Tax-evasion convictions upheld; cassation appeals rejected as unfounded for lack of legal grounds.

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2020

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

A. Prin sentinţa penală nr. 87 din 03.05.2018 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosar nr. x/2015, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., au fost condamnaţi inculpaţii:

1) A., pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. şi a art. 5 alin. (1) din noul C. pen., a art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., a art. 76 lit. c) C. pen. la pedeapsa de 3 ani închisoare cu interzicerea pe o perioadă de 2 ani a drepturilor prev.de art. 64 lit. a) teza a II-a, b şi c C. pen. 1969 (pentru lit. c) interzice dreptul de a avea calitatea de administrator la vreo societate comercială) şi evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din noul C. pen. şi a art. 74 alin. (1) lit. c), art. 76 lit. d) C. pen. (1969) la pedeapsa de 1 an şi 8 luni închisoare.

În temeiul art. 33 lit. a), 34 lit. b), a) art. 35 alin. (1) C. pen. (1969) a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare cu interzicerea pe o perioadă de 2 ani a drepturilor prev.de art. 64 lit. a) teza a II-a, b şi c C. pen. 1969 (pentru lit. c) a interzis dreptul de a avea calitatea de administrator la vreo societate comercială).

Cu consecinţele prevăzute de art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, b şi c C. pen. 1969 (pentru lit. c) a interzis dreptul de a avea calitatea de administrator la vreo societate comercială).

2) B., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală prev.de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. (1969) la pedeapsa de 4 ani închisoare cu interzicerea pe o perioadă de 3 ani a drepturilor prev.de art. 64 lit. a) teza a II-a, b şi c C. pen. 1969 (pentru lit. c) interzice dreptul de a avea calitatea de administrator la vreo societate comercială).

În temeiul art. 86 indice 4 cu trimitere la art. 83 C. pen. (1969) a revocat suspendarea condiţionata a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicata prin sentinţa penala 407/23.03.2004 a Judecătoriei Baia Mare, definitiva prin decizia penala nr. 83/15.02.2005 a Curţii de Apel Cluj, pedeapsa pe care o cumulează cu cea aplicata prin prezenta, inculpatul urmând sa execute pedeapsa de 7 ani închisoare cu interzicerea pe o perioadă de 3 ani a drepturilor prev.de art. 64 lit. a) teza a II-a, b şi c C. pen. 1969 (pentru lit. c) interzice dreptul de a avea calitatea de administrator la vreo societate comercială).

Cu consecinţele prevăzute de art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, b şi c C. pen. 1969 (pentru lit. c) a interzis dreptul de a avea calitatea de administrator la vreo societate comercială).

A menţinut măsura sechestrului asigurator luată asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor dispusă prin încheierea penală nr. 77/24.04.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015 a Tribunalului Maramureş.

În temeiul 397 C. proc. pen. cu trimitere la art. 25 C. proc. pen., a obligat inculpaţii A. şi B., în solidar, să plătească părţii civile Statul Român prin A.N.A.F. prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş suma de 539.407 RON, cu dobânzi şi penalităţi de întârziere, calculate de la data scadentei si până la plata integrală a debitului, potrivit O.G. nr. 92/2003.

În temeiul 397 C. proc. pen. cu trimitere la art. 25 C. proc. pen., a obligat inculpatul A. să plătească părţii civile Statul Român prin A.N.A.F. prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş suma de 174.504 RON, cu dobânzi şi penalităţi de întârziere, calculate de la data scadentei până la plata integrală a debitului, potrivit O.G. nr. 92/2003.

A respins cererea părţii civile Statul Român prin A.N.A.F. prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş, de obligare a părţii responsabile civilmente S.C. C. S.A., in solidar cu inculpaţii, la plata despăgubirilor civile.

B. Prin decizia penală nr. 1348/A din 19 noiembrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia Penală şi de minori a dispus:

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelurile declarate de către inculpaţii A., şi B. împotriva sentinţei penale nr. 87 din 03.05.2018 a Tribunalului Maramureş pe care a desfiinţat-o în ceea ce priveşte latura penală a cauzei şi pronunţând o nouă hotărâre în aceste limite:

A constatat că legea penală mai favorabilă incidentă în prezenta cauză este noul C. pen.

