Competence conflict for judicial control: jurisdiction determined by court of merits for partial Romanian crimes, not prosecutor's seat

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2019

Deliberând, asupra conflictului negativ de competenţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 14.03.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în temeiul art. 47 C. proc. pen., s-a admits excepţia necompetentei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, excepţie invocată de instanţă, din oficiu.

În baza art. 50 C. proc. pen., s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe petentul A. în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut, în esenţă, că la data de 07.03.2019 a fost înregistrată plângerea împotriva ordonanţei nr. 2415/D/P/2018 din data de 04.03.2019 prin care s-a dispus luarea măsurii preventive a controlului judiciar.

Analizând actele şi lucrările dosarului, judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Bucureşti a reţinut că, potrivit art. 213 C. proc. pen., împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenta să judece cauza în fond.

S-a apreciat că faptele ce fac obiectul dosarului au fost săvârşite în Marea Britanie, iar potrivit art. 42 alin. (1) C. proc. pen., competenţa pentru infracţiunile săvârşite în afara României este determinată de locul unde se află locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică.

Chiar dacă prezenta cauză a fost preluată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Structura Centrală, cu sediul în Bucureşti, în cauza nu pot fi aplicate prin analogie dispoziţiile art. 224 alin. (2) C. proc. pen., care reglementează o competenţă alternativă, unde se regăseşte şi instanţa în circumscripţia căreia se află sediul parchetului care efectuează urmărirea penală, valabilă pentru propunerea de luare a măsurii arestării preventive, ori la domiciliu, potrivit art. 219 alin 1 C. proc. pen., ori în alte cazuri în care legea stipulează în concret aceasta.

Astfel, s-a apreciat că, în cauza având ca obiect plângerea împotriva măsurii controlului judiciar dispusă de procuror, competenţa este una exclusivă, de ordine publică, iar această plângere putând fi introdusă numai la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, în speţă, Tribunalul Dâmboviţa.

Prin încheierea din data de 27 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale.

S-a declinat competenţa de soluţionare a contestaţiei formulată de către inculpatul A., zis "Fişcă" împotriva ordonanţei procurorului din 04.03.2019 dată în dosarul secţiei de Combatere a Criminalităţii Organizate din cadrul Structurii Centrale a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism nr. 2385/D/P/2018 prin care s-a dispus luarea măsurii controlului judiciar, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În baza art. 51 alin. (1) C. proc. pen., s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a sesizat instanţa superioară comună, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea acestuia.

Pentru a dispune astfel, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Tribunalul Dâmboviţa a reţinut, în esenţă, că nu este vorba de infracţiuni săvârşite în totalitate în străinătate pentru a se putea reţine faptul că domiciliul scriptic inculpatului determină competenţa teritorială.

Astfel, s-a arătat că inculpatul A. este acuzat de săvârşirea a 3 infracţiuni, respectiv constituire a unui grup infracţional organizat (în forma aderării la acesta din 2015), proxenetism şi spălare de bani, iar din descrierea faptelor (aşa cum reiese din actele dosarului de urmărire penală nr. x/2018 dar şi a celui cu nr. x/2015 din care s-a disjuns cauza referitoare la inculpat), reiese că atât infracţiunea prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen., dar şi cea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, chiar în condiţiile participaţiei inculpatului A., au fost săvârşite parţial pe teritoriul României.

Constituirea grupului criminal organizat precum şi aderarea noilor membri s-ar fi realizat în România potrivit celor arătate de procuror, chiar dacă anumite activităţi specifice infracţionale printre care şi cele care-l vizau pe A., potrivit rolului asumat de acesta, se realizau cu precădere în Marea Britanie.

De asemenea, transferurile de bani, considerate de către parchet parte a infracţiunii de spălare de bani se realizau din Marea Britanie cu destinaţia România, unde sumele erau gestionate de către liderul grupării B. şi "manevrate" în conturi bancare de către fratele său C..

Din această perspectivă, s-a apreciat că doar infracţiunea de proxenetism de care este acuzat inculpatul a fost săvârşită în integralitate în Marea Britanie, însă infracţiunile prevăzute de art. 367 alin. (1) C. pen. şi de art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, sunt comise şi pe teritoriul României, fără a putea fi însă precizat un loc anume.

