de o reducere de pedeapsă ca urmare a muncii prestate cât timp a fost încarcerat în statul emitent, care să poată fi recunoscută în condiţiile art. 166 alin. (16) din Legea nr. 302/2004.

Pentru aceste considerente, notând şi că, pe de o parte, Legea nr. 302/2004, republicată, nu prevede posibilitatea valorificării, în condiţiile art. 100 alin. (3) şi art. 96 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, a perioadei cât condamnatul a prestat muncă remunerată în timpul detenţiei în statul emitent, iar pe de altă parte, că jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Hotărârea din 8 noiembrie 2016, pronunţată în cauza C-554/14, Atanas Ognyanov) nu permite statului de executare să aplice dreptul propriu privind executarea pedepselor şi reglementările referitoare la reducerile de pedeapsă, Curtea a constatat neîntemeiată contestaţia la executare formulată de condamnatul A., motiv pentru care a dispus respingerea ei ca atare.

*

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat contestaţie condamnatul A., fără a motiva în scris calea de atac.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 18 decembrie 2020, sub nr. x/2020.

La termenul fixat în cauză, 15 ianuarie 2021, după consultarea contestatorului condamnat, apărătorul desemnat să-i acorde asistenţă juridică din oficiu a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea hotărârii atacate, iar în rejudecare, deducerea din pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată contestatorului de către autorităţile judiciare spaniole a întregii perioade recunoscute ca executate ca urmare a muncii prestate de acesta în penitenciarele din Spania, aceleaşi concluzii formulând şi contestatorul în ultimul cuvânt.

Concluziile apărării şi ale reprezentantului Ministerului Public sunt detaliat redate în practicaua prezentei decizii.

Evaluând contestaţia de faţă prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile în materie, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, în considerarea următoarelor argumente:

Obiectul cauzei pendinte îl constituie cererea prin care condamnatul A. (aflat în prezent în executarea pedepsei de 12 ani închisoare aplicată prin Sentinţa nr. 524 pronunţată la data de 31 octombrie 2014 de Curtea Regională din Sevilla, secţia a III-a, definitivă la data de 16 aprilie 2015, recunoscută prin Sentinţa penală definitivă nr. 31 din 4 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2019) a solicitat deducerea, din pedeapsa în executarea căreia se află, a întregii perioade considerate ca executată ca urmare a muncii prestate în timpul detenţiei în penitenciarele din Spania, anterior predării lui.

Cererea astfel formulată constituie o contestaţie la executare care îşi găseşte temeiul în dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., raportat la art. 166 alin. (16) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu referire la art. 156 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Potrivit art. 156 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, "(1) În cazul în care România este stat de executare, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate aplicate printr-o hotărâre judecătorească, recunoscută de instanţa română, este guvernată de legea română. Din durata pedepsei privative de libertate care trebuie executată în România se deduc durata pedepsei privative de libertate executate în statul emitent, ca urmare a efectelor produse de amnistia sau graţierea acordată anterior, precum şi, dacă este cazul, numărul de zile deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a oricăror altor măsuri dispuse conform legislaţiei statului emitent."

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 166 alin. (16) din Legea nr. 302/2004, republicată, "În cazul în care, ulterior transferării persoanei condamnate, statul emitent transmite o hotărâre judecătorească sau un act judiciar prin care persoanei condamnate i s-au acordat reduceri de pedeapsă anterior transferării sale în România, acestea vor fi recunoscute de curtea de apel care a pronunţat hotărârea prevăzută la alin. (6). Dispoziţiile din C. proc. pen. referitoare la contestaţia la executare se aplică în mod corespunzător".

Aceste texte de lege, care garantează că, în procedura de transferare, persoanele condamnate vor beneficia de toate deducerile de pedeapsă acordate în statul emitent până la momentul transferării efective în România, instituie în sarcina instanţelor naţionale obligaţia deducerii din pedeapsa privativă de libertate care trebuie executată în România, atât a duratei pedepsei privative de libertate executate în statul emitent, ca urmare a efectelor produse de amnistia sau graţierea acordată anterior, cât şi, dacă este cazul, a numărului de zile deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a oricăror altor măsuri dispuse conform legislaţiei statului emitent.

