Inadmissibility of execution objection challenging final cassation ruling on merits and finality of res judicata

Asupra contestaţiei la executare de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 753 din 17 noiembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea de repunere a cauzei pe rol, formulată de contestatorul A..

A fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 74/RC din 9 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.

A fost obligat contestatorul la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul A., în sumă de 313 RON, a rămas în sarcina statului şi s-a dispus a se avansa din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Prin Decizia nr. 74/RC din 9 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, s-a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 548/AP din 21 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, recurentul inculpat fiind obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 65 RON, s-a dispus a se plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

S-a reţinut de către instanţă că, prin Sentinţa penală nr. 1857 din 12.10.2016, pronunţată de Judecătoria Braşov, printre altele, s-a dispus, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, din infracţiunile de ameninţare prev. de art. 206 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată B.), ameninţare prev. de art. 206 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată C.), şantaj prev. de art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată D.) şi camătă prev. de art. 351 din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 77 lit. a) din C. pen., toate cu aplicarea art. 38 din C. pen., în infracţiunile de ameninţare în formă continuată, prev. de art. 193 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. (persoană vătămată B.), ameninţare în formă continuată prev. de art. 193 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen. (persoană vătămată C.), şantaj în formă continuată prev. de art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 41 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată D.) şi camătă prev. de art. 351 din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen., toate cu aplicarea art. 38 din C. pen.

În baza art. 193 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare în formă continuată (persoană vătămată B.).

În temeiul art. 71 din C. pen. din 1969, cu ref. la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a C. pen., s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei.

În baza art. 193 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare în formă continuată (persoană vătămată C.).

În temeiul art. 71 din C. pen. din 1969, cu ref. la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) din C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei.

În baza art. 207 alin. (1), (3) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 43 alin. (1) şi (5) din C. pen. şi art. 3 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj în formă continuată (persoană vătămată D.).

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a comunica cu persoana vătămată D. pe o perioadă de 2 ani, în condiţiile prevăzute de art. 68 din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a comunica cu persoana vătămată D.), pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 351 din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 43 alin. (1) şi (5) din C. pen. şi art. 3 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de camătă.

În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. şi art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a C. pen., s-au contopit pedepsele sus-menţionate, stabilindu-se pedeapsa cea mai grea, de 4 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din celelalte pedepse, respectiv 1 an şi 2 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute o pedeapsă rezultantă de 5 ani şi 8 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen., respectiv a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a comunica cu persoana vătămată D. pe o perioadă de 2 ani, în condiţiile prevăzute de art. 68 din C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a comunica cu persoana vătămată D.), pe durata executării pedepsei principale, conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 104 alin. (2) din C. pen., s-a revocat liberarea condiţionată a inculpatului din executarea Sentinţei penale nr. 458/18.04.2012, pronunţată de Judecătoria Moreni, definitivă prin nerecurare la data de 16.05.2012 şi s-a adiţionat la pedeapsa aplicată în cauză restul rămas neexecutat din sentinţa amintită, respectiv 207 zile (6 luni şi 27 zile închisoare), rezultând astfel o pedeapsă rezultantă de 6 ani, 2 luni şi 27 zile închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen., respectiv a interzicerii dreptului de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a comunica cu persoana vătămată D. pe o perioadă de 2 ani, în condiţiile prevăzute de art. 68 din C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. raportat la art. 45 alin. (3) din C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi n) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţi publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a comunica cu persoana vătămată D.) pe durata executării pedepsei principale, conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii din data de 29.04.2015, ora 12:45, până la data de 30.01.2015, ora 12:45, precum şi durata arestului preventiv din data de 30.01.2015, până la data de 30.03.2015, durata arestului la domiciliu din data de 30.03.2015, până la data de 29.05.2015 şi durata arestului preventiv din data de 16.11.2015, până la data de 01.02.2016.

În temeiul art. 399 alin. (1) raportat la art. 211 şi art. 208 alin. (5) din C. proc. pen., s-a menţinut măsura controlului judiciar dispusă faţă de inculpatul A..

Prin aceeaşi hotărâre a fost condamnat şi inculpatul E..

