Forgery in declarations acquitted on lack of typicity; appeals dismissed and costs imposed on appellants
Legislator summary
AI generated**Final Operative Outcome:** The High Court of Cassation and Justice (ICCJ) dismissed the appeals filed by the Public Prosecution Service and the civil claimants as unfounded, and dismissed the appellant defendant’s appeal as late-filed, thereby upholding the lower court’s acquittal of the co-defendants for the charge of forgery in declarations. Consequently, the defendant convicted of forgery in private documents remains subject to a sentence of 9 months imprisonment with the suspension of execution for a 2-year supervision period, and the civil claims for moral damages were definitively rejected. **Dispute and Material Facts:** The case involved a dispute over the validity of a litigation rights purchase contract containing a fourth-degree resolutive commission clause (*pactum commissorium*). The defense attorney (defendant A), acting for the buyer (defendant B), requested legal copies and copies of a civil decision from the Bucharest Tribunal, claiming B held a mandate to represent the sellers. The prosecution and civil claimants argued that the purchase contract and the mandate had automatically terminated by operation of law at the end of 2013 due to the failure of the commission clause, rendering the claims and the attorney's declarations regarding the mandate false and illegal. The lower courts found that while the falsification of the mandate was a criminal matter (forgery), the specific requests for court documents did not constitute "declarations" in the penal sense because their legal effect depended on subsequent administrative verification by court staff, not the declaration itself. **Decisive Legal Basis:** The ICCJ applied Article 326 of the Penal Code, holding that a request for copies of court records is not a "declaration" capable of producing legal consequences by itself, as it requires subsequent approval and verification by a public official; thus, it fails to meet the objective typicity of forgery in declarations. The court further applied Article 16(1)(b) of the Code of Criminal Procedure for the acquittal due to the absence of the criminal act. Regarding the civil liability, the ICCJ ruled that the crime of forgery in private documents is a crime of danger (creating risk rather than direct harm), and since the civil action was not split between the different charges, it could not be partially upheld for the forgery charge while remaining unresolved for the acquittal charge, resulting in a full dismissal of the civil claim.
Legislator headnote
AI generatedart. 322 alin. (1) C. pen, art. 35 alin. (1) C. pen, art. 5 C. pen, art. 41 alin. (2) C. pen, art. 83 alin. (1) C. pen, art. 84 C. pen; Forgery in declarations acquitted on lack of typicity; appeals dismissed and costs imposed on appellants: Consequently, the defendant convicted of forgery in private documents remains subject to a sentence of 9 months imprisonment with the suspension of execution for a 2-year supervision period, and the civil claims for moral damages were definitively rejected. **Dispute and Material Facts:** The case involved a dispute over the validity of a litigation rights purchase contract containing a fourth-degree resolutive commission clause (*pactum commissorium*). The defense attorney (defendant A), acting for the buyer (defendant B), requested legal copies and copies of a civil decision from the Bucharest Tribunal, claiming B held a mandate to represent the sellers. The prosecution and civil claimants argued that the purchase contract and the mandate had automatically terminated by operation of law at the end of 2013 due to the failure of the commission clause, rendering the claims and the attorney's declarations regarding the mandate false and illegal. The lower courts found that while the falsification of the mandate was a criminal matter (forgery), the specific requests for court documents did not constitute "declarations" in the penal sense because their legal effect depended on subsequent administrative verification by court staff, not the declaration itself. **Decisive Legal Basis:** The ICCJ applied Article 326 of the Penal Code, holding that a request for copies of court records is not a "declaration" capable of producing legal consequences by itself, as it requires subsequent approval and verification by a public official; thus, it fails to meet the objective typicity of forgery in declarations. The court further applied Article 16(1)(b) of the Code of Criminal Procedure for the acquittal due to the absence of the criminal act. Regarding the civil liability, the ICCJ ruled that the crime of forgery in private documents is a crime of danger (creating risk rather than direct harm), and since the civil action was not split between the different charges, it could not be partially upheld for the forgery charge while remaining unresolved for the acquittal charge, resulting in a full dismissal of the civil claim.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedBasis for dismissing the appeals as unfounded.
Basis for dismissing the appellant's appeal as late-filed.
Basis for assigning judicial costs for the prosecution's appeal to the state.
Basis for obliging the unsuccessful appellants to pay judicial costs to the state.
Full text
Şedinţa publică din data de 26 iunie 2020
Asupra apelurilor de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 40/F din 7 martie 2019 (pronunţată în al doilea ciclu procesual), Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a hotărât următoarele:
1. În baza art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. (art. 290 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969), a stabilit pentru inculpatul A. o pedeapsă de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată (3 acte materiale).
În baza art. 83 alin. (1) C. pen., a amânat aplicarea pedepsei de 9 luni închisoare pe un termen de supraveghere de 2 ani, stabilit conform art. 84 C. pen.
În baza art. 85 alin. (1) C. pen., a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri:
- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta;
- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea lui;
- să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
În baza art. 404 alin. (3) din C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor anterior menţionate şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.
În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., a desfiinţat împuternicirile avocaţiale falsificate seria x.
În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, în formă continuată (2 acte materiale), prev. de art. 326 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
2. În baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în declaraţii, în formă continuată, prev. de art. 47 raportat la art. 326 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale).
În baza art. 397 alin. (1) şi art. 25 alin. (1) C. proc. pen., a respins acţiunea civilă formulată de părţile civile C. şi D..
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul A. la plata sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin rechizitoriul nr. x/2014 din data de 11 mai 2016 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti au fost trimişi în judecată inculpaţii: A., avocat în cadrul Baroului Dâmboviţa, pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, şi fals în declaraţii, în formă continuată, în concurs real, prev. de art. 290 alin. (1) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (3 acte materiale) şi de art. 326 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (două acte materiale) şi B., pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în declaraţii, în formă continuată, prev. de art. 47 rap. la art. 326 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (două acte materiale).
În fapt, în sarcina inculpatului A. s-a reţinut că, la datele de 12.06.2013 şi 29.10.2013, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, a falsificat împuternicirile avocaţiale seria x, nr. x/2013, nr. y/2013 şi nr. z/2013, cu prilejul întocmirii acestora, prin atestarea unei împrejurări necorespunzătoare adevărului - respectiv, că a încheiat contractele de asistenţă juridică nr. x/11.06.2013 şi nr. y/06.07.2013 cu numiţii C. şi D., înscrisuri pe care le-a folosit în scopul producerii unor consecinţe juridice, fiind depuse la A.N.R.P. şi A.A.A.S.
S-a mai reţinut că, la datele de 28.04.2014 şi 29.04.2014, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, acelaşi inculpat s-a adresat Tribunalului Bucureşti cu o cerere de fotocopiere înscrisuri şi legalizare decizie civilă nr. 1259/13.10.2011, în dosarul nr. x/2008, în scopul producerii unor consecinţe juridice, declarând necorespunzător adevărului că inculpatul B. este mandatarul numiţilor C. şi D., declaraţie în temeiul căreia cei doi inculpaţi, A. şi B., au intrat în posesia actelor solicitate.
În sarcina inculpatului B. s-a reţinut că, în baza unei rezoluţii infracţionale unice şi a contractului de asistenţă juridică încheiat cu inculpatul A., l-a determinat pe acesta să solicite Tribunalului Bucureşti, la datele de 28.04.2014 şi 29.04.2014, fotocopierea unor înscrisuri şi copia legalizată a deciziei civile nr. 1259/13.10.2011, pronunţată în dosarul nr. x/2008, în scopul producerii unor consecinţe juridice, avocatul declarând necorespunzător adevărului că B. este mandatarul numiţilor C. şi D., declaraţie în temeiul căreia cei doi au intrat în posesia actelor solicitate.
În primul ciclu procesual, prin sentinţa penală nr. 247 din data de 21 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen., a stabilit pentru inculpatul A. o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată (3 acte materiale), dispunând, în temeiul art. 83 alin. (1) C. pen., amânarea aplicării pedepsei de 6 luni închisoare pe un termen de supraveghere de 2 ani, stabilit în condiţiile art. 84 C. pen., cu obligarea respectării măsurilor prev. de art. 85 alin. (1) C. pen.
Prin aceeaşi hotărâre, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, în formă continuată (2 acte materiale) prev. de art. 326, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., aceeaşi soluţie dispunându-se şi faţă de inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals în declaraţii, în formă continuată, prev. de art. 47 raportat la art. 326 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale).
Prin decizia penală nr. 147/A din data de 12 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, inculpatul A. şi părţile civile D. şi C. împotriva sentinţei penale nr. 247 din 21 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a desfiinţat sentinţa penală apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, reţinând, în esenţă, că, deşi instanţa de fond nu a pus în discuţie cererea inculpatului A. de judecare a cauzei în procedura simplificată şi nici nu s-a pronunţat asupra acesteia, a continuat judecarea cauzei în procedura de drept comun, însă, prin hotărârea pronunţată, a reţinut dispoziţiile art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., în condiţiile în care, în declaraţia dată în faţa instanţei de fond, inculpatul a nuanţat anumite aspecte, cu posibile consecinţe asupra atragerii răspunderii sale penale.
În cuprinsul aceleiaşi decizii s-a arătat că, în rejudecare, instanţa de fond ar putea avea în vedere procedura de soluţionare a chestiunilor prealabile, prevăzută de art. 52 C. proc. pen., în analiza valabilităţii pactului comisoriu de gradul IV stipulat în contractul de vânzare - cumpărare de drepturi succesorale litigioase încheiat între părţile civile D. şi C., în calitate de vânzători, şi inculpatul B., în calitate de cumpărător, sau corecta sa aplicare, dacă va considera aceste împrejurări relevante în stabilirea situaţiei de fapt sau a vinovăţiei/nevinovăţiei inculpaţilor.
