Inadmissibility of constitutional exception to unexhausted statutory text following prior interpretative decision on statute of limitations interruption

Asupra cauzei penale de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 04 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015 a fost stabilită pronunţarea asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale la data de 07.12.2020, iar prin încheierea din data de 07 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în acelaşi dosar, în baza art, 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 au fost respinse, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 (C. pen.).

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Cu titlu prealabil, Curtea a amintit că instanţa de contencios constituţional realizează pe lângă rolul de garant al supremaţiei Constituţiei, şi funcţia de protector al drepturilor şi libertăţilor fundamentale, inclusiv prin intermediul controlului de constituţionalitate a posteriori şi concret, prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate.

Totodată, s-a menţionat că în ceea ce priveşte efectele deciziilor Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, acestea au printre altele efecte obligatorii erga omnes, pentru toate persoanele, autorităţile publice, inclusiv instanţele judecătoreşti, după cum, de altfel, instanţa de contencios constituţional detaliază prin Deciziile nr. 52 din 19 martie 1998, respectiv 169 din 2 noiembrie 1999.

Referitor la tipurile de decizii pe care le poate pronunţa Curtea Constituţională, s-a arătat că în doctrină se admite că acestea pot fi simple (sau extreme) prin care un text se declară în tot sau în parte neconstituţional, respectiv decizii cu rezerva de interpretare (uneori numite impropriu decizii interpretative).

Aceasta clasificare, pe lângă importanţa sa doctrinară, are şi o importanţă practică sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate invocate în faţa unei instanţe judecătoreşti prin prisma art. 29 din Legea nr. 47/1992 .

Astfel, prin Decizia nr. 898/2011, Curtea Constituţională a statuat că în cazul deciziilor cu rezervă de interpretare, prin ridicarea unei noi excepţii de neconstituţionalitate, cu privire la acelaşi text, se tinde la înfrângerea caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.

Raţiunea acestei optici constă în faptul că se menţine prezumţia de constituţionalitate a textului în interpretarea dată de Curte, dar sunt excluse din cadrul constituţional toate celelalte interpretări posibile.

În speţă, în susţinerea cererii, inculpaţii au pornit de la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată în Dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, şi s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

În examinarea obiectului cauzei anterior menţionate, Curtea Constituţională a remarcat faptul că autorul excepţiei a învederat faptul că sintagma "orice act de procedură" este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate.

Curtea Constituţională a arătat în motivarea acestei decizii că a operat o extindere nejustificată faţă de C. pen. din 1969 a sferei actelor întreruptive de prescripţie.

Judecătorul instanţei de apel a menţionat că se face o analiza de drept comparat, cu indicarea faptului că în ţări, precum Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Italia, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia şi Spania, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale se realizează prin acte procesuale care sunt comunicate suspectului sau inculpatului ori care presupun prezenţa acestuia în faţa organelor judiciare sau prin acte care vizează, în mod direct, soluţionarea raportului juridic penal de conflict.

Curtea Constituţională a constatat că modificările legislative impuse prin Noul C. pen. nu mai răspund cerinţelor de predictibilitate a legii, garantate constituţional şi în concordanţă şi cu legislaţia sau practica judiciară din alte state europene.

Pe cale de consecinţă, statuează în parag. 34 al Deciziei, chiar înainte de dispozitiv, că "Având în vedere considerentele mai sus arătate, Curtea constată că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat." iar în dispozitiv declara neconstituţională sintagma din Noul C. pen. "oricărui act de procedură în cauză".

Totodată, s-a apreciat a fi extrem de relevant în ceea ce priveşte deciziile Curţii Constituţionale faptul că autoritatea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale este numeroasă şi constantă în acest sens, instanţa de apel limitându-se a menţiona, cu titlu exemplificativ, Deciziile nr. 1415/2009, nr. 415/2010, nr. 694/2010, nr. 1615/2011.

Cererea formulată de către inculpaţi, s-a apreciat a nu fi o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate, ci practic a învederat instanţei că sintagma "oricărui act de procedură în cauză" din art. 155 alin. (1) din C. pen. a dispărut practic din cuprinsul textului normativ în contextul art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

De asemenea, s-a apreciat că a califica Decizia nr. 297/2018 ca fiind decizie cu rezerva de interpretare sau decizie simplă nu poate face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, nefiind îndeplinite condiţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul obiectului sesizării.

Totodată, s-a arătat că în cazul în care instanţa de apel ar achiesa la punctul de vedere al apărării şi ar aprecia incidenţa unei decizii de neconstituţionale de admisibilitate simplă, iar interpretarea care ar trebui dată Deciziei nr. 297/2018 este că prin efectul acesteia a dispărut orice fel de act întreruptiv de prescripţie, soluţia care urmează a fi pronunţată fiind cea stabilită deja de legiuitor în materia intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Declararea constituţională sau neconstituţională a "restului" de text asupra căruia se pretinde ca nu s-a pronunţat Curtea Constituţionala, respectiv "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin" fiind lipsit de relevanţă în cauză, deoarece indiferent de soluţia constituţională pe acest text de lege, tot nu ar mai exista cauze întreruptive. Astfel, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiţia legăturii cu cauza, prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

În ipoteza în care, s-ar admite caracterul unei decizii cu rezervă de interpretare, atunci aceasta - aşa cum s-a arătat anterior - are valoarea unei decizii de admitere, în sensul că interpretarea constituţională este cea dată de instanţa de contencios constituţional, astfel încât cererea de sesizare este inadmisibilă sub aspectul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Având în vedere aspectele menţionate anterior, Curtea a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din legea nr. 286/2009 din C. pen., cuprinsă în încheierea din data de 07 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015, recurenţii A. şi B., prin apărători aleşi au declarat recurs.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine următoarele:

Prioritar, trebuie subliniat că instanţa Curţii de Apel Bucureşti prin analizarea dispoziţiilor prev.de art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 din C. pen. invocate în cauză, prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018, nu echivalează cu o recalificare a cererilor recurenţilor, astfel încât această critică nu poate fi primită.