Pe latură civilă, s-a luat act că persoanele vătămate B., C. şi D. nu s-au constituit părţi civile în cauză.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., s-a dispus confiscarea specială a sumelor de 5.950 euro şi 13.200 RON, cu privire la care a fost instituit sechestru asigurător prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov din data de 30.01.2015 şi consemnate la (...) conform recipiselor seria x nr. x/02.02.2015 şi TA nr. x/02.02.2015, aflate în volumul IV, dosar urmărire penală.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov din data de 30.01.2015 asupra sumelor de 5.950 euro şi 13.200 RON.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 548/AP din 21 iunie 2017, Curtea de Apel Braşov, secţia penală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 1857 din 12.10.2016 a Judecătoriei Braşov. În baza art. 422 din C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului şi perioada începând cu data de 18.02.2017, până la data de 21.06.2017, inclusiv. În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 700 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat. Totodată, s-a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpatul A. şi, în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 C. pen.

Împotriva Deciziei penale nr. 548/AP din 21 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, la data de 23 octombrie 2017, a declarat recurs în casaţie inculpatul A..

Recurentul inculpat a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 C. proc. pen.

În argumentarea primului caz de recurs în casaţie, inculpatul a susţinut că faptele pentru care a fost condamnat nu sunt prevăzute de legea penală, pe considerentul lipsei elementelor constitutive ale infracţiunilor de ameninţare, cămătărie şi şantaj, întrucât, la momentul la care acuzarea a susţinut că a săvârşit aceste fapte, se afla în executarea unei pedepse privative de libertate. În acest sens, punctual, recurentul inculpat a arătat că nu putea săvârşi cele două infracţiuni de ameninţare în timp ce se afla în penitenciar, întrucât nu există niciun act material din care să rezulte că afirmaţiile sale i-au insuflat fostei concubine sau numitului C. o stare de temere în mod obiectiv. Fără a exista această aptitudine ca ameninţarea să determine o poziţie subiectivă aptă să creeze temerea pentru integritatea fizică sau psihică a persoanelor vătămate, în opinia recurentului inculpat, nu a fost întrunită latura obiectivă a infracţiunii.

În acelaşi cadru de argumentare, cu privire la aceeaşi acuzaţie, recurentul inculpat a invocat şi greşita stabilire, ca lege penală mai favorabilă, a noului C. pen.

Referitor la infracţiunea de cămătărie, recurentul inculpat a susţinut că această acuzaţie a fost reţinută de către instanţe ca fiind probată exclusiv prin declaraţiile martorilor, fără a se stabili cu precizie momentul remiterii banilor, pentru a se putea determina în mod just legea penală mai favorabilă. De altfel, în cauză, nu s-a probat, în afara depoziţiilor de martor, că inculpatul împrumuta în mod obişnuit bani cu dobândă.

În ceea ce priveşte infracţiunea de şantaj, recurentul inculpat a susţinut, deopotrivă, că în cauză nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestei infracţiuni întrucât solicitarea adresată persoanei vătămate D., de restituire a banilor pe care fosta sa concubină îi remisese anterior, cu titlu de împrumut, avea un just temei. Or, persoana vătămată a recunoscut că îi datora o sumă de bani, ca urmare a împrumutului luat de la concubina sa în timp ce el se afla în executarea unei pedepse privative de libertate. În consecinţă, legitimitatea pretenţiilor sale de restituire, de către persoana vătămată, a sumei de bani împrumutate, ar conduce la inexistenţa laturii obiective a infracţiunii analizate.

În acelaşi sens, s-a susţinut de către recurent că persoanele vătămate sunt singurele care pot stabili dacă asupra lor s-au efectuat acte de constrângere şi nu organele judiciare. Or, niciuna dintre persoanele vătămate nu s-a constituit parte civilă, neexistând o tipicitate a infracţiunilor sub aspectul probării laturii subiective a infracţiunii. Mai mult, a arătat recurentul inculpat că organul de urmărire penală sau instanţele de judecată au interpretat pretinsele fapte în raport cu depoziţiile persoanelor vătămate, dar nu au probat aptitudinea sa de a le săvârşi.