Umare acestei soluţii, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel, secţia I penală, la data de 14 septembrie 2018, sub nr. x/2016*.
Inculpatul A. nu s-a prezentat în faţa instanţei de rejudecare, dar a solicitat, în scris, aplicarea procedurii simplificate, cerere respinsă ca urmare a constatării neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 375 C. proc. pen.
În consecinţă, rejudecând cauza potrivit procedurii de drept comun, instanţa de fond a procedat la administrarea probei cu înscrisuri şi la audierea inculpatului B. şi a părţii civile C..
Totodată, constatând că cele două părţi nu contestă probele administrate în cursul urmăririi penale, a făcut aplicarea disp. art. 374 alin. (7) C. proc. pen., apreciind însă, din oficiu, asupra necesităţii audierii martorei E., în condiţiile art. 374 alin. (8) C. proc. pen.. Proba testimonială nu a putut fi însă administrată din motive obiective (starea precară de sănătate şi vârsta înaintată a martorei).
În ceea ce priveşte recomandarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind posibilitatea analizei valabilităţii pactului comisoriu de gradul IV stipulat în contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase încheiat între părţile civile D. şi C. şi inculpatul B., în procedura prev. de art. 52 C. proc. pen., Curtea a reţinut că pronunţarea sentinţei civile nr. 630/23.03.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, chiar nedefinitivă, prin care s-a rezolvat această chestiune, împiedică soluţionarea aceleiaşi chestiuni de către instanţa penală.
În acest context, în urma evaluării materialului probator administrat în cauză, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Prin sentinţa civilă nr. 1042/02.06.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1259/13.10.2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii D. şi F. (decedat pe parcursul procesului şi succedat de partea civilă C.) în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti, Ministerul Finanţelor Publice, A.N.R.P. şi A.V.A.S. şi a fost obligată pârâta A.V.A.S. să emită dispoziţie cu propunere de acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, conform art. 31 din Legea nr. 10/2001, pentru acţiunile deţinute de autorul reclamanţilor, G., la Societatea Marile Hoteluri din România.
La data de 06.12.2011, între părţile civile D. şi C., în calitate de vânzători, şi inculpatul B., în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase autentificat prin încheierea nr. 741/06.12.2011 de către notarul public E., prin care primii au înstrăinat, pentru preţul de 650.000 euro, către inculpat, cota de 86% din toate drepturile succesorale litigioase ce izvorăsc din succesiunea lui G., cu privire la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, conform sentinţei anterior menţionate.
Contractul de vânzare-cumpărare cuprindea un pact comisoriu de gradul IV, care stipula că, dacă până la termenul din 31.12.2012, cumpărătorul nu reuşea, din varii motive, să obţină valorificarea drepturilor succesorale litigioase obţinute prin sentinţa civilă menţionată, părţile conveneau prelungirea de drept a termenului de plată stabilit cu o perioadă de 1 an, adică până la 31.12.2013, perioadă pentru care cumpărătorul urma să plătească vânzătorilor, la data achitării integrale a preţului, dobânda prevăzută de lege, calculată la suma aflată în întârziere. Dacă nici până la termenul din 31.12.2013 cumpărătorul nu reuşea, din varii motive, să obţină valorificarea drepturilor succesorale litigioase obţinute prin sentinţă civilă, părţile urmau să considere contractul reziliat de plin drept, fără a fi necesară intervenţia instanţei judecătoreşti, fără punere în întârziere, somaţie sau chemare în judecată, cumpărătorul pierzând suma plătită vânzătorilor, precum şi cheltuielile efectuate pentru valorificarea drepturilor succesorale litigioase obţinute prin sentinţa civilă mai sus menţionată.
La aceeaşi dată, între părţile civile D. şi C., în calitate de mandanţi, şi inculpatul B., în calitate de mandatar, a fost încheiat contractul de mandat autentificat prin încheierea nr. 742/06.12.2011, de către acelaşi notar. Prin acesta, inculpatul B. a fost împuternicit să facă toate demersurile necesare în faţa instituţiilor abilitate, instanţelor judecătoreşti şi a oricăror persoane juridice, pentru obţinerea despăgubirilor recunoscute prin sentinţa civilă nr. 1042/02.06.2011, contractul de mandat fiind valabil până la data de 31.12.2013.
La data de 12.06.2013, inculpatul A. a emis unilateral împuternicirea avocaţială seria x, nr. x/2013, invocând în cuprinsul acesteia, în mod neadevărat, existenţa contractului de asistenţă juridică nr. x/11.06.2013, încheiat cu părţile civile, act nesemnat la rubrica client (unde inculpatul a consemnat menţiunea "conform contract"). Folosind această împuternicire, inculpatul a cerut, la aceiaşi dată, prin adresa nr. x, Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P.), în numele părţilor civile D. şi C., dovada transmiterii dosarului acestora la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, urmare emiterii deciziei nr. 143/21.11.2012.
În mod similar, inculpatul A. a emis şi împuternicirea avocaţială seria x, nr. y/2013, invocând, necorespunzător adevărului, existenţa contractului de asistenţă juridică nr. x/11.06.2013 încheiat cu părţile civile, folosind ulterior înscrisul astfel falsificat la Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.), unde, prin adresa nr. x/12.06.2013, a solicitat aceleaşi dovezi referitoare la dosarul părţilor civile.
Urmare demersurilor inculpatului, partea civilă C. a fost contactată de un angajat din cadrul serviciului juridic al A.A.A.S. Înţelegând astfel că persoane pe care nu le-a mandatat formulează cereri cu privire la dosarul său de restituire, partea civilă a transmis instituţiei o declaraţie în care a arătat în mod explicit că nu a acordat niciunei persoane dreptul să o reprezinte în procedura anterior menţionată.
Ulterior, au avut loc câteva întâlniri între inculpatul A. şi partea civilă C., în cadrul cărora, pe fondul discuţiilor despre adresele transmise de inculpat autorităţilor competente sus menţionate, partea civilă i-a interzis acestuia orice demers în legătură cu dosarul de restituire (a existat o încercare nefinalizată de încheiere a unui contract de asistenţă juridică, semnat şi anulat la aceeaşi dată de partea civilă).
În pofida interdicţiei explicite formulate de partea civilă, la data de 30.10.2013, în aceiaşi manieră, inculpatul A. a pretins mincinos că este avocat al părţii civile C. şi a solicitat A.A.A.S., în numele părţilor civile D. şi C., o copie a raportului intern de evaluare întocmit la data de 15.10.2012, ataşând împuternicirea avocaţială seria x, nr. z/2013, în care este invocat un fals contract de asistenţă juridică nr. y/06.07.2013, la rubrica "client" fiind făcută, de către avocat, menţiunea "conform contract".
Prin adresa nr. x/22.11.2013, A.A.A.S. a refuzat eliberarea documentului solicitat, în condiţiile în care decizia nr. 143/2012 emisă în favoarea numiţilor D. şi C. nu fusese contestată, informându-l, totodată, pe inculpat, despre solicitarea părţii civile relative la refuzul eliberării de acte în absenţa unei procuri speciale în acest sens.
Deopotrivă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, deşi nu au relevanţă asupra cauzei penale de faţă, următoarele împrejurări au importanţă pentru aprecierea contextului care a generat faptele de care inculpaţii sunt acuzaţi.
Pe parcursul executării contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase au apărut neînţelegeri între părţi cu privire la executarea obligaţiilor, C. imputându-i cumpărătorului B. că nu a făcut demersuri pentru valorificarea drepturilor succesorale litigioase, adică pentru realizarea obiectului în sine al contractului. Inculpatul, la rândul lui, a acuzat partea civilă că, în pofida transmiterii drepturilor, a acţionat, în continuare, în nume propriu, referitor la întregul procent de drepturi succesorale litigioase (omiţând să informeze instituţiile competente despre cedarea cotei de 86% din drepturile succesorale litigioase). Părţile au încercat renegocierea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase, în sensul stabilirii altor cote de proprietate (C. a mandatat-o pe martora H. să încheie o convenţie de desfiinţare a actului de vânzare-cumpărare drepturi succesorale litigioase autentificat sub nr. x/06.12.2011, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestui contract, respectiv, redobândirea de către C. şi D. a drepturilor transmise cesionarului B.; în contractul de mandat s-a prevăzut "căutarea şi negocierea, cu potenţiali cumpărători în vederea încheierii unui contract de vânzare având ca obiect întreg dreptul la despăgubiri, în schimbul unui preţ minim de 2750.000 euro", contractul fiind valabil până la data de 14.11.2013, iar procura acordată în aceleaşi împrejurări, până la data de 08.11.2013).
În aceste condiţii, la data de 06.11.2013, inculpatul B. şi martora H. au semnat convenţia de desfiinţare a actului de vânzare-cumpărare drepturi succesorale litigioase autentificat sub nr. x/06.12.2011, "în urma renunţării la drepturile sale în favoarea mandanţilor C. şi D., B. va fi despăgubit din cuantumul sumei obţinute ca măsură reparatorie cu un procent de 80 % la momentul obţinerii de măsuri reparatorii prin echivalent de la A.N.R.P.". Această convenţie a fost redactată şi atestată cu dată certă de către inculpatul A..