În considerarea acestor dispoziţii legale, cetăţeanul român condamnat într-un stat membru al Uniunii Europene printr-o hotărâre judecătorească definitivă, recunoscută în România, care a beneficiat, în statul de condamnare, de recunoaşterea ca executată a unei perioade de timp, ca efect al muncii prestate şi a conduitei pozitive pe parcursul executării pedepsei sau a altor instituţii ale statului de condamnare, îşi păstrează acest drept şi ulterior transferării sale într-un loc de deţinere din ţara de origine, el urmând să producă efecte identice în ambele ordini juridice, atât a statului de condamnare, cât şi a statului de executare.

Pentru a produce însă astfel de efecte, recunoşterea ca executată a unei perioade de timp, ca efect al muncii prestate şi a conduitei pozitive pe parcursul executării pedepsei sau a altor instituţii ale statului de condamnare, trebuie să fie acordată printr-o hotărâre judecătorească sau un act judiciar emis de autorităţile acestui stat, care urmează a fi recunoscute în condiţiile art. 166 alin. (16) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Evaluând datele concrete ale speţei prin prisma consideraţiilor teoretice expuse, Înalta Curte constată că, în susţinerea cererii sale, condamnatul A. nu a depus, iar în urma diligenţelor instanţei, autorităţile spaniole nu au transmis vreun act judiciar prin care contestatorului să i se fi recunoscut ca executată o anumită perioadă de timp, ca urmare a muncii prestate în penitenciarele din Spania, anterior predării către autorităţile române.

În acest sens, notează că singurele documente depuse de condamnat în susţinerea cererii sale, care se află la dosarul Curţii de Apel Craiova, sunt contractul de muncă încheiat de contestator, la data de 17 august 2018, cu Penitenciarul Cordoba, şi documente aferente acestuia.

Mai notează că, în urma diligenţelor efectuate de Curtea de Apel Craiova, la dosarul cauzei au fost transmise:

- adresa din 13 octombrie 2020 emisă de Centrul Penitenciar din Huelva (aflată, în limba spaniolă, la dosarul Curţii de Apel Craiova, iar tradusă în limba română, la fila x din acelaşi dosar) prin care se transmite că, în timpul detenţiei în centrul penitenciar, condamnatul A. nu a desfăşurat o activitate plătită în atelierele de producţie ale închisorii şi nici nu a fost încadrat în relaţia specială de muncă penitenciară stabilită prin Decretul Regal 782/2011 din 6 iulie;

- adresa din 19 octombrie 2020 emisă de Instanţa de Supraveghere Penitenciară nr. 6 din Anadalucia, Sediul în Huelva (aflată, în limba spaniolă, la dosarul Curţii de Apel Craiova, iar tradusă în limba română, la dosar), prin care se transmite că, în timpul petrecut în Centrul Penitenciar din Huelva, condamnatul A. nu a desfăşurat activitate plătită în atelierele de producţie ale închisorii, precum şi dispoziţiile legale spaniole care reglementează liberarea condiţionată;

- adresa din 6 noiembrie 2020 emisă de Centrul Penitenciar Cordoba (aflată, în limba spaniolă, la fila x verso din dosarul Curţii de Apel Craiova, iar tradusă în limba română, la filele x din acelaşi dosar), prin care se transmite că, în timpul prezenţei sale în Penitenciarul Cordoba, condamnatul A. a avut perioade de muncă plătite într-un atelier de producţie de îmbrăcăminte industrială: de la 17 august 2018 până la 27 august 2018; de la 2 noiembrie 2018 până la 8 martie 2019 şi de la 25 aprilie 2019 până la 3 mai 2019, precum şi dispoziţiile legale din C. pen. spaniol care reglementează liberarea condiţionată.