În motivarea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., inculpatul a invocat nelegalitatea pedepselor ce i-au fost aplicate în fond şi menţinute în apel, decurgând, în esenţă, din greşita stabilire a legii penale mai favorabile şi din injusta aplicare a dispoziţiilor legale privind concursul de infracţiuni.

Prin încheierea din data de 11 decembrie 2017, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpat şi s-a trimis cauza completului nr. 10, în compunere de 3 judecători.

Astfel, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 din C. proc. pen., iar argumentele prezentate de inculpat în susţinerea celor două cazuri de recurs în casaţie invocate se circumscriu în conţinut dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. - "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Examinând recursul în casaţie declarat de inculpatul A., prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat, pentru consideraţiile ce se vor arăta în continuare.

Preliminar examinării fondului cauzei, Înalta Curte a reţinut că, potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestite cu judecarea recursului în casaţie.

În acelaşi sens, s-a constatat că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca, pe calea recursului în casaţie, să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres. Instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

S-a apreciat că aceste consideraţii sunt aplicabile şi cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv). Prin urmare, instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond şi de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că aspectele invocate de apărare, în sensul că faptele reţinute în sarcina inculpatului A. nu sunt prevăzute de legea penală, sunt nefondate.

Referitor la infracţiunea de ameninţare, s-a reţinut, în considerentele sentinţei penale, că, în perioada iulie 2013 - decembrie 2013, inculpatul A. a ameninţat-o în repetate rânduri cu acte de violenţă şi cu moartea, prin intermediul convorbirilor telefonice şi al mesajelor de tip SMS, pe fosta sa concubină, B.. De asemenea, în perioada iulie 2013 - decembrie 2013, l-a ameninţat în repetate rânduri cu acte de violenţă şi cu moartea pe C., actualul iubit al lui B.. Situaţia de fapt a fost stabilită de instanţa de fond pe baza probatoriului administrat, expus în detaliu în considerentele sentinţei penale, considerente reluate şi de instanţa de apel. Totodată, s-a mai arătat că elementul material al laturii obiective s-a concretizat prin transmiterea în mod direct, dar şi indirect, pe cale orală şi scrisă, a unor cuvinte de ameninţare cu răzbunarea, dar şi cu moartea, adresate persoanelor vătămate. Din ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi prin raportare la circumstanţele speţei, respectiv faptul că inculpatul, în mod repetat, a adresat celor două persoane vătămate ameninţări cu acte de violenţă, cu răzbunarea, dar şi faptul că a purtat discuţii cu privire la planurile sale şi cu alte persoane, instanţa de fond şi-a format convingerea că ameninţările inculpatului au avut un caracter serios, având aptitudinea de a intimida persoanele vătămate şi de a le crea o stare de temere, fiind totodată injuste, răul prefigurat fiind nelegitim. Pentru a aprecia astfel, s-a observat că ameninţările au fost amplificate prin trimiteri la faptul că inculpatul va infesta persoanele vătămate cu virusul HIV, că le va omorî, că le va tăia picioarele etc. Urmarea imediată a constat în starea de panică, de nelinişte creată persoanelor vătămate. Legătura de cauzalitate a fost stabilită şi a rezultat fără niciun dubiu între acţiunea inculpatului şi starea de nelinişte a victimelor.

În raport de consideraţiile instanţei de fond, reluate întocmai şi de către instanţa de apel, Înalta Curte a constatat că situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită cu titlu definitiv în cauză, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de ameninţare, aşa încât susţinerile apărării în sensul că faptele inculpatului nu sunt prevăzute de legea penală sunt neîntemeiate.

Apărarea recurentului inculpat privind inaptitudinea acţiunilor sale de a crea o stare de temere persoanelor vătămate a fost apreciată drept un element ce ţine de situaţia de fapt şi interpretarea probatoriului, care excede analizei instanţei de casaţie, fiind o chestiune ce ţine de temeinicia hotărârii atacate şi nu de nelegalitatea acesteia.

S-a mai reţinut că, în acelaşi mod, motivele invocate de către recurent cu privire la infracţiunea de şantaj reprezintă împrejurări analizate deja de instanţe în cadrul stabilirii situaţiei de fapt, prin interpretarea materialului probator, aspecte ce nu pot fi analizate în cadrul recursului în casaţie, cale extraordinară de atac, eminamente în drept, şi nu în fapt, fiind inadmisibil a se analiza cauza în aceiaşi parametri ca în cadrul căii ordinare de atac a apelului.