În contextul acestor consideraţii factuale, instanţa de fond a notat, referitor la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, că absenţa unui contract de asistenţă juridică ce i-ar fi dat dreptul inculpatului A. la depunerea solicitărilor referitoare la dosarul de restituire al părţilor civile rezultă, dincolo de declaraţiile explicite ale acestora şi ale inculpatului, prin care a recunoscut, în esenţă, faptele, cu nuanţe faţă de modalitatea în care au fost descrise în rechizitoriu, şi din confruntarea exemplarului original al împuternicirii avocaţiale seria x, nr. x/2013, cu cel ataşat cererii nr. x/12.06.2013 din dosarul nr. x C. civ./2012 al A.N.R.P. (data de 12.06.2013 apărând numai pe exemplarul depus la dosarul A.N.R.P.), aceeaşi situaţie constatându-se şi în cazul împuternicirii avocaţiale seria x, nr. y/2013, data de 12.06.2013 apărând doar în exemplarul ataşat cererii nr. x adresată A.A.A.S., iar nu şi în exemplarul depus de inculpat la dosarul cauzei.
Din înscrisurile comunicate de A.N.R.P. şi A.A.A.S. rezultă că, urmare solicitărilor inculpatului A., acestuia i-a fost comunicat un exemplar al adresei nr. x/07.12.2012, iar prin adresa nr. x/30.08.2013 a A.N.R.P. i-a fost comunicat parcursul dosarului nr. x C. civ.
Raportat la aceste constatări, instanţa de fond a reţinut că menţiunile necorespunzătoare adevărului în sensul existenţei contractului de asistenţă juridică nr. x/11.06.2013 încheiat cu C. şi D., inserate de inculpatul A. în cuprinsul împuternicirilor avocaţiale seria x, nr. x/2013 şi nr. y/2013, au fost apte să producă consecinţe juridice, inculpatul obţinând astfel informaţii de la A.N.R.P. şi A.A.A.S., la care, altfel, nu ar fi avut acces.
Ca urmare, a apreciat că, în drept, fapta inculpatului A., care, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, la datele de 12.06.2013, respectiv 29.10.2013, a falsificat împuternicirile avocaţiale seria x, nr. x/2013, nr. y/2013 şi nr. z/2013, cu prilejul întocmirii acestora, prin atestarea împrejurării necorespunzătoare adevărului în sensul existenţei contractelor de asistenţă juridică nr. x/11.06.2013 şi nr. y/06.07.2013 cu părţile civile C. şi D., împuterniciri pe care le-a folosit (prin depunerea lor la A.N.R.P. şi A.A.A.S.) în scopul producerii unor consecinţe juridice, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prev. de art. 322 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.
Referitor la acuzaţia de fals în declaraţii, instanţa de fond a reţinut că, ulterior, la data de 07.01.2014, între inculpatul A., în calitate de avocat, şi inculpatul B., în calitate de client, a fost încheiat contractul de asistenţă juridică nr. x, având ca obiect asistenţă şi reprezentare juridică, fără drept de vânzare-cumpărare.
În baza acestui contract de asistenţă juridică, la data de 28.04.2014, inculpatul A. a solicitat Tribunalului Bucureşti eliberarea unei copii legalizate a deciziei civile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, la data de 13.10.2011, în dosarul nr. x/2008, în numele lui B., în calitatea acestuia de mandatar al numiţilor C. şi D. (părţi reclamante în dosar), în baza contractului de mandat autentificat sub nr. x/06.12.2011 de către BNP "I.", ataşând contractul de mandat.
De asemenea, la data de 29.04.2014, inculpatul A., în calitate de apărător ales al mandatarului B., în baza aceluiaşi contract de asistenţă juridică, a solicitat Tribunalului Bucureşti fotocopierea unor acte din dosarul nr. x/2008 (recurs), ataşând şi împuternicirea avocaţială seria x, nr. x/2014, în care, la rubrica "client" se face menţiunea "contract asistenţă juridică nr. x/07.01.2014".
Curtea a notat că, deşi, în considerarea situaţiei de fapt prezentate supra, inculpatul A. a fost trimis în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, în formă continuată, prev. de art. 326 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale), iar inculpatul B. - pentru infracţiunea de instigare la fals în declaraţii, în formă continuată, prev. de art. 47 rap. la art. 326 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. (două acte materiale), faptele anterior descrise nu sunt prevăzute de legea penală, motiv pentru care se impune achitarea celor doi inculpaţi în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.
În acest sens, plecând de la definiţia infracţiunii de fals în declaraţii, instanţa de fond a reţinut că ceea ce se impută inculpaţilor sub această acuzaţie este, în esenţă, depunerea de diligenţe pentru aflarea stadiului dosarului de restituire al părţilor civile nr. x/2008, cu referire explicită la cererea adresată Tribunalului Bucureşti pentru eliberarea unei copii legalizate a deciziei civile pronunţate în recurs de Curtea de Apel Bucureşti, respectiv, a unor copii ale unor documente din respectivul dosar.
Inculpatul A. a efectuat însă aceste demersuri în baza contractului de asistenţă juridică nr. x/07.01.2014, efectiv încheiat cu inculpatul B., contract al cărui obiect îl constituia susţinerea intereselor celui din urmă în cauzele relative la dreptul de despăgubiri rezultat din contractul de vânzare de drepturi litigioase încheiat la data de 06.12.2011.
Totodată, reţinând că acuzaţia parchetului se întemeiază exclusiv pe existenţa pactului comisoriu inserat în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase, fără a analiza natura juridică a acestuia, Curtea a notat că, deşi sentinţa civilă nr. 630/23.03.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă pare a fi stabilit, cu titlu nedefinitiv, că sus-menţionatul contract a fost desfiinţat de plin drept la data împlinirii condiţiei, 31.12.2013, cu consecinţa imposibilităţii invocării sale în faţa autorităţilor, esenţial este faptul contestării pactului, de către inculpatul B., anterior solicitărilor adresate Tribunalului Bucureşti. Aceasta întrucât, atâta vreme cât a existat o acţiune în justiţie generată chiar de interpretarea pactului comisoriu şi cu consecinţe, în final, asupra valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase, nu se poate stabili că acţiunile inculpatului A. şi ale coinculpatului B. întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunilor de fals în declaraţii, respectiv, instigare la fals în declaraţii.
Posibilitatea acordată părţilor unui contract, care prevede un astfel de pact comisoriu, de a-l ataca în instanţă, este o dovadă că părţile pot avea reprezentări diferite asupra caracterului unei astfel de clauze. În plus, pe perioada derulării procesului civil, contractul este încă valabil. Dacă instanţa civilă stabileşte desfiinţarea contractului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, aceasta nu echivalează cu stabilirea, cu titlu de certitudine, a faptului că părţile au invocat contractul fraudulos pe durata procesului civil şi, cu atât mai puţin, cu dovedirea săvârşirii infracţiunii de fals în declaraţii imputată inculpaţilor.
Curtea a mai notat că un element în plus care atestă că acţiunea în justiţie a fost formulată de inculpatul B. în considerarea înţelegerii diferite a efectelor pactului comisoriu este şi acţiunea formulată de acesta în contencios administrativ, prin care a solicitat obligarea A.N.R.P. la emiterea titlului de despăgubiri atât pe numele său, cât şi pe numele părţilor civile D. şi C..
De altfel, inculpatul B. a acţionat în temeiul contractelor de vânzare - cumpărare şi de mandat încheiate cu părţile civile, în baza celui din urmă contract putând, inclusiv, să angajeze un avocat care să acţioneze atât în numele acestuia, cât şi în numele părţilor civile. În plus, contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase prevedea că inculpatul se poate substitui în toate drepturile vânzătorilor, în orice procedură ar fi fost deschisă pentru restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii prin echivalent. Ca urmare, inculpatul B. avea un interes legitim în obţinerea documentelor solicitate de avocatul său, care putea fi valorificat conform art. 87 alin. (2) şi art. 92 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005, forma în vigoare la data faptelor.
Însuşi faptul că era vorba despre o vânzare de drepturi litigioase de 650.000 euro şi că documentele au fost solicitate tocmai pentru demararea unor proceduri judiciare menite a lămuri validitatea şi corecta aplicare a pactului comisoriu din cuprinsul acestui contract relevă existenţa unui interes legitim al inculpatului B. şi, prin urmare, îndreptăţirea acestuia de a solicita şi de a primi înscrisuri respective.
Or, în aceste context, susţinerile părţilor civile în sensul că, fiind notificat cu privire la desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare la data de 31.12.2013, ca urmare a intervenirii pactului comisoriu, inculpatul B. nu mai putea invoca existenţa valabilă a acestuia, nu echivalează cu invalidarea certă a contractului, care poate fi stabilită doar printr-o hotărâre judecătorească. Însă, până la pronunţarea unei astfel de hotărâri, inculpatul era îndreptăţit să solicite documente din dosarul de despăgubire, pentru demararea unor proceduri judiciare în contra părţilor civile.
De altfel, chiar Ministerul Public reţine că documentele solicitate de inculpatul B., prin intermediul avocatului A., erau necesare în acţiunile ulterioare ale celui dintâi. Ca urmare, existenţa unui interes legitim al inculpatului B. şi dreptul acestuia de a chema în judecată părţile civile în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase dovedesc cu prisosinţă caracterul civil al litigiului dintre părţi, iar nu existenţa unor manopere frauduloase nelegale, prin care inculpaţii, în afara unor proceduri judiciare, ar fi intenţionat să aducă prejudicii intereselor legitime ale părţilor civile.
Pe de altă parte, inculpatul A. a acţionat, în cererile adresate Tribunalului Bucureşti, în calitatea sa de avocat angajat în temeiul unui contract de asistenţă juridică, astfel că solicitările sale au fost formulate legal (ataşând cererilor contractul de vânzare - cumpărare încheiat între părţile civile D. şi C., în calitate de vânzători, şi inculpatul B., în calitate de cumpărător, contractul de mandat dintre aceleaşi părţi, precum şi împuternicirea avocaţială).