Conform art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 lit. f) C. proc. pen. a constatat că a intervenit prescripţia răspunderii penale prev. de art. 154 alin. (1) lit. b) noul C. pen. şi decizia CCR 297/26.04.2018 cu privire la infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor apelanţi şi pe cale de consecinţă a dispus încetarea procesului penal pentru infracţiunile de: evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 şi evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din noul C. pen. -pentru inculpatul A. şi complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală prev.de art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 C. pen. - pentru inculpatul B. .

A înlăturat dispoziţiile privind revocarea suspendării condiţionate a executarii pedepsei de 3 ani inchisoare aplicată prin sentinta penală nr. 407/23.03.2004 a Judecatoriei Baia Mare, definitivă prin decizia penala nr. 83/15.02.2005 a Curţii de Apel Cluj, în ceea ce- l priveşte pe inculpatul B..

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

C. Prin decizia penală nr. 174/RC din 15 mai 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală a dispus:

A admis recursurile în casaţie declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1348/A din 19 noiembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia Penală şi de minori privind pe inculpaţii A. şi B..

A casat decizia penală recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj, secţia Penală şi de minori şi a menţinut actele efectuate în cauză până la data de 02 noiembrie 2018, inclusiv, reţinând, în esenţă, că termenul de prescripţie generală a răspunderii penale pentru inculpaţii A. şi B. a fost întrerupt, situaţie în care prescripţia răspunderii penale se stabileşte raportat la termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, care nu era împlinit la data pronunţării deciziei recurate.

D. Prin decizia penală nr. 1478/A din 12 decembrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Cluj, secţia Penală şi de minori a dispus:

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de către inculpaţii A. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 87 din 3 mai 2018 a Tribunalului Maramureş.

E. Recursul în casaţie

1) A fost depus raportul de către magistratul asistent care a arătat că cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. îndeplinesc în mod cumulativ cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) şi d) C. proc. pen., iar aspectele invocate se circumscriu cazului de casare invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

2) Prin încheierea penală din data de 20 mai 2020, Înalta Curte a admis, în principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 1478/A din 12 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia Penală şi de minori, a trimis cauza la Completul 3 în vederea soluţionării şi a acordat termen la data de 17 iunie 2020.

3) Analizând recursurile în casaţie declarate de inculpaţii B. şi A., Înalta Curte constată următoarele:

Inculpaţii au înţeles să indice cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.:

"inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", apreciind că lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii.

Inculpatul B. a invocat, în esenţă, lipsa raportului de cauzalitate şi a scopului urmărit, ca elemente de tipicitate a infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, în timp ce inculpatul A. a invocat faptul că nu s-a arătat cine a dispus efectiv emiterea facturilor, cine le-a completat şi cine le-a evidenţiat în contabilitate, iar calitatea deţinută la S.C. C. S.A. de administrator neexecutiv care nu îi conferea dreptul de reprezentare, ci avea numai un mandat punctual fără legătură cu păstrarea contabilităţii.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte reţine că, potrivit art. 15 din C. pen. "infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.". Astfel, este reglementat un nou concept de ilicit penal, deoarece nu se mai face deosebire între lipsa de prevedere în legea penală şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, raportat la soluţia reglementată de art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. în vigoare, respectiv de achitare pe motiv că "fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege".

Aşadar, faţă de soluţia reglementată prin dispoziţiile art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" conţinută în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - care reglementează unul din cazurile de casare, vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege". (ICCJ, SP, încheierea nr. 366/RC din data de 08 octombrie 2019).

Evoluţia jurisprudenţei în materia recursului în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. a condus la analiza în cadrul acestui caz de casare şi a vinovăţiei prevăzute de lege: acest caz de casare se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv al infracţiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune (ICCJ, SP, încheierea nr. 29/RC din 28 ianuarie 2020).