Cu privire la starea de temere, instanţa de fond a reţinut că aceasta a fost fără niciun dubiu creată persoanei vătămate de către inculpatul A.. În acest sens, instanţa a reţinut că, în cazul persoanei vătămate D., a fost afectată libertatea sa psihică, acesta fiind pus în situaţia de a se şi muta o perioadă din localitatea Braşov, ca urmare a temerii resimţite faţă de inculpat. Totodată, s-a mai apreciat că starea de temere a fost creată persoanei vătămate de atitudinea adoptată de inculpat care, prin apeluri telefonice, în mod repetat, a pus presiune asupra acestuia pentru a i se restitui suma de 50.000 euro. S-a mai reţinut din ansamblul probatoriu administrat că persoana vătămată a perceput în mod direct constrângerile cu privire la restituirea sumei de bani menţionate anterior.

Or, după cum s-a arătat, s-a apreciat că aceste chestiuni reiterate de inculpat cu ocazia soluţionării recursului în casaţie sunt aspecte de temeinicie ale hotărârii, care exced analizei instanţei de casaţie. Nici susţinerea inculpatului în sensul că nu a urmărit obţinerea unui folos injust de la persoana vătămată nu a fost reţinută de instanţa de recurs, având în vedere că legiuitorul cere ca făptuitorul să urmărească dobândirea folosului în mod injust, cerinţa legii fiind îndeplinită chiar dacă folosul este just, dar inculpatul a urmărit să-l dobândească în mod injust, aspect analizat de instanţele ordinare şi care nu mai poate fi cenzurat în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie. De asemenea, aprecierea recurentului privind nelegalitatea interceptărilor telefonice nu a putut fi cenzurată prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege. De altfel, s-a reţinut că recurentul a invocat acest motiv în cadrul susţinerilor privind cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în contextul în care a criticat modalitatea de interpretare a probelor de către instanţele de fond şi de apel.

Referitor la infracţiunea de camătă, instanţa de fond a reţinut că inculpatul A., în perioada 2012 - 2014, a împrumutat, solicitând dobândă, diverse persoane din cercul său relaţional, respectiv F., G., H., I., J., D., K., cu importante sume de bani, fără a fi autorizat în acest sens şi fiind ajutat de către inculpatul E.. Pentru recuperarea sumelor de bani împrumutate, inculpatul A., în perioada octombrie - noiembrie 2014, a abordat mai multe persoane din cercul său relaţional, pe care în trecut le-a împrumutat cu diferite sume de bani cu camătă, pentru a le determina să-i achite ratele la termenele şi în condiţiile stabilite de el. Răspunzând apărării, conform căreia la momentul la care inculpatul a împrumutat bani cu camătă, faptele nu erau incriminate, această activitate fiind desfăşurată de inculpat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 216/2011, instanţa a reţinut că, din ansamblul probator administrat în cauză, reiese că, deşi activitatea inculpatului a început anterior intrării în vigoare a legii menţionate, s-a întins şi ulterior acestui moment, inculpatul desfăşurând activităţi ce se circumscriu cametei şi ulterior intrării în vigoare a actualului C. pen., legea aplicabilă infracţiunii în raport de momentul epuizării acesteia.

Alăturat motivării instanţei de fond, au fost reţinute şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, care sunt mai mult decât concludente, cu privire la întinderea în timp a activităţii inculpatului A., privind infracţiunea de camătă, activitate care s-a derulat şi după noiembrie 2011, ultimul act prin care s-a epuizat infracţiunea fiind ulterior lunii noiembrie 2011.

În raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte a constatat că există o corespondenţă deplină între fapta săvârşită de inculpat, astfel cum a fost reţinută în situaţia de fapt şi configurarea legală a infracţiunii de cămătărie, întrunind elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare. Critica inculpatului în sensul că infracţiunea a fost probată doar pe declaraţiile martorilor nu a putut face obiectul analizei recursului în casaţie, neputându-se solicita instanţei de recurs să procedeze la reinterpretarea probatoriului administrat în cauză. Nici motivul privind neincriminarea faptei pentru care a fost condamnat inculpatul, pretins săvârşită anterior intrării în vigoare a Legii nr. 216/2011, susţinut cu ocazia dezbaterilor şi circumscris cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., s-a apreciat că nu este întemeiat. În decizia penală atacată s-a reţinut, cu titlu definitiv, comiterea infracţiunii în perioada anilor 2012 - 2014, interval de timp în care era incriminată, prin lege, infracţiunea de camătă.