În considerarea argumentelor prezentate, Curtea a dispus, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în declaraţii, în formă continuată (2 acte materiale) prevăzută de art. 326, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., iar a inculpatului B. - sub aspectul săvârşirii infracţiunii de instigare la fals în declaraţii, în formă continuată, prevăzută de art. 47 raportat la art. 326 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale), notând că situaţia litigioasă dintre părţi, privind validitatea pactului comisoriu şi corecta sa aplicare, urmează să fie stabilită definitiv de instanţa civilă, potrivit legii civile.
Instanţa de fond a respins solicitarea inculpatului B. de achitare în temeiul disp. art. 16 lit. alin. (1) lit. a) C. proc. pen., reţinând că atâta vreme cât inculpatul a acţionat în sensul angajării unui avocat care să îi reprezinte interesele în legătură cu contestarea contractului de vânzare-cumpărare şi s-a consultat cu acesta pentru stabilirea modalităţii în care urma să se realizeze acest demers, nu se poate aprecia că fapta imputată nu există. Această activitate nu se subsumează însă unei activităţi specifice instigării, în sensul penal al noţiunii. Acţiunea inculpatului a fost concordantă cu obiectul contractului, astfel că, atâta vreme cât inculpatul A. a depus ulterior diligenţele pe care le-a apreciat necesare demarării acţiunilor în instanţă, nu se poate stabili că inculpatul B. l-ar fi determinat să săvârşească vreo infracţiune.
În raport cu argumentele prezentate, apreciind, în concluzie, asupra întrunirii în cauză doar a condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (3 acte materiale) şi constatând dovedită vinovăţia inculpatului A. în săvârşirea ei, instanţa de fond, având în vedere, în condiţiile art. 74 C. pen. - pericolul social scăzut al faptei, urmările limitate care s-au produs sau se puteau produce prin săvârşirea infracţiunii, circumstanţele personale ale inculpatului vizând vârsta, lipsa antecedentelor penale, nivelul studiilor, faptul că provine dintr-o familie organizată, având doi copii minori în întreţinere, dar şi atitudinea procesuală a acestuia, respectiv faptul că, deşi nuanţat, a recunoscut faptele ce îi sunt imputate - a stabilit în sarcina inculpatului o pedeapsă de 9 luni închisoare pentru săvârşirea acestei infracţiuni, dispunând amânarea aplicării ei pe un termen de supraveghere de 2 ani, pe durata căruia a dispus ca inculpatul să respecte măsurile prev. de art. 85 alin. (1) C. pen.
În incidenţa acestei soluţii, în baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., a dispus desfiinţarea împuternicirilor avocaţiale falsificate seria x, nr. x/2013, nr. y/2013 şi nr. z/2013.
În latura civilă a cauzei, Curtea a reţinut că, raportat la soluţia de achitare dispusă faţă de inculpaţii A. şi B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată, nu se poate stabili existenţa vreunui prejudiciu derivând din această faptă, care să se impună a fi reparat de cei doi inculpaţi.
Referitor la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată (3 acte materiale), reţinută în sarcina inculpatului A., instanţa a notat că, în condiţiile în care aceasta este o infracţiune de pericol, soluţia de stabilire a unei pedepse cu închisoarea şi de amânare a aplicării acesteia constituie o reparaţie morală suficientă pentru părţile civile.
Ca urmare, pentru argumentele prezentate, instanţa de fond a respins pretenţiile părţilor civile.
*
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, inculpatul A. şi părţile civile C. şi D..
Prezentarea sintetică a motivelor de apel
I. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a criticat hotărârea atacată exclusiv sub aspectul greşitei achitări a inculpaţilor A. şi B. pentru săvârşirea, ca autor, respectiv, ca instigator, a infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată.
În acest sens, contestând argumentele instanţei de fond, parchetul a arătat, în esenţă, că această acuzaţie nu se întemeiază exclusiv pe existenţa pactului comisoriu inserat în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase, ci pe înscrisurile existente la dosar (contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase şi contractul de mandat), coroborate cu declaraţiile părţii civile C. şi ale martorei E., din care rezultă cu claritate că, la data la care inculpatul B., prin avocatul său, inculpatul A., a solicitat Tribunalului Bucureşti o serie de înscrisuri şi copia legalizată a deciziei civile nr. 1259/13.10.2011 din dosarul nr. x/2018 (decizie în care nu figura ca parte sau ca reprezentant convenţional al vreuneia dintre părţi), se împlinise condiţia rezolutorie prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat prin încheierea nr. 741/06.12.2011, astfel că acesta era reziliat de plin drept, fără punere în întârziere şi fără intervenţia instanţei, încă de la data de 31.12.2013.
La aceeaşi dată a încetat şi valabilitatea contractului de mandat dintre D. şi C. (mandanţi) şi B. (mandatar), contract care nu a fost contestat în cauza de faţă de către inculpaţi, fiind redactat de însuşi inculpatul B. şi reflectând voinţa acestuia nealterată (astfel cum este menţionat în paragraful final al contractului, aspect subliniat şi de către martora E.). Or, în aceste condiţii, la momentul depunerii celor două cereri, inculpaţii A. şi B. nu aveau niciun drept şi nu puteau invoca nicio calitate care să le permită obţinerea actelor susmenţionate.
Ca urmare, cele două solicitări adresate Tribunalului Bucureşti, în datele de 28.04.2014 şi 29.04.2014, de inculpatul A., în calitate de apărător al inculpatului B., în care avocatul menţionează, în mod necorespunzător realităţii, că este mandatarul numiţilor D. şi C., în scopul de a produce consecinţe juridice, mai precis de a obţine documente din dosarul nr. x/2008, pe care nu era îndreptăţit să le obţină, corespund laturii obiective a infracţiunii de fals în declaraţii, prev. de art. 326 C. pen., săvârşită în mod continuat.
Sub aspectul laturii subiective a infracţiunii analizate, s-a arătat că inculpatul B. a invocat faptul că s-a considerat îndreptăţit să obţină documente din dosarul privind acordarea despăgubirilor, deoarece, în opinia sa, condiţia rezolutorie prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase şi pactul comisoriu aferent erau nule, inculpatul considerându-se în continuare proprietar al cotei de 86% din totalul drepturilor succesorale litigioase ce izvorăsc din succesiunea defunctului G..
Afirmaţia apărării că inculpatul B. nu a înţeles noţiunile de condiţie rezolutorie şi pact comisoriu este combătută prin declaraţia notarului public E. în timpul urmăririi penale, în care se arată că, la data la care inculpatul B. şi partea civilă C. s-au prezentat la notariat pentru autentificarea contractului de vânzare-cumpărare drepturi litigioase, percepţia notarului a fost că părţile erau înţelese cu privire la obiectul şi clauzele contractului, acesta fiind rezultatul acordului lor de voinţă, notarul chiar inserând solicitările speciale pe care le-au avut cele două părţi. Totodată, martorul a arătat că a inserat în contractul de vânzare-cumpărare solicitarea inculpatului B. ca transferul dreptului de proprietate asupra cotei de 86% să se facă la momentul plăţii, însă dreptul de proprietate era afectat de condiţia rezolutorie ca inculpatul să efectueze demersurile necesare în vederea valorificării drepturilor litigioase ale vânzătorilor D. şi C., în cotă de 14%, şi ale sale, în cotă de 86%.
În plus, împrejurarea că inculpatul era familiarizat cu termenii juridici, inclusiv cu noţiunile de condiţie rezolutorie şi pact comisoriu, este dovedită şi prin aceea că, într-un contract de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase încheiat ulterior celui sus-menţionat, respectiv, la data de 10.04.2013, dar având acelaşi obiect, între B., în calitate de vânzător, şi J., în calitate de cumpărător, figurează următoarea clauză:
"în situaţia în care dosarul nr. x C. civ./2012 nu va fi soluţionat până la data de 10.10.2013, prezentul contract se consideră desfiinţat de plin drept la data expirării acestui termen, fără punere în întârzire, fără intervenţia instanţelor judecătoreşti şi fără îndeplinirea niciunei alte formalităţi, urmând ca părţile să fie repuse în situaţia anterioară". Or, în acest context, explicaţia pe care a oferit-o inculpatul cu prilejul audierii din data de 18.05.2017, în faţa instanţei de fond, nu este plauzibilă, deoarece, atât în cazul contractului încheiat cu C., cât şi în cazul contractului încheiat cu J., transmiterea dreptului de proprietate era afectată de un eveniment a cărui neîndeplinire până la o anumită dată determina desfiinţarea contractului de plin drept la data expirării acestui termen, fără punere în întârzire, fără intervenţia instanţelor judecătoreşti şi fără îndeplinirea niciunei alte formalităţi.
De altfel, din înscrisurile existente în dosarul de urmărire penală rezultă că inculpatul B. a fost cercetat în 13 dosare penale, multe dintre plângerile penale formulate împotriva acestuia având ca obiect infracţiunea de înşelăciune în contracte, prev. de art. 215 alin. (1)-(3) C. pen. din 1969.
În consecinţă, la momentul de referinţă, inculpaţii au avut clar reprezentarea faptului că nu erau îndreptăţiţi să obţină acte din dosarul civil nr. x/2008 al Tribunalului Bucureşti, declarând necorespunzător adevărului că au o calitate care justifica eliberarea actelor solicitate, aspect care rezultă nu numai din înscrisurile din dosar, dar şi din declaraţiile persoanelor vătămate şi ale martorilor E., K., L. şi M..