Analiza în această cale extraordinară de atac este cantonată exclusiv asupra problemelor de drept. Cazul de casare invocat nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate. Altfel spus, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între conduita imputată (fapta săvârşită) şi configurarea legală a infracţiunii, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Aplicând aceste consideraţii teoretice la cauza de faţă, Înalta Curte reţine că aspectele invocate de inculpaţi nu sunt întemeiate.

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, constituie infracţiunea de evaziune fiscală şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi fapta de sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale prin evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.

Potrivit Deciziei 21/2017 pronunţată de ÎCCJ - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 1024 din 27 decembrie 2017), fapta de evidenţiere în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, prin folosirea de facturi şi chitanţe fiscale falsificate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, constituie infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

A evidenţia în documente contabile operaţiuni fictive înseamnă a înregistra anumite operaţiuni care nu au corespondent în realitatea obiectivă.

Elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală, în forma ce este reglementată prin textul legal menţionat anterior, se poate realiza doar printr-o acţiune de evidenţiere în actele contabile sau în alte documente legale, cu caracter de document justificativ, facturi şi chitanţe, a unor cheltuieli care nu au o reflectare exactă în realitate, nu au fost determinate de operaţiuni reale ori au la bază operaţiuni fictive.

Prin acţiunea sa, făptuitorul alterează conţinutul evidenţelor contabile, documentelor legale, cu relevanţă, facturi fiscale ori chitanţe, realizând cheltuieli nereale ori operaţiuni fictive.

Înregistrarea operaţiunilor fictive constituie infracţiune dacă a avut ca scop sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, scopul fiind ataşat laturii obiective a infracţiunii.

În jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că prin înregistrarea unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale se înţelege întocmirea unor acte justificative false pentru cheltuieli care nu au fost făcute ori au fost mai mici decât cele consemnate în documentele justificative, iar pe baza acestor acte justificative false se operează şi în celelalte documente contabile cheltuieli nereale, cu consecinţa diminuării venitului net şi, implicit, a obligaţiei fiscale către stat (ICCJ, SP, decizia nr. 1113 din 15 februarie 2005).

Înalta Curte constată că poate fi subiect al infracţiunii menţionate orice persoană fizică sau juridică care acţionează în numele sau în interesul contribuabilului ori în realizarea obiectului de activitate al acestuia. Prin urmare, subiect activ poate fi administratorul de drept al societăţii, precum şi administratorul de fapt sau orice altă persoană din cadrul societăţii - director, contabil, vânzător - în măsura în care prin acţiunile şi/sau inacţiunile lor urmăresc ca societatea să se sustragă de la plata taxelor şi impozitelor datorate (ICCJ, SP, decizia nr. 272 din 28 ianuarie 2013).

Legea nu condiţionează existenţa infracţiunii de o anumită calitate a subiectului activ şi nici de existenţa unei împuterniciri exprese a unei persoane cu atribuţii de organizare şi ţinere a evidenţei contabile care să aibă calitatea de administrator sau o obligaţie legală ori contractuală de gestionare a activităţii societăţii, dacă din probele administrate rezultă că, în fapt, făptuitorul exercită conducerea activităţii contabile a societăţii.

Contrar susţinerilor inculpatului A., Înalta Curte reţine că acesta a dobândit, prin hotărârea AGA din 29 octombrie 2008, calitatea de administrator al S.C. C. S.A. BAIA-MARE, iar în egală măsură administra şi S.C. D. S.A. Bucureşti, iar această calitate în care a acţionat realizează exigenţele referitoare la subiectul activ al infracţiunii.