Examinând cauza şi prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte a apreciat recursul în casaţie declarat de inculpatul A. ca fiind nefondat şi sub acest aspect.

După cum s-a arătat şi anterior, potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Totodată, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. prevăd că hotărârile sunt supuse casării în cazul în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", cazul de casare fiind incident în situaţia în care pedeapsa stabilită şi aplicată de instanţa de apel este nelegală.

Verificând, în aceste limite, decizia penală atacată, Înalta Curte a constatat că susţinerile privind nelegalitatea pedepselor aplicate inculpatului sunt nefondate. Astfel, recurentul a invocat nelegalitatea pedepselor aplicate conform legii penale în vigoare şi, respectiv, nelegalitatea pedepsei rezultante urmare a aplicării regimului juridic al concursului de infracţiuni conform noului C. pen., deşi se impunea, în opinia sa, aplicarea dispoziţiilor C. pen. anterior, sub ambele aspecte. Însă, s-a constatat că infracţiunile de şantaj şi camătă, pentru care instanţele au aplicat pedepse conform C. pen. în vigoare, au fost comise ulterior intrării în vigoare a Noului C. pen., aşa încât acestea exced analizei conform prevederilor art. 5 din C. pen. privind legea penală mai favorabilă, care au în vedere o altă ipoteză, respectiv situaţia în care, de la data săvârşirii infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei, au intervenit una sau mai multe legi penale, ipoteză care nu este aplicabilă în cauză. S-a reţinut că alegerea legii penale mai favorabile se impunea doar în cazul infracţiunilor de ameninţare, analiza dispoziţiilor art. 5 din C. pen. fiind realizată de instanţele de judecată şi stabilindu-se, motivat, că legea penală mai favorabilă este C. pen. anterior.

În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil concursului de infracţiuni, s-a reţinut că acesta se stabileşte în conformitate cu prevederile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., respectiv tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi mai favorabile. De altfel, instanţa a avut în vedere sub acest aspect şi Decizia nr. 7/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Faţă de cele arătate şi în urma propriului demers analitic, Înalta Curte a constatat că nu se poate reţine aplicarea vreunei pedepse nelegale, sub aspectul cuantumului fiecăreia dintre pedepsele aplicate pentru infracţiunile ce se integrează pluralităţii, sub forma concursului de infracţiuni, respectiv sub aspectul cuantumului pedepsei rezultante aplicate inculpatului A.. Nu în ultimul rând, s-a constatat că susţinerile recurentului inculpat se circumscriu, în esenţă, unor critici privind stabilirea greşită, în opinia apărării, a legii penale mai favorabile în cauză, fără a avea ca finalitate aplicarea unor pedepse nelegale. În consecinţă, instanţa de recurs a apreciat că recurentul inculpat A. a invocat în mod formal cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Cât priveşte susţinerea apărării privind greşita condamnare a inculpatului pentru infracţiunea de ameninţare, în condiţiile în care s-ar fi împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, calculat conform prevederilor noului C. pen., Înalta Curte a constatat, prioritar, că această critică a fost formulată cu ocazia dezbaterilor, nefiind antamată prin motivele de recurs scrise, încălcându-se dispoziţiile art. 437 din C. proc. pen., nefiind supusă procedurii de filtru a admisibilităţii, conform art. 440 din acelaşi cod. De altfel, s-a reţinut că această critică excede cazurilor de recurs în casaţie prevăzute de lege, neputând fi cenzurată prin prezenta cale de atac. Pe de altă parte, în cazul în care ar fi putut fi analizată, în această cale de atac, susţinerea inculpatului a fost apreciată ca nefondată, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de ameninţare nefiind împlinit, potrivit niciuneia dintre dispoziţiile C. pen., anterior sau în vigoare.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A..