Pe de altă parte, contrar celor reţinute de instanţa de fond, la datele de 28.04.2014 şi 29.04.2014, când inculpaţii au comis infracţiunea de fals în declaraţii, pactul comisoriu nici măcar nu era contestat, acţiunea de referinţă fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 27.08.2015, sub nr. x/2015. În această cauză, prin sentinţa civilă nr. 630/23.03.2018, instanţa a respins cererea inculpatului B. de constatare a nulităţii pactului comisoriu de grad IV prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/06.12.2011, reţinând că "întregul contract de vânzare-cumpărare drepturi litigioase a fost redactat folosindu-se termeni juridici, fiind greu de crezut că reclamantul a înţeles restul termenilor juridici, mai puţin cei menţionaţi în clauza cuprinzând pactul comisoriu; susţinerea reclamantului nu poate fi primită nici faţă de faptul că acesta a redactat contractul de mandat autentificat sub nr. x/06.12.2011, astfel cum s-a menţionat în paragraful final al acestui contract, care conţine o multitudine de termeni juridici" şi că "pactul comisoriu prevăzut în contractul susmenţionat îndeplineşte condiţiile de validitate prev. de art. 1553 din Noul C. civ. (...) care a fost corect aplicat de pârâţi, existând o neexecutare culpabilă a obligaţiei asumate de către reclamatul B.", obligaţie apreciată ca fiind de rezultat.
În aceste condiţii, prin hotărârea anterior menţionată, instanţa civilă a înlăturat toate apărările formulate de inculpatul B., inclusiv în prezenta cauză. Or, deşi această hotărâre civilă nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa faptei penale şi a persoanei care a săvârşit-o, constituie, însă, un element de fapt, fundamentat în drept, care serveşte la stabilirea împrejurărilor în care a fost comisă infracţiunea analizată, fiind relevantă îndeosebi în aprecierea laturii subiective a infracţiunii de fals în declaraţii.
Faptul că inculpatul B. a înţeles să formuleze multiple acţiuni civile, sub diverse temeiuri de drept, nu semnifică că a avut o reprezentare greşită a clauzelor contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase (instanţa civilă analizând şi înlăturând teza erorii ca viciu de consimţământ invocată de inculpat).
Din această perspectivă, în mod greşit şi contrar probatoriului administrat, instanţa de fond a reţinut că "pe perioada derulării procesului civil, contractul este încă valabil" şi că "inculpatul B. a acţionat în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare şi de mandat", contracte care nu mai erau valabile la datele de 28.04.2014 şi 29.04.2014, când au fost formulate cele două cereri de eliberare înscrisuri din dosarul nr. x/2008 al Tribunalului Bucureşti.
De altfel, nici argumentul instanţei de fond în sensul că existenţa unei acţiuni civile conduce la imposibilitatea reţinerii unei fapte penale nu poate fi luat în considerare, deoarece, în cauza de faţă, acţiunile civile au fost formulate doar de către inculpatul B., până în prezent acestea fiind fie respinse, fie în stadiu de soluţionare. Oricum, în această situaţie devin aplicabile dispoziţiile art. 52 alin. (3) C. proc. pen., în sensul că împrejurările care privesc existenţa unei infracţiuni sunt de competenţa instanţei penale.
În fine, deşi instanţa de fond a reţinut ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 87 alin. (2) şi art. 92 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005, în varianta în vigoare la data comiterii faptei, a omis să interpreteze coroborat aceste dispoziţii. În caz contrar, ar fi constatat că nu poate fi considerat legitim un interes pentru realizarea căruia sunt folosite mijloace frauduloase, interesul legitim trebuind să fie în conformitate cu normele legale, iar nu contrar acestora. În speţă, în lipsa contractului de mandat, cererile de fotocopiere şi eliberare a unei copii legalizate a hotărârii nu ar fi fost aprobate, relevante în acest sens fiind declaraţiile martorilor L. şi M.. Or, prin ataşarea unui contract de mandat a cărui valabilitate expirase, inculpaţii au reuşit să creeze o aparenţă legală în demersul de a obţine înscrisuri din dosarul nr. x/2008 al Tribunalului Bucureşti. În plus, dacă documentele solicitate de inculpaţi urmau să fie folosite în alte acţiuni civile, o modalitate simplă şi legală pentru inculpatul B. de a intra în posesia lor era solicitarea de administrare a acestora în cadrul probei cu înscrisuri, prin intermediul instanţei civile căreia urma să i se adreseze.
Or, chiar faptul că majoritatea acţiunilor civile formulate de inculpatul B. în contradictoriu cu părţile civile au fost respinse de către instanţele de judecată constituie un indiciu important în aprecierea interesului legitim urmărit de acesta la momentul de referinţă.
În ceea ce priveşte infracţiunea de instigare la fals în declaraţii reţinută în sarcina inculpatului B., parchetul a arătat că, în conformitate cu disp. art. 118 C. proc. pen., în ansamblul probator privind această acuzaţie nu poate fi reţinută declaraţia dată de B., în calitate de martor, în timpul urmăririi penale.
A mai arătat că, în faţa instanţei de fond, după rejudecare, inculpatul A. nu s-a mai prezentat pentru a fi audiat, însă, în declaraţia dată la 07.09.2017, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, acesta a menţionat că nu poate preciza dacă inculpatul B. i-a cerut în mod expres să obţină documentele de la Tribunalul Bucureşti, susţinând, totodată, că poziţia sa procesuală este de recunoaştere integrală a acuzaţiilor aduse. Faptul că inculpatul B. i-a solicitat inculpatului A. să obţină înscrisuri din dosarul nr. x/2018 rezultă, însă, din declaraţiile, în calitate de suspect şi inculpat, date de avocat în cursul urmăririi penale, coroborate cu declaraţia dată în faţa instanţei de fond.
Conduita inculpatului B. descrisă în aceste declaraţii se circumscrie participaţiei penale sub forma instigării prev. de art. 47 C. pen., întrucât, prin solicitarea adresată inculpatului A. de a obţine anumite documente pe care nu era îndreptăţit să le deţină, inculpatul B. a desfăşurat o activitate de determinare a acestuia, prin care a transpus în mintea instigatului ideea săvârşirii faptei incriminate, ulterior, instigatul acceptând ideea şi trecând la comiterea faptei prevăzute de legea penală.
În raport cu argumentele prezentate, parchetul a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea, în parte, a sentinţei penale atacate, iar în rejudecare, pronunţarea unei hotărâri de condamnare a celor doi inculpaţi în sensul celor anterior menţionate.
II. Apelantele părţi civile C. şi D. au criticat hotărârea atacată atât sub aspectul soluţiei dată laturii penale, cât şi a celei vizând latura civilă a cauzei.
În latură penală, apelantele părţi civile au invocat greşita achitare a inculpaţilor A. şi B. pentru săvârşirea ca autor, respectiv, ca instigator, a infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată, susţinând, în esenţă, punctual, următoarele:
Referitor la infracţiunea de fals în declaraţii în formă continuată reţinută în sarcina inculpatului A.:
- la data de 28.04.2014, când inculpatul A. a depus la Tribunalul Bucureşti cererea de studiu privind dosarul nr. x/2008, încetase atât contractul de mandat al inculpatului B., cât şi contractul privind vânzarea drepturilor litigioase, încă de la data de 31.12.2013, aspect pe deplin cunoscut de ambii inculpaţi;
- în acest context, folosindu-se de contractul de asistenţă juridică încheiat cu B. la data de 07.01.2014 (ulterior datei încetării celor două contracte), inculpatul A. a depus în anexa celor două cereri mandatul deţinut de B., în scopul obţinerii copiilor legalizate din dosarul anterior menţionat, deşi valabilitatea acestuia încetase la data de 31.12.2013; aceasta în condiţiile în care inculpatul A. este o persoană cu studii juridice, care cunoaşte noţiunile de încetare a unui mandat prin ajungerea acestuia la termen, respectiv, de operare a unui pact comisoriu;
- în consecinţă, actele dosarului fac dovada că, urmare neîndeplinirii condiţiei în termenul expres stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale litigioase, pactul comisoriu stabilit prin acesta a operat de plin drept, convenţia fiind rezolvită încă de la data de 31.12.2013; ca urmare, de la aceeaşi dată, inculpatul B. nu şi-a pierdut doar calitatea de mandatar, ci şi pe aceea de proprietar al cotei de 86% din drepturile litigioase ale părţilor civile, astfel că modalitatea în care a înţeles să acţioneze inculpatul A. se circumscrie conţinutului constitutiv al infracţiunii prev. de art. 326 C. pen.
Referitor la infracţiunea de instigare la fals în declaraţii în formă continuată reţinută în sarcina inculpatului B.:
- inculpatul nu era îndreptăţit să solicite documente din dosarul de despăgubire, în vederea demarării unor proceduri judiciare în contra părţilor civile, întrucât, la momentul formulării celor două cereri, acesta nu mai avea nici calitatea de mandatar al părţilor civile şi nici pe cea de proprietar al cotei de 86% din drepturile litigioase menţionate;
Astfel, deşi transferul dreptului de proprietate asupra cotei de 86% din drepturile litigioase s-a făcut la momentul încheierii contractului, când a fost achitat preţul, pentru consolidarea dreptului în patrimoniul cumpărătorului B. era necesară îndeplinirea de către acesta şi a celeilalte obligaţii asumate, respectiv aceea de obţinere a despăgubirilor aferente cotei de 14% a părţilor civile în termenul agreat, obligaţie de rezultat, iar nu de diligenţă, astfel cum susţine inculpatul. Or, în condiţiile în care, în prezent, inculpatului i-a fost respinsă, chiar dacă nu cu titlu irevocabil, cererea prin care a solicitat constatarea nulităţii pactului comisoriu anterior menţionat, este evident că pactul este valid şi că acesta a operat de plin drept, conform prevederilor contractuale.
- în contextul prezentat, este evident că inculpatul B. l-a instigat pe coinculpatul A. să săvârşească fapta prevăzută de art. 326 C. pen., deşi ştia că nu mai are nicio calitate care să justifice un interes legitim în dosarul civil nr. x/2008 al Tribunalului Bucureşti.