Susţinerea recurentului conform căreia administratorul S.C. C. S.A. ar fi fost directorul general executiv E., iar administratorul S.C. D. S.A. Bucureşti ar fi fost F. este infirmată de hotărârile AGA şi acţiunile dovedite şi imputate acestuia. De altfel, situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de instanţa de apel bazată pe mijloacele de probă administrate în cursul procesului penal relevă că inculpatul A. era administrator al societăţii S.C. C. S.A. BAIA-MARE, fie şi administrator de fapt, şi, în egală măsură, administra, în fapt, şi societatea S.C. D.. Or, calitatea de administrator stabilită cu titlu definitiv atrage răspunderea penală a inculpatului chiar şi în lipsa identificării celor care au evidenţiat personal în contabilitate facturile fictive, cât timp inculpatul a efectuat acte de administrare a societăţii.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că prin hotărârea AGA din 29 februarie 2008 a S.C. C. S.A. a fost desemnat noul Consiliu de Administraţie al S.C. C. S.A. format din: G. - administrator existent - preşedinte, A. - administrator nou ales şi H. - administrator nou ales (…) în calitate de administrator al S.C. C. S.A. BAIA-MARE, calitate dobândită prin hotărârea AGA din 29 februarie 2008, în luna octombrie şi decembrie 2008, s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat prin înregistrarea în contabilitate a unui număr de 2 facturi fiscale care atestau în mod nereal, achiziţia a 14 utilaje în valoare de 3.928.939 RON emise în numele S.C. D. S.A. BUCUREŞTI activitate în care a fost ajutat de B., cu consecinţa creării unui prejudiciu de 539.407 RON reprezentând TVA.

Inculpatul A. nu era un simplu angajat, ci, în realitate, era persoana care administra această societate dacă analizăm delegaţiile şi împuternicirile pe care F., în calitate de administrator unic la S.C. D. S.A., le-a emis pe numele inculpatului (...) Aceste împuterniciri, prin conţinutul lor concret, atestă că inculpatul A. administra, în fapt, S.C. D. S.A. Bucureşti, acesta nesemnând contractul dintre S.C. C. S.A. şi D. S.A. tocmai din acest motiv, fiind în conflict de interese. Pe de o parte, era împuternicit conform hotărârii AGA din 29 februarie 2008 să reprezinte interesele S.C. C. S.A. şi să achiziţioneze autobuze, iar pe de altă parte, era împuternicit să administreze S.C. D. S.A. Bucureşti. Un argument în plus, în acest sens, rezultă din nota unilaterală nr. 600.774/19 iunie 2009 întocmită cu ocazia controlului efectuat de Garda Financiară Bucureşti la S.C. D. S.A. BUCUREŞTI, societatea fiind reprezentată de inculpatul A. care a confirmat că în perioada 2008 - septembrie 2009 a fost împuternicit să reprezinte societate în raporturile cu terţii, calitate în care a şi achiziţionat utilajele de la S.C. I. S.R.L. SEINI.

Instanţa de apel a mai reţinut că toate aceste aspecte dovedesc interesul inculpatului A. de a se încheia aceste contracte succesive ce au avut drept scop prejudicierea bugetului de stat şi apoi încercarea de pierderea unor utilaje care în realitate nu au fost niciodată achiziţionate (...) scopul acestor operaţiuni fictive a fost acela de a se disimula obligaţiile fiscale datorate statului şi a se deduce valoarea TVA în mod nejustificat.

În ceea ce priveşte susţinerile personale ale inculpatului A. conform cărora nu ar fi existat probe care să susţină acuzaţiile, Înalta Curte reţine că tocmai probele administrate şi evaluate coroborat au condus instanţa de apel la reţinerea vinovăţiei inculpatului (în apel au fost ascultaţi inculpaţii A. şi B., iar hotărârea a avut la bază şi evaluarea înscrisuri ori a expertizei financiar-contabile solicitate de inculpatul A. şi depuse în dosarul de fond sau actele comisarilor Gărzii Financiare referitoare la controlul încrucişat al documentelor societăţilor din lanţul financiar contabil. Instanţa de apel a evaluat şi declaraţiile martorilor audiaţi de instanţa de fond în prezenţa inculpaţilor şi la solicitarea acestora, reţinând aceeaşi interpretare sau valoare probanta ca instanţa de fond). De altfel, în procedura pendinte, cazul de casare invocat nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt. Situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de instanţa de apel relevă că inculpatul A., în calitate de administrator al S.C. C. S.A., a efectuat operaţiuni având ca scop sustragerea de plata obligaţiilor fiscale.