Împotriva Deciziei nr. 74/RC din 9 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, la data de 6 august 2020, a formulat contestaţie la executare condamnatul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov.

Prin Sentinţa penală nr. 1357 din 2 octombrie 2020, Judecătoria Braşov, în baza art. 47 din C. proc. pen. rap. la art. 595 alin. (2) din acelaşi cod, a admis excepţia de necompetenţă şi a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare formulate de condamnatul A. în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 16 octombrie 2020, sub nr. x/2020, fiind stabilit termen de judecată aleatoriu la data de 17 noiembrie 2020.

În esenţă, contestatorul condamnat A. a solicitat admiterea contestaţiei la executare, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., arătând că cererea de contestaţie la executare este îndreptată împotriva Hotărârii nr. 74/RC din 9 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar nelămurirea o constituie neaplicarea Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 265/2014 şi a recursului în interesul legii nr. 29/2015, precum şi modul de deducere a perioadelor în care a executat pedeapsa închisorii.

Examinând contestaţia la executare formulată de condamnatul A. împotriva Deciziei nr. 74/RC din 9 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015, Înalta Curte a constatat că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.

Dispoziţiile art. 598 alin. (2) din C. proc. pen. prevăd că, în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi d), contestaţia se face, după caz, la instanţa prevăzută la art. 597 alin. (1) sau 6 din C. proc. pen., iar în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), la) instanţa care a pronunţat hotărârea care se execută. În cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, alin. (7) al art. 597 din C. proc. pen. stabileşte că hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării, potrivit prezentului titlu, pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.

Pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 597 alin. (7) din C. proc. pen., hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării, potrivit prezentului titlu, pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară. Contestaţia la executare nu reprezintă o cale de atac, ci un mijloc procesual cu caracter jurisdicţional prin intermediul căruia se soluţionează anumite incidente limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei.

În prezenta cauză, s-a reţinut că titlul împotriva căruia contestatorul a formulat contestaţia la executare, în temeiul art. 598 lit. c) din C. proc. pen., este reprezentat de Decizia penală nr. 74/RC din 9 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărâre pronunţată ca instanţă de recurs în casaţie.

Înalta Curte a constatat că, prin decizia contestată, s-a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 548/AP din 21 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală.

Prin Decizia penală nr. 548/AP din 21 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 1857 din 12.10.2016 a Judecătoriei Braşov şi, în baza art. 422 din C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului şi perioada începând cu data de 18.02.2017, până la data de 21.06.2017, inclusiv.

Prin Sentinţa penală nr. 1857 din 12.10.2016, pronunţată de Judecătoria Braşov, printre altele, s-a dispus, în baza art. 193 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare în formă continuată (persoană vătămată B.), în baza art. 193 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 5 din C. pen., la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare în formă continuată (persoană vătămată C.), în baza art. 207 alin. (1), (3) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 43 alin. (1) şi (5) din C. pen. şi art. 3 din C. pen., la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj în formă continuată (persoană vătămată D.), în baza art. 351 din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 43 alin. (1) şi (5) din C. pen. şi art. 3 din C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de camătă. În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. şi art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a C. pen., s-au contopit pedepsele sus-menţionate, stabilindu-se pedeapsa cea mai grea, de 4 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din celelalte pedepse, respectiv 1 an şi 2 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute o pedeapsă rezultantă de 5 ani şi 8 luni închisoare.

Înalta Curte a reţinut că, în cauză, contestatorul a formulat contestaţie la executare împotriva Deciziei penale nr. 74/RC din 9 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., iar nelămurirea o constituie neaplicarea Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 265/2014 şi a recursului în interesul legii nr. 29/2015, precum şi modul de deducere a perioadelor în care acesta a executat pedeapsa închisorii.

S-a constatat că, în cauză, s-a formulat contestaţie la executare împotriva unei hotărâri pronunţate în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, prin care a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de condamnat, iar dispoziţiile Sentinţei penale nr. 1857 din 12.10.2016 a Judecătoriei Braşov nu au fost modificate nici în calea de atac a apelului şi nici în calea de atac extraordinară a recursului în casaţie.