În latură civilă, s-a invocat greşita respingere a acţiunii civile, susţinându-se, în esenţă, că, în pofida celor reţinute de instanţa de fond, urmare săvârşirii de către inculpaţi a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată, părţile civile au suferit o vătămare morală, care, în concret, s-a produs prin folosirea efectivă a documentelor falsificate.
În acest sens, s-a arătat că, astfel cum reiese şi din cuprinsul rechizitoriului, din înscrisurile comunicate de A.N.R.P. şi A.A.A.S. rezultă că, urmare solicitărilor avocatului A., acestuia i-a fost comunicat un exemplar al adresei nr. x/07.12.2012, iar prin adresa nr. x/30.08.2013, A.N.R.P. i-a comunicat şi parcursul dosarului nr. x C. civ. Prin urmare, menţiunile necorespunzătoare adevărului, în sensul existenţei contractului de asistenţă juridică nr. x/11.06.2013, inserate de inculpatul A. în cuprinsul împuternicirilor avocaţiale seria x, nr. x/2013 şi nr. y/2013, au fost apte să producă consecinţe juridice, acesta obţinând de la A.N.R.P. şi A.A.A.S. informaţii la care altfel nu ar fi avut acces.
În plus, urmare activităţii infracţionale a celor doi inculpaţi, părţile civile au fost puse în situaţia de a colabora cu organele de cercetare penală şi de a se prezenta de nenumărate ori la audieri, întreaga situaţie provocându-le o stare de anxietate care, în timp, s-a generalizat, afectându-le în mod vizibil starea de sănătate.
În consecinţă, susţinând că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale întrucât s-a făcut dovada existenţei faptei ilicite (infracţiunile de fals în declaraţii şi fals în înscrisuri sub semnătură privată), a vinovăţiei inculpaţilor, a prejudiciului moral cauzat prin activitatea infracţională desfăşurată de inculpaţi şi a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciul cauzat, apelantele părţi civile au solicitat admiterea acţiunii civile exercitată în cauză, invocând, ca jurisprudenţă relevantă în materia prejudiciul moral, decizia nr. 153 din 27 ianuarie 2016 pronunţată de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.
Pentru argumentele prezentate, apelantele părţi civile au solicitat admiterea apelului, desfiinţarea, în parte, a sentinţei penale atacate, iar în rejudecare, admiterea acţiunii civile astfel cum a fost formulată şi condamnarea inculpaţilor A. şi B. pentru săvârşirea, ca autor, respectiv, ca instigator, a infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată, prev. de art. 326 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
III. Apelantul inculpat A. nu a motivat în scris calea de atac şi nici nu s-a prezentat în faţa instanţei pentru a o susţine oral.
Desfăşurarea cercetării judecătoreşti în apel
1. Învestită în cel de-al doilea grad de jurisdicţie, în al doilea ciclu procesual, Înalta Curte nu a putut proceda la ascultarea nemijlocită a inculpatului A., în condiţiile art. 420 alin. (4) din C. proc. pen., întrucât, deşi legal citat, inclusiv cu mandat de aducere, acesta nu s-a prezentat în faţa instanţei, formulând cereri repetate de amânare a cauzei pentru varii motive.
Intimatul inculpat B. a precizat că nu doreşte să dea declaraţie în această fază procesuală.
Instanţa de control judiciar a încuviinţat, prin încheierea din 25.10.2019, administrarea probei testimoniale constând în audierea martorilor E., K., L. şi M., solicitată de parchet, iar prin încheierea din 21.02.2010 - administrarea probei cu înscrisuri constând în încheierea din 5 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2018 şi ordonanţa nr. 396/II-2/2018 din 8 ianuarie 2019 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, solicitată de intimatul inculpat B..
Proba testimonială încuviinţată a fost administrată parţial, la termenul din 21.02.2020 fiind audiat martorul N..
Prin încheierea de la acelaşi termen, Înalta Curte a constatat imposibilitatea reascultării nemijlocite a martorelor E. şi L., raportat la situaţia medicală învederată de acestea, demonstrată cu înscrisurile medicale ataşate la dosarul cauzei, procedând potrivit dispoziţiilor art. 381 alin. (7) C. proc. pen.
Deopotrivă, constatând că situaţia martorei M., aflată în autoizolare, la domiciliu, ca urmare a contactului cu o persoană diagnosticată cu Covid-19, determină o imposibilitate de previzionare a termenului la care martora ar fi în măsură să se prezinte în faţa instanţei de apel în vederea audierii sale, şi având în vedere ansamblul probator administrat în mod nemijlocit în faza de judecată a apelului, prin încheierea din data de 12.06.2020, Înalta Curte a constatat inutilitatea administrării, în continuare, a acestei probe testimoniale, procedând conform art. 381 alin. (7) C. proc. pen.
2. Prin încheierile din 13.09.2019 şi, respectiv, 21.10.2019, au fost soluţionate incidentele procedurale determinate de declaraţiile de abţinere formulate în cauză de unii din membrii completului de judecată.
3. La termenul de dezbateri din 12.06.2020, Înalta Curte a pus în discuţie, din oficiu, tardivitatea căii de atac declarate de inculpatul A., concluziile reprezentantului Ministerului Public şi ale apărărării asupra acestei chestiuni şi asupra fondului cauzei fiind detaliat redate în încheierea de şedinţă de la aceeşi dată, care face parte integrantă din prezenta decizie.
A. Examinând, prioritar, apelul formulat de inculpatul A. din perspectiva chestiunii tardivităţii, Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. (1) din C. proc. pen. "când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen".
Astfel, potrivit formalismului legii procesual penale, având caracter de garanţie egală pentru toate părţile interesate, în sensul dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României cu referire la art. 16 din legea fundamentală şi ca raţiune, satisfacerea imperativului disciplinării activităţii procesuale prin stabilirea unor termene peremptorii, prin textul menţionat a fost impusă obligaţia îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului. Ca atare, neexercitarea în termen a unui drept procesual, conform sancţiunii menţionate, duce la pierderea exerciţiului acestuia.
Potrivit dispoziţiilor art. 410 alin. (1) din C. proc. pen., pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, şi curge de la comunicarea copiei minutei hotărârii atacate.
Conform art. 269 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.: "(1) La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel.
(2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte".
În incidenţa dispoziţiilor legale precitate, Înalta Curte constată că minuta sentinţei penale nr. 40/F din 7 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală a fost comunicată inculpatului A. la data de 15 martie 2020, conform dovezii de comunicare aflată la dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti.
În raport cu data comunicării minutei hotărârii instanţei de fond, pentru inculpatul A. termenul de declarare a apelului prev. de art. 410 C. proc. pen. s-a împlinit la data de 26 martie 2019, în conformitate cu dispoziţiile art. 269 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
În consecinţă, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale anterior menţionate, la data de 27 martie 2019, a fost exercitat după expirarea termenului legal.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. a) teza I C. proc. pen., Înalta Curte de Casţie şi Justiţie va respinge, ca tardiv, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 40/F din 7 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, dispunând, în consecinţă, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligarea apelantului intimat inculpat la plata de cheltuieli judiciare către stat, conform dispozitivului.
B. În aceste condiţii, procedând în continuare la evaluarea apelurilor declarate, în termen legal, de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de părţile civile C. şi D. şi examinând actele dosarului şi sentinţa penală apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte reţine următoarele:
Prioritar, având în vedere motivul care a stat la baza trimiterii cauzei spre rejudecare în fond, notează că, învestită în al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat, în mod just, că cererea inculpatului A. de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate nu îndeplineşte condiţiile prev. de art. 375 C. proc. pen., în contextul în care inculpatul nu s-a prezentat (la niciun termen de judecată) în faţa instanţei de rejudecare, pentru a da o declaraţie neechivocă de recunoaştere a faptelor, conform art. 375 alin. (1) C. proc. pen., şi nici nu a transmis un înscris autentic în acest sens, conform art. 375 alin. (1)1 C. proc. pen.
În acest context, luând act şi de poziţia coinculpatului B., care, în şedinţa din 19.11.2018, a arătat că nu recunoaşte săvârşirea faptelor şi nu doreşte să se judece potrivit procedurii simplificate, instanţa de fond a procedat la judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun, audiindu-l pe cel din urmă inculpat şi pe partea civilă C. şi administrând proba cu înscrisuri.
În urma cercetării judecătoreşti efectuate în procedura anterior menţionată, în coordonate obiective, situaţia de fapt a fost corect reţinută de către instanţa de rejudecare, în urma unei evaluări judicioase a întregului probatoriu administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti, în cele două cicluri procesuale.
Prealabil evaluării motivelor de apel formulate de Ministerul Public şi părţile civile D. şi C., se impune observaţia că soluţia dispusă prin hotărârea apelată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, de către inculpatul A., nu a făcut obiectul criticilor exprese ale parchetului şi ale apelantelor părţi civile, căile lor de atac vizând exclusiv soluţia de achitare privind infracţiunea de fals în declaraţii în formă continuată imputată, sub forma autoratului - inculpatului A., respectiv, a instigării - coinculpatului B., şi soluţia dată laturii civile a cauzei (doar în apelul părţilor civile).
Drept urmare, având în vedere şi faptul că apelul exercitat în cauză de inculpatul A. este tardiv formulat, analiza Înaltei Curţi va fi circumscrisă rezolvării date acţiunii penale numai prin raportare la acuzaţia de fals în declaraţii în formă continuată, precum şi celei date acţiunii civile.
Cu toate acestea, constatând că în cadrul concluziilor orale, fără a formula o critică expresă în acest sens, reprezentantul Ministerului Public a antamat aspectul greşitei stabiliri a legii penale mai favorabile în cazul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată reţinută în sarcina inculpatului A., Înalta Curte notează că, în condiţiile în care prima instanţă a optat pentru o soluţie de amânare a aplicării pedepsei pentru această infracţiune (necontestată în apel), raportat la efectele acesteia asupra situaţiei juridice a inculpatului, legea penală mai favorabilă este C. pen. în vigoare, aşa cum corect s-a reţinut în hotărârea atacată.