Altfel spus, în urma diligenţelor instanţei de fond, autorităţile statului de condamnare au transmis exclusiv documentele cu caracter informativ anterior menţionate, iar nu şi acte judiciare prin care contestatorului să i se fi recunoscut ca executată o parte din pedeapsa de 12 ani închisoare, ca urmare a muncii prestate în perioada de detenţie în penitenciarele din Spania.

De altfel, din înscrisurile transmise la dosar de autorităţile spaniole rezultă că persoana condamnată A. a prestat muncă (remunerată) doar în Penitenciarul Cordoba, în perioadele 17 august 2018 - 27 august 2018, 2 noiembrie 2018 - 8 martie 2019 şi 25 aprilie 2019 - la 3 mai 2019, fără să fi beneficiat însă de o reducere corespunzătoare a pedepsei ca urmare a acestui fapt.

Or, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti sau a unui act judiciar emis de autorităţile statului de condamnare, prin care condamnatului să i se fi recunoscut ca executată o anumită perioadă de timp, ca efect al muncii prestate în detenţie pe teritoriul acestui stat, instanţa statului de executare nu poate proceda la reducerea corespunzătoare a pedepsei în executarea căreia se află acesta, în condiţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., raportat la art. 166 alin. (16) din Legea nr. 302/2004, republicată.

Deopotrivă, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, nu poate proceda la valorificarea perioadei cât persoana condamnată a prestat muncă remunerată în unităţile de detenţie ale statului de condamnare nici în condiţiile art. 100 alin. (3) şi art. 96 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, întrucât, pe de o parte, dispoziţiile Legii nr. 302/2004 nu prevăd în mod expres această posibilitate, iar pe de altă parte, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene interzice statului de executare să aplice dreptul propriu privind executarea pedepselor, în locul dreptului statului emitent.

În acest sens, relevantă este Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 8 noiembrie 2016, pronunţată în cauza C-554/14, Atanas Ognyanov, prin care s-a statuat că "Art. 17 alin. (1) şi (2) din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme naţionale interpretate astfel încât să autorizeze statul de executare să acorde persoanei condamnate o reducere de pedeapsă ca urmare a muncii pe care aceasta a prestat-o în cursul detenţiei sale în statul emitent în condiţiile în care autorităţile competente din acest din urmă stat nu au acordat, în conformitate cu dreptul acestuia, o asemenea reducere de pedeapsă . . . . . . . . . .Înainte de recunoaşterea hotărârii de condamnare de către statul de executare şi transferarea persoanei condamnate în acest din urmă stat, revine statului emitent sarcina de a stabili reducerile de pedeapsă aferente perioadei de detenţie executate pe teritoriul său. Numai acesta din urmă este competent să acorde o reducere de pedeapsă pentru munca prestată înaintea transferării şi, dacă este cazul, să indice statului de executare această reducere în certificatul menţionat la art. 4 din Decizia-cadru 2008/909. Prin urmare, statul de executare nu poate, în mod retroactiv, să aplice dreptul său privind executarea pedepselor şi în special reglementarea sa referitoare la reducerile de pedeapsă în locul dreptului statului emitent în ceea ce priveşte partea din pedeapsă care a fost deja executată de persoana în cauză pe teritoriul acestui din urmă stat."

Ca urmare, constatând că statul spaniol nu a acordat condamnatului A. o reducere de pedeapsă ca efect al muncii prestate de acesta în Penitenciarul Cordoba, în perioadele anterior menţionate, Înalta Curte constată că, în mod temeinic, Curtea de Apel Craiova a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de acesta.

Pentru aceste motive, constatând neîntemeiate criticile formulate în contestaţie, Înalta Curte, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b), raportat la art. 597 alin. (7) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 218 din data de 7 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Urmare acestei soluţii, în temeiul art. 272 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, urmând ca, în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în cuantum de 313 RON, să fie plătit din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 218 din data de 7 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în cuantum de 313 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2021.

GGC - CL