În ceea ce priveşte recursul inculpatului B., Înalta Curte reţine că acesta a fost condamnat pentru complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 26 din C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 37 lit. a) din C. pen. (1969), reţinându-se că, în perioada septembrie - octombrie 2008, l-a ajutat pe inculpatul A. să comită infracţiunea de evaziune fiscală, în sensul că, pentru a crea aparenţa unei provenienţe licite a unui număr de 14 utilaje, a întocmit, în numele S.C. I. S.R.L. SEINI al cărui administrator era, facturi fiscale care atestau nereal achiziţia acestora de la societăţi "fantomă", vânzarea lor către S.C. D. S.A. BUCUREŞTI, administrată în fapt tot de inculpatul A., creându-se astfel un prejudiciu de 539.407 RON, reprezentând TVA.

Art. 48 din C. pen. defineşte noţiunea de complicitate ca fiind acea formă a participaţiei penale în care o persoană, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, inclusiv prin promisiunea tăinuirii lucrurilor provenite din săvârşirea faptei, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită sau de a favoriza pe făptuitor, promisiune făcută anterior începerii executării sau în timpul realizării acesteia. Cu alte cuvinte, complicele este acea persoană (participant secundar) care înlesneşte, sprijină realizarea acţiunii tipice de către autor (participant principal), fiind inclus aici şi instigatorul.

Pentru a exista complicitate este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) să se fi săvârşit de altcineva o infracţiune (în formă tipică sau tentantă atunci când tentativa este pedepsibilă); b) să existe o contribuţie (materială sau psihică) din partea complicelui care a servit, folosit în orice mod la săvârşirea infracţiunii comise de altul; c) să existe o înţelegere (coeziune psihică) între autor şi cel care ajută, ceea ce presupune ca cel din urmă să fi voit ca activitatea sa să contribuie la realizarea acţiunii autorului şi să fi cunoscut ceea ce urmărea autorul acţiunii pe care el înţelege să o sprijine.

Pornind de la acest considerente de ordin teoretic, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că prin ajutorul acordat, inculpatul B. a dat posibilitatea inculpatului A. de a înregistrarea în contabilitate facturi fictive şi de a solicita rambursarea TVA-ului, producând un prejudiciu bugetul consolidat al statului. Ajutorul acordat inculpatului A. a constat în faptul că, pentru a crea aparenţa unei provenienţe licite a unui număr de 14 utilaje, a întocmit, în numele S.C. I. S.R.L. SEINI al cărui administrator era, facturi fiscale care atestau nereal achiziţia acestora de la societăţi "fantomă", vânzarea lor către S.C. D. S.A. Bucureşti, administrată în fapt de inculpatul A., creându-se astfel un prejudiciu de 539.407 RON. Inculpatul B. a participat la mecanismul infracţional evazionist şi a acceptat înregistrarea în contabilitate a unor operaţiuni nereale ce au condus la rambursarea TVA în suma menţionată.

Instanţa de apel a arătat că inculpaţii, prin toată probaţiunea propusă la instanţa de fond şi în apel, au încercat să facă dovada că cele 14 utilaje au existat în realitate şi că operaţiunile comerciale au fost legale, însă, aşa cum s-a arătat în detaliu mai sus, identificarea utilajelor nu putea fi făcută printr-o simplă vizualizarea fizică a acestora, ci prin date tehnice, respectiv serie motor, serie şasiu, capacitate, caracteristici tehnice, care nu au fost trecute în actele încheiate de inculpaţi, întrucât acestea nu existau, operaţiunile fiind fictive.

La fel, inculpaţii au susţinut că, societăţile comerciale prin care s-au desfăşurat tranzacţiile existau în realitate, însă, în cauză s-a probat cu certitudine că societăţile S.C. J. S.A. Bucureşti, S.C. K. S.R.L. Braşov şi S.C. D. S.R.L. Bucureşti, potrivit verificărilor la Registrul Comerţului, nu funcţionează la sediul social declarat, nu au depus deconturi pe TVA şi nu figurează în lichidare, ultimul bilanţ fiind depus în anul 2004.

Faţă de considerentele evocate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 1478/A din data de 12 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Cluj.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., vor fi obligaţi recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpaţii B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 1478/A din data de 12 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Cluj.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2020.