În limitele anterior stabilite, reevaluând particularităţile cauzei, Înalta Curte constată în totalitate temeinice statuările factuale ale primei instanţe referitoare la circumstanţele în care, la datele de 28.04.2014 şi 29.04.2014, în baza unei rezoluţii infracţionale unice şi a contractului de asistenţă juridică nr. x din 07.01.2014, inculpatul A. a depus la Tribunalul Bucureşti două cereri prin care a solicitat eliberarea, în copie, simplă şi legalizată, a deciziei civile nr. 1259/13.10.2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2008, în scopul atins al obţinerii hotărârii solicitate, declarând necorespunzător adevărului că inculpatul B. este mandatarul numiţilor C. şi D. în baza contractului de mandat autentificat prin încheierea nr. 742/06.12.2011, fiind determinat să acţioneze astfel de inculpatul B., acestea fiind pe deplin concordante împrejurărilor ce rezultă din probatoriu, temeinic evaluat prin sentinţă.
Mijloacele de probă administrate în apel, limitate la reascultarea martorului K., precum şi la depunerea, de către procuror şi intimatul inculpat B., a înscrisurilor enumerate în preambulul prezentelor considerente, nu au adus modificări esenţiale sub acest aspect.
Ca urmare, făcând trimitere la considerentele sentinţei penale atacate, al căror conţinut, din perspectiva situaţiei faptice relevate de probatoriu, şi-l însuşeşte integral, Înalta Curte apreciază superfluă o reiterare detaliată a tuturor împrejurărilor faptice în care s-a derulat activitatea ilicită dedusă judecăţii, circumscrisă infracţiunii de fals în declaraţii.
Prin urmare, va expune propria sa analiză numai prin raportare la acele chestiuni de fapt sau de drept ori la acele particularităţi ale probatoriului care interesează din perspectiva cenzurării explicite a tuturor criticilor formulate în apel.
1. Infracţiunea de fals în declaraţii
În calea de atac declarată de procuror şi de părţile civile s-a criticat argumentarea juridică a soluţiei de achitare dispusă faţă de inculpaţii A. şi B. sub aspectul săvârşirii, în calitate de autor, respectiv, instigator, a infracţiunii de fals în declaraţii, în formă continuată, solicitându-se instanţei de apel să constate că fapta concretă reţinută în sarcina celor doi inculpaţi realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii menţionate, în formele de participaţie penală arătate.
În concret, acuzarea şi părţile civile susţin că, în condiţiile în care, la momentul depunerii celor două cereri (28.04.2014 şi, respectiv, 29.04.2024), contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase (autentificat prin încheierea nr. 741/06.12.2011) era reziliat de plin drept încă din data de de 31.12.2013, ca urmare a intervenirii pactului comisoriu de gradul IV, iar contractul de mandat (autentificat prin încheierea nr. 742/06.12.2011) nu mai era valabil de la aceeaşi dată, demersul întreprins de inculpatul A., în calitate de apărător al inculpatului B., într-o cauză civilă în care acesta din urmă nu avea nicio calitate procesuală şi nici calitatea de mandatar al reclamanţilor D. şi C., nejustificând, prin urmare, un interes legitim, în scopul de a produce consecinţe juridice, respectiv, de a obţine documente pe care nu era îndreptăţit să le obţină, se circumscrie laturii obiective a infracţiunii de fals în declaraţii, prev. de art. 326 C. pen., săvârşită în mod continuat (două ate materiale).
Totodată, se susţine că demersul inculpatului B. de a-l determina pe inculpatul A. ca, în baza contractului de asistenţă juridică nr. x din 07.01.2014, să formuleze cererile anterior menţionate, în scopul obţinerii, în condiţiile prezentate, de înscrisuri din dosarul nr. x/2008 al Tribunalului Bucureşti, se circumscrie participaţiei penale sub forma instigării la infracţiunea de fals în declaraţii, prev. de art. 47 C. pen. rap. la art. 326 C. pen. săvârşită în mod continuat (două ate materiale).
Evaluând aceste susţineri, Înalta Curte reţine ceea ce se impută, în concret, inculpatului A., sub acuzaţia de fals în declaraţii, este faptul că, la data de 28.04.2014, a depus la Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2008, cererea dactilografiată aflată la fila x, d.u.p., prin care, în numele coinculpatului B. - indicat ca mandatar al părţilor reclamante în cauză, D. şi C., conform contractului de mandat autentificat sub nr. x/06.12.2011, de B.N.P.A." I.", a solicitat eliberarea unei copii legalizate a deciziei civile pronunţate în cauză în recurs (decizia civilă nr. 1259/13.10.2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2008).
Cererii i-au fost ataşate, în copie, contractul de mandat autentificat sub nr. x/06.12.2011, de B.N.P.A." I." şi contractul de vânzare - cumpărare de drepturi succesorale litigioase, autentificat prin încheierea nr. 741/06.12.2011, de către notarul public E..
Inculpatului A. i se mai impută că, la data de 29.04.2014, în acelaşi dosar, în calitate de apărător ales al mandatarului B., a depus cererea olografă aflată la fila x, d.u.p., prin care a solicitat încuviinţarea efectuării de fotocopii ale dosarul nr. x/2008 al Curţii de Apel Bucureşti (respectiv, a deciziei civile nr. 1259/13.10.2011 pronunţată de de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2008).
Cererii i-a fost ataşată împuternicirea avocaţială seria x, nr. x din 28.04.2014, prin care inculpatul A. a fost împuternicit de numitul B., în baza contractului de asistenţă juridică nr. x din 07.01.2014, să exercite atribuţiile prevăzute de Legea nr. 51/1995 în faţa Tribunalului Bucureşti - dosar nr. x/2008.
În baza celor două cereri, la data de 29.04.2014, inculpatului A. i-a fost înmânată copia legalizată a deciziei civile nr. 1259/13.10.2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2008 (astfel cum rezultă din menţiunile olografe existente pe cererea din 28.04.2020).
Corelativ, sub acuzaţia de instigare la fals în declaraţii, inculpatului B. i se impută că, în baza unei rezoluţii infracţionale unice şi a contractului de asistenţă juridică nr. x din 07.01.2014, încheiat cu avocatul A., l-a determinat pe acesta să depună la Tribunalul Bucureşti cererile anterior menţionate, în condiţiile şi în scopul învederate supra.
În coordonatele factuale astfel stabilite, Înalta Curte constată că cele două cereri depuse de inculpatul A., la datele de 28.04.2014 şi 29.04.2014, la Tribunalul Bucureşti, nu constituie "declaraţii" necorespunzătoare adevărului, în sensul art. 326 C. pen., apte să producă, potrivit legii sau împrejurărilor, consecinţele juridice urmărite prin depunerea lor, nefiind îndeplinită o cerinţă esenţială a laturii obiective a infracţiunii de fals în declaraţii.
Potrivit art. 326 C. pen., infracţiunea de fals în declaraţii constă în "declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe", faptă care se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Elementul material al infracţiunii de fals în declaraţii constă în acţiunea de a face o afirmaţie necorespunzătoare adevărului în faţa unui funcţionar public (de drept sau asimilat) sau unei unităţi în care acesta îşi desfăşoară activitatea, declaraţie care, potrivit legii sau împrejurărilor, produce consecinţele juridice urmărite prin formularea ei. Declaraţiile care servesc, potrivit legii, la producerea unor consecinţe juridice sunt cele arătate ca având această aptitudine în diferite acte normative (de exemlu, declaraţii de stare civilă, declaraţii fiscale), iar declaraţiile care servesc potrivit împrejurărilor la producerea unor consecinţe juridice sunt acele declaraţii care se fac în genere, în situaţii excepţionale, când producerea respectivelor consecinţe nu poate suferi amânare.
Prin urmare, declararea necorespunzătoare adevărului facută în faţa unui funcţionar public sau unei unităţi în care acesta îşi desfăşoară activitatea constituie elementul material al infracţiunii de fals în declaraţii numai atunci când este aptă prin ea însăşi, potrivit legii sau împrejurărilor, să servească la producerea unei consecinţe juridice şi este făcută în acest scop. În caz contrar, declaraţia necorespunzătoare adevărului constituie o simplă manifestare verbală sau scriptică, lipsită de eficienţă juridică prin raportare la norma de incriminare analizată.
În speţă, baza factuală a acuzaţiei de fals în declaraţii reţinută în foma autoratului, respectiv, a instigării, în sarcina coinculpaţilor A. şi B., o constituie cele două cereri depuse de inculpatul A., la datele de 28.04.2014 şi 29.04.2014, la Tribunalul Bucureşti, în numele coinculpatului B., prin care a solicitat încuviinţarea obţinerii unei fotocopii, respectiv, a unei copii legalizate a deciziei civile nr. 1259/13.10.2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2008, în care cel din urmă inculpat nu avea calitate procesuală.
Aceste solicitări scrise formulate de inculpatul A. nu constituie declaraţii, în sensul normei de incriminare prev. de art. 326 C. pen., ci au natura unor simple cereri cu caracter administrativ adresate instanţei de judecată, care, potrivit dispoziţiilor Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, produc efecte juridice numai dacă solicitantul face dovada calităţii sale procesuale sau a interesului legitim care justifică încuviinţarea lor.
În acest sens, Înalta Curte constată că procedura de eliberare a copiilor (inclusiv a copiilor legalizate ale hotărârilor judecătoreşti) din dosare intra, la momentul săvîrşirii faptelor ce fac obiectul judecăţii, sub incidenţa Secţiunii I (art. 87-92), "Raporturile de serviciu cu publicul", din Capitolul III - "Desfăşurarea activităţii administrativ-judiciare a instanţelor" din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005 (cu modificările şi completările aduse inclusiv prin Hotărârea C.S.M. nr. 231/2014).