Totodată, s-a reţinut că, anterior promovării acestei contestaţii la executare, pe rolul instanţei supreme a fost înregistrată, la data de 4 august 2020, sub nr. x/2020, contestaţia la executare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 74/RC din 9 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind invocate dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 25 septembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea contestaţiei formulate de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 74/RC din 9 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2015, la Completul nr. 10, pentru competentă soluţionare, în raport cu dispoziţiile art. 111 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, potrivit cu care cererile de completare sau lămurire a hotărârii se soluţionează de completul care a pronunţat hotărârea a cărei lămurire se solicită.

Prin încheierea din 30 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de Completul nr. 10, s-a dispus trimiterea cauzei având ca obiect contestaţia formulată de condamnatul A. la Judecătoria Braşov, spre competentă soluţionare.

Aşadar, s-a reţinut că, prin încheierea din 30 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, Înalta Curte a dispus cu privire la contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva aceleiaşi decizii, respectiv Decizia nr. 74/RC din 9 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2015, iar motivele ambelor contestaţii la executare vizează cazul de contestaţie prevăzut de art. 598 lit. c) din C. proc. pen.

Prin urmare, s-a constatat că, între această cauză şi cea care a format obiectul dosarului nr. x/2020 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, există identitate de părţi, de temei legal, de motive şi apărări, context în care o nouă contestaţie la executare nu constituie decât o repetare a celei deja soluţionate prin Încheierea penală nr. 702 din 30 octombrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, intrând în coliziune cu dispoziţiile legale privind autoritatea de lucru judecat.

Totodată, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., aplicabile şi în procesul penal potrivit art. 2 alin. (2) din acelaşi cod, instanţa este obligată să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură care fac inutilă, în tot sau în parte, cercetarea în fond a cauzei, în raport cu reglementarea de principiu dată autorităţii de lucru judecat prin art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., aplicabil şi în procesul penal, rezultând astfel că existenţa în cauza pendinte a unei identităţii de părţi, de obiect şi de motive cu cererea anterioară, definitiv judecată, atrage inadmisibilitatea în principiu a căii extraordinare de atac şi impune respingerea sa ca atare.

În ceea ce priveşte cererea de repunere pe rol a cauzei, Înalta Curte a reţinut că, în speţă, contestatorul A., cu ocazia acordării ultimului cuvânt, a solicitat amânarea judecăţii, cerere ce a fost respinsă, în şedinţă publică, cu motivarea că a fost formulată după ce au fost puse concluziile pe fondul cauzei, la momentul acordării ultimului cuvânt contestatorului, deşi anterior, întrebat fiind de instanţă, acesta a precizat că este de acord să fie asistat de apărătorul din oficiu şi nici nu a avut cereri de formulat sau excepţii de invocat.

Mai mult, relativ la motivele invocate în cererea de repunere pe rol a cauzei, în sensul de a lua legătura cu apărătorul din oficiu şi faptul că nu i s-a acordat ultimul cuvânt, Înalta Curte a reţinut că, la dosar, se află cererea apărătorului din oficiu, avocat L., din care rezultă dovada privind solicitarea, de către apărătorul menţionat, prin poştă electronică, a unei consultaţii juridice cu contestatorul, la Penitenciarul Aiud. Totodată, s-a reţinut, aşa cum rezultă din practicaua deciziei, că Înalta Curte i-a acordat posibilitatea contestatorului să ia legătura cu apărătorul din oficiu, acordându-i inclusiv ultimul cuvânt, acesta precizând că este de acord să fie asistat de apărătorul din oficiu şi că nu are cereri sau excepţii de formulat în cauză.

Prin urmare, s-a constatat că au fost respectate dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., privitoare la garantarea dreptului la apărare, precum şi ale legislaţiei conexe, respectiv art. 24 din Constituţia României, art. 6 parag. 3 lit. b) - c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nefiind incidente nici dispoziţiile art. 395 alin. (2) din C. proc. pen. referitoare la repunerea cauzei pe rol.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte a respins cererea de repunere a cauzei pe rol, formulată de contestatorul A., iar în temeiul art. 597 coroborat cu art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. a) din C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de acesta împotriva Deciziei nr. 74/RC din 9 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.