Aşadar, în deplin acord cu instanţa Curţii de Apel Bucureşti, Înalta Curte reţine că declararea constituţională sau neconstituţională a "restului" de text asupra căruia se pretinde că nu s-a pronunţat Curtea Constituţionala, respectiv "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin" fiind lipsit de relevanţă în cauză, deoarece indiferent de soluţia constituţională pe acest text de lege, tot nu ar mai exista cauze întreruptive, nefiind îndeplinită condiţia legăturii cu cauza, prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Înalta Curte constată că, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,republicată, prevede că excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, deoarece instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia. Se constată, aşadar, că prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituţionalitate, în sensul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti.

Cu referire la condiţia de admisibilitate, privind legătura cu soluţionarea cauzei, aceasta priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii, a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti. Textul de lege contestat pentru neconformitate cu legea fundamentală trebuie să fie determinant în judecarea şi soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de judecată, condiţie care nu poate însă să determine, doar prin ea însăşi, în lipsa întrunirii cumulative a tuturor cerinţelor prevăzute de lege, sesizarea Curţii Constituţionale.

Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.

Totodată, art. 29 alin. (5) prevede că, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau 3, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Astfel, din actele şi lucrările dosarului rezultă fără echivoc că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29, respectiv prevederile atacate au fost deja constatate ca fiind neconstituţionale, printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, respectiv decizia 297/2018 care este o decizie interpretativă şi s-a constatat că soluţia legislativă prevăzută în lege a fost neconstituţională, prin urmare nu s-a declarat neconstituţională o sintagmă a acestui articol.

În acest sens s-a statuat şi prin Decizia nr. 5/2019 din 21.03.2019, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia (...). Analiza Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale relevă faptul că în considerentele acesteia este identificată în mod clar şi lipsit de echivoc soluţia legislativă apreciată drept constituţională referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, reţinând că prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt lipsite de previzibilitate.

În plus, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat cu valoare de principiu că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină aceasta. Astfel, Curtea a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014).

În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 297/2018, sub aspectul aplicării ei în timp, soluţia se regăseşte în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a instanţei supreme.

În acest sens, atât Curtea Constituţională, în Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Decizia nr. 21/2014 statuează că, în virtutea legii fundamentale, deciziile Curţii Constituţionale sunt de imediată şi generală aplicare, devenind opozabile erga omnes de la data publicării în Monitorul Oficial a României. Aceasta înseamnă că decizia nu se va aplica doar raporturilor juridice născute ulterior acestui moment, ci tuturor situaţiilor juridice în desfăşurare, care nu au fost definitiv soluţionate până la data publicării.

Aşadar, Curtea Constituţională, prin considerentele Deciziei nr. 297 din 26 iunie 2018, a furnizat instanţelor judecătoreşti toate elementele necesare pentru cunoaşterea efectelor ce trebuie atribuite deciziei sale.

Referitor la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile prin care Curtea Constituţională declară neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale, indiferent de tipul acestora (simple, interpretative sau manipulatorii) sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

De asemenea, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.

Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că toate deciziile Curţii Constituţionale au ca efect obligaţia organelor de aplicare a legilor de a se conforma acestora, în sensul de a nu aplica prevederile constatate neconstituţionale, iar, în cazul celor interpretative, aceste organe trebuie să îşi adapteze practica în conformitate cu interpretarea dată normei de către instanţa de contencios constituţional.

În privinţa efectelor Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, sub aspectul aplicării ei în timp, soluţia se regăseşte în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 51/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Decizia nr. 190 din 14 martie 2016; Decizia nr. 126/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016; Decizia nr. 651/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.083 din 20 decembrie 2018) şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (Decizia nr. 21/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 829 din 13 noiembrie 2014).

Prin urmare, ulterior sesizării la care a făcut referire apărarea, au fost înregistrate alte 23 dosare pe rolul Curţii Constituţionale, în prezent, au trecut de filtrul instanţelor de judecată, pe aceeaşi temă a neconstituţionalităţii art. 155 alin. (1) din C. pen., după pronunţarea Curţii Constituţionale, însă opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este lămuritoare.

Aşadar, Înalta Curte apreciază că autorii excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci, în realitate, susţinerile lor vizează de fapt o nouă cenzură pe calea controlului de constituţionalitate exercitat de instanţa de contencios constituţional, a unei chestiuni de drept ce a fost deja tranşată definitiv.

În acest context, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenţii A. şi B. împotriva încheierilor din data de 04 decembrie 2020 şi din data de 07 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015, cu privire la dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din legea nr. 286/2009 (C. pen.), cuprinsă în dispozitivul încheierii din data de 07 decembrie 2020.

În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii contestatori la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenţii A. şi B. împotriva încheierilor din data de 04 decembrie 2020 şi din data de 07 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2015, cu privire la dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din legea nr. 286/2009 (C. pen.), cuprinsă în dispozitivul încheierii din data de 07 decembrie 2020.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 11 martie 2021.

GGC - GV