Dispoziţiile art. 87 alin. (2) din actul normativ anterior menţionat prevedeau că pentru depunerea cererilor şi actelor sau obţinerea de informaţii, persoanele interesate se pot adresa, după caz, preşedintelui instanţei ori înlocuitorului acestuia, preşedintelui de secţie, judecătorului de serviciu, biroului de informare şi relaţii publice sau personalului de la registratură şi arhivă.
Totodată, dispoziţiile art. 92 din acelaşi act normativ stabileau că cererile de consultare, respectiv, de eliberare de copii din dosare, se aprobă de persoana care coordonează activitatea compartimentului arhivă, după verificarea actului de identitate a solicitantului, a procurii sau a delegaţiei acestuia.
Prin urmare, potrivit dispoziţiilor Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005 (în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor), ca de altfel, şi potrivit formei actuale a aceluiaşi regulament, cererea de eliberare de copii din dosare trebuie să fie însoţită de dovada calităţii solicitantului, solicitării de referinţă urmând a i se da curs numai în urma aprobării ei de către funcţionarul competent, ca urmare a constatării, pe bază de verificări, a calităţii procesuale sau a interesului legitim al solicitantului.
Simpla cerere de eliberare a unor copii din dosarele instanţelor de judecată nu generează, aşadar, consecinţe juridice doar prin ea însăşi, ci numai în urma constatării, de către funcţionarul public competent, a legitimităţii ei, ceea ce presupune efectuarea unor verificări ulterioare depunerii ei, din perspectiva calităţii solicitantului sau a interesului său legitim.
Ca urmare, cererea de eliberare de copii din dosarele instanţelor de judecată nu are eficienţă juridică prin ea însăşi, nici potrivit legii şi nici potrivit împrejurărilor, motiv pentru care depunerea sa la organul competent nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de fals în declaraţii, chiar dacă ar cuprinde unele menţiuni necorespunzătoare adevărului.
În planul dreptului substanţial, o atare constatare are ca efect neîntrunirea unei cerinţe esenţiale de conţinut tipic obiectiv proprii infracţiunii prevăzute de art. 326 C. pen., iar în plan procesual, lipsa de temei a acţiunii penale şi incidenţa impedimentului prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., atât în privinţa autorului A., cât şi în privinţa instigatorului B..
Răspunderea penală a acestuia din urmă poate interveni numai în ipoteza în care instigatul a comis fapta prevăzută de legea penală la care a fost determinat de participantul secundar, nu şi atunci când, aşa cum se constată în speţă, autorul a comis o faptă care nu se situează în sfera ilicitului penal.
Constatarea neîntrunirii acestei cerinţe esenţiale vizând latura obiectivă a infracţiunii de fals în declaraţii face inutilă verificarea subsecventă a celorlalte condiţii de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii analizate, şi, prin aceasta, şi a celei vizând lipsa caracterului necorespunzător adevărului al menţiunilor făcute de inculpatul A. în cadrul celor două solicitări scrise adresate Tribunalului Bucureşti sub aspectul calităţii sale pretinse de mandatar, respectiv, a interesului justificat al inculpatului B. în efectuarea demersurilor apărătorului său, coinculpatul A., care au constituit argumentele soluţiei de achitare dispuse de instanţa de fond, criticate în apel.
În concluzie, în raport cu argumentele prezentate, constatând că pentru argumentele expuse în prezenta decizie, faptele reţinute în sarcina inculpaţilor A. şi B. nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de fals în declaraţii, în forma autoratului, respectiv, a instigării, Înalta Curte constată corectă soluţia de achitare dispusă faţă de aceştia de instanţa de fond.
2. Soluţia în latura civilă
Soluţia dată de prima instanţă acţiunii civile este în totalitate legală.
Apelanţii D. şi C. s-au constituit părţi civile în cauză cu suma de câte 10.000 euro fiecare, susţinând că aceasta reprezintă echivalentul prejudiciului moral pe care l-au suferit ca urmare a comiterii de către inculpaţii A. şi B. a infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată, fără a preciza însă, defalcat, cât din această sumă reprezintă daunele grefate pe infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi cât cele determinate de infracţiunea de fals în declaraţii.
Instanţa de fond a respins aceste pretenţii cu argumentarea că, raportat la infracţiunea de fals în declaraţii (pentru care a dispus achitarea inculpaţilor A. şi B.) nu se poate stabili existenţa vreunui prejudiciu care să se impună a fi reparat de cei doi inculpaţi, respectiv, că infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este o infracţiune de pericol, astfel că soluţia de condamnare a inculpatului A. pentru această infracţiune constituie o reparaţie morală suficientă.
Evaluând soluţia astfel dispusă, Înalta Curte notează, prioritar, că deşi dispoziţia de achitare a inculpaţilor A. şi B. pentru infracţiunea de fals în declaraţii, în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., obliga la lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (5) C. proc. pen., în condiţiile în care acţiunea civilă a fost exercitată în mod global, în considerarea tuturor faptelor ce au format obiectul judecaţii, deci inclusiv prin raportare la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A., rezolvarea acesteia nu permitea pronunţarea unor soluţii distincte, raportat la fiecare infracţiune în parte.
Altfel spus, instanţa de fond nu avea posibilitatea "scindării" din oficiu a acţiunii civile, astfel încât să dispună lăsarea ei nesoluţionată, în parte, raportat la pretenţiile grefate pe infracţiunea de fals în declaraţii pentru care a dispus achitarea inculpaţilor întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, şi, respectiv, respingerea ei, în parte, în raport de pretenţiile grefate pe infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru care a dispus condamnarea inculpatului A..
Sub acest ultim aspect, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este o infracţiune de pericol, inaptă a genera în mod direct prejudicii materiale sau morale în dauna unei persoane determinate şi, corelativ, dreptul de a solicita repararea acestora prin exercitarea acţiunii civile în procesul penal, în condiţiile art. 19 C. proc. pen.
În acest sens, notează că din coroborarea prevederilor art. art. 19 alin. (1), art. 79 şi art. 84 alin. (1) C. proc. pen. rezultă că exercitarea acţiunii civile în procesul penal reprezintă o facultate recunoscută persoanei vătămate, adică acelei persoane care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală, între prejudiciul pretins şi acţiunea/inacţiunea ilicită trebuind să existe, prin urmare, un raport de cauzalitate directă. Un atare raport este specific infracţiunilor de rezultat, respectiv acelor infracţiuni prin care se vatămă drepturi fundamentale ale persoanei ori patrimoniul acesteia.
În schimb, de esenţa infracţiunilor de pericol este crearea, prin fapta penală, numai a unei stări de risc pentru valoarea socială ocrotită penal, stare ce rezultă din materialitatea faptei. Prin definiţie, starea de pericol exclude o atingere vătămătoare propriu-zisă a valorii ocrotite şi, aşadar, un prejudiciu de natură fizică, materială sau morală, astfel că nu legitimează exercitarea unei acţiuni civile în procesul penal, de a cărei esenţă este, aşa cum s-a arătat anterior, tocmai repararea unui prejudiciu.
În acest context, reţinând, pe de o parte, că infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A. nu era susceptibilă a produce un rezultat prejudiciabil, iar pe de altă parte, că soluţia de achitare dispusă faţă de ambii inculpaţi, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., pentru infracţiunea de fals în declaraţii, atrage incidenţa art. 25 alin. (5) C. proc. pen., Înalta Curte constată că soluţia unică de respingere a pretenţiilor civile formulate de D. şi C. este temeinică şi legală, aceasta fiind pe deplin legitimată de modalitatea de exercitare a acţiunii civile în cauză, care nu permite identificarea şi cuantificarea pretenţiilor părţilor civile, distinct, raportat la fiecare acuzaţie în parte.
În fine, independent de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în speţă, pretenţiile părţilor civile sunt ataşate unor prejudicii morale nedovedite nici în al doilea ciclu procesual, în apel, ce se relevă, mai degrabă, ca o consecinţă a stării conflictuale de ansamblu generată de percepţia diferită a părţilor cu privire la valabilitatea şi efectele contractului de vânzare-cumpărare a drepturilor succesorale litigioase dobândite de pe urma defunctului G., care s-a concretizat în numeroase demersuri judiciare litigioase, iar nu ca rezultat direct şi exclusiv al săvârşirii celor două infracţiuni de fals ce fac obiectul acuzaţiilor.
Astfel, în afara unei susţineri cu caracter generic privind vătămarea lor morală ca efect al folosirii de către inculpatul A. a documentelor falsificate, apelantele părţi civile susţin că dauna morală suferită constă în înrăutăţirea stării lor de sănătate ca urmare a anxietăţii generate de procedurile judiciare la care au trebuit să participe în cursul procesului penal, fără a oferi minime informaţii verificabile şi dovezi în acest sens.
Pentru toate aceste considerente, constatând integral nefondate criticile formulate de Ministerul Public şi de părţile civile D. şi C., Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de părţile civile C. şi D. împotriva sentinţei penale nr. 40/F din data de 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În baza art. 421 pct. 1 lit. a) teza I C. proc. pen., va respinge, ca tardiv, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Urmare acestei soluţii, în baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti vor rămâne în sarcina statului.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul intimat inculpat A. şi apelantele părţi civile C. şi D. la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de părţile civile C. şi D. împotriva sentinţei penale nr. 40/F din data de 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Respinge, ca tardiv, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti rămân în sarcina statului.
Obligă apelantul intimat inculpat A. şi apelantele părţi civile C. şi D. la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 iunie 2020.