Împotriva Deciziei penale nr. 753 din 17 noiembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, a formulat contestaţie la executare contestatorul A., cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei penale a instanţei supreme la data de 27 noiembrie 2020, sub numărul x/2020.

În esenţă, contestatorul a susţinut că instanţa supremă, cu prilejul soluţionării contestaţiei la executare pe care a formulat-o anterior, ce a format obiectul dosarului nr. x/2020, a pronunţat o hotărâre nelegală, întrucât i s-a încălcat dreptul la apărare, neavând posibilitatea să ia legătura cu apărătorul desemnat din oficiu şi neputând formula cereri şi excepţii, dar şi dreptul la un proces echitabil, nefiindu-i acordat nici ultimul cuvânt. Totodată, contestatorul a apreciat că instanţa, în mod greşit, prin hotărârea atacată pe calea prezentei contestaţii la executare, i-a respins cererea de repunere a cauzei pe rol, încălcându-i, şi din această perspectivă, dreptul la apărare.

În drept, a fost invocat cazul de contestaţie prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

La termenul din data de 11 martie 2021, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la executare formulate de contestatorul condamnat A., arătând că este vizată o hotărâre definitivă prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, o altă contestaţie la executare formulată de acelaşi contestator împotriva unei hotărâri a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost soluţionat recursul în casaţie promovat de acesta.

Examinând contestaţia la executare, cu prioritate prin prisma excepţiei invocate de reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate formula când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.

Alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că, în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), contestaţia se face la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. În cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Contestaţia la executare a fost reglementată ca un procedeu jurisdicţional prin intermediul căruia se soluţionează exclusiv incidente, limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive, cu scopul de a se asigura legalitatea executării hotărârilor judecătoreşti, fără a se putea însă modifica soluţia pronunţată, soluţie care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Prin intermediul contestaţiei la executare nu se poate modifica o hotărâre, întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat. Pe această cale pot fi invocate doar aspecte care privesc exclusiv executarea hotărârilor, fără a se pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea.

Hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii definitive în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării.

Fiind un mijloc procesual prin care se rezolvă incidentele privind executarea pedepsei, fără a se putea ajunge la modificarea dispoziţiilor din hotărârea instanţei care au intrat în autoritatea de lucru judecat, contestaţia la executare nu poate fi uzitată decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, astfel că, în cadrul său, nu se pot repune în discuţie aspecte de nelegalitate sau netemeinicie.

Printre cazurile ce pot fi invocate ca temei al contestaţiei la executare se numără şi cel prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., respectiv atunci "când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare", prin nelămurire cu privire la hotărârea care se execută înţelegându-se existenţa unei neclarităţi a acesteia.

În speţă, prin prezenta contestaţie la executare, întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., contestatorul A. a înţeles să critice o hotărâre definitivă pronunţată de instanţa supremă, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, o altă contestaţie la executare formulată de acesta împotriva unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care i s-a respins recursul în casaţie promovat, fiind astfel încălcat principiul legalităţii exercitării căilor de atac.

Totodată, se constată că decizia contestată nu întruneşte cerinţa impusă de dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., aceasta nefiind hotărârea în a cărei executare se află contestatorul condamnat.

Practic, contestatorul nu a invocat o nelămurire cu privire la Decizia penală nr. 753 din 17 noiembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020 sau vreo împiedicare la executare, ci, prin intermediul contestaţiei la executare, astfel cum acesta a intitulat calea de atac promovată în prezenta cauză, a criticat hotărârea anterior menţionată sub aspectul soluţiei pronunţate, apreciind că în mod greşit i s-a respins cererea de repunere a cauzei pe rol şi că i-au fost încălcate dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.

În acest ultim sens, Înalta Curte reţine că, inclusiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se impune respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, potrivit căruia niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa (cauza Brumărescu împotriva României).

Prin urmare, faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiată excepţia inadmisibilităţii căii de atac a contestaţiei la executare, invocată de reprezentantul Ministerului Public, hotărârea contestată fiind definitivă, nemaiputând fi supusă niciunei căi de atac.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, prin raportare la dispoziţiile art. 599 C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 753 din 17 noiembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 753 din 17 noiembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 11 martie 2021.

GGC - GV