Astfel, s-a reţinut că regulile de determinare a competenţei teritoriale nu sunt cele specifice art. 42 C. proc. pen., ci acelea menţionate de art. 41 alin. (4) C. proc. pen. pentru că nu se cunoaşte cu precizie locul săvârşirii infracţiunii (de pe teritoriul României), nici locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul, nici locuinţa acestuia de la momentul săvârşirii faptei şi nici locuinţa sau sediul persoanei vătămate.

S-a apreciat, din perspectiva ultimelor două criterii, că imprecizia momentului aderării la infracţiune determină şi imprecizia determinării locuinţei inculpatului la momentul săvârşirii faptelor (în totalitatea lor) pentru că reiese din actele şi lucrările dosarelor de urmărire penală că A. a locuit efectiv de o bună perioadă de timp în Marea Britanie. De asemenea, persoane vătămate există doar în cazul infracţiunii de proxenetism, iar la momentul săvârşirii acestei pretinse infracţiuni, persoanele vătămate se aflau pe teritoriul Marii Britanii.

Astfel, s-a apreciat că, în cauză, competenţa ar reveni potrivit art. 213 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 41 alin. (4) C. proc. pen. primei instanţe sesizate, adică Tribunalul Bucureşti, întrucât şi în cazul contestaţiei la dispunerea sau prelungirea de către procuror a controlului judiciar, legiuitorul a avut în vedere şi o competenţă alternativă, respectiv nu doar a instanţei competente să judece în fond ci şi a instanţei corespunzătoare în grad cu aceasta de la sediul unităţii de parchet.

În fine, s-a menţionat că existenţa unei asemenea competenţe alternative şi în cazul plângerii la control judiciar este susţinută de felul reglementării competenţei teritoriale pentru cazul prezent şi în speţă, în care regula de determinare a competenţei este aceea a primei instanţe sesizate (care ar fi instanţa competentă să judece în fond - una dintre tezele de aplicare ale art. 41 alin. (4) C. proc. pen., dar care în cursul urmăririi penale, evident că nu este încă sesizată).

Astfel, dacă în cazul unei infracţiuni săvârşite în România (total sau parţial), nu ar putea fi cunoscute nici unul dintre criteriile de determinare ale competenţei prevăzute art. 41 alin. (1) C. proc. pen., competenţa ar reveni primei instanţe sesizate. Pentru cazul clasic în care sesizarea instanţei ar aparţine parchetului, s-a apreciat că stadiul actual al jurisprudenţei ar arăta că a fost sesizată instanţa corespunzătoare în grad ce are în rază sediul unităţii de parchet, iar parchetul nu a sesizat o altă instanţă din ţară.

Ca atare, simetric şi atunci când sesizarea ar aparţine inculpatului care contestă dispunerea sau prelungirea controlului judiciar, nu ar trebui să fie lăsată la îndemâna acestuia alegerea instanţei, ci ar trebui sesizată instanţa corespunzătoare în grad care are în rază sediul unităţii de parchet.

Analizând conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Dâmboviţa, cu privire la competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect plângerea formulată de inculpatul A. împotriva ordonanţei nr. 2415/D/P/2018 din data de 04.03.2019 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Structura Centrală, prin care s-a dispus luarea măsurii preventive a controlului judiciar, Înalta Curte constată următoarele:

Conflictul de competenţă reprezintă situaţia juridică provocată de hotărârile a două instanţe care îşi declină reciproc judecarea aceleiaşi cauze.

Dispoziţiile actualului C. proc. pen. referitoare la competenţa teritorială sau ratione loci (în vigoare la data sesizării Înaltei Curţi) sunt prevăzute de art. 41 alin. (1) C. proc. pen., potrivit căruia competenţa după teritoriu este determinată, în ordine, de: a) locul săvârşirii infracţiunii; b) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul; c) locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvârşit fapta; d) locuinţa sau, după caz, sediul persoanei vătămate.

Art. 41 alin. (2) C. proc. pen. prevede că prin locul săvârşirii infracţiunii se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia.

În conformitate cu dispoziţiile art. 41 alin. (4) C. proc. pen., când niciunul dintre locurile prevăzute la alin. (1) nu este cunoscut sau când sunt sesizate succesiv două sau mai multe instanţe dintre cele prevăzute la alin. (1), competenţa revine instanţei mai întâi sesizate.

Potrivit art. 41 alin. (5) C. proc. pen. ordinea de prioritate prevăzută la alin. (1) se aplică în cazul în care două sau mai multe instanţe sunt sesizate simultan ori urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini.

Cererea pendinte asupra căreia au intrat în conflict judecătorii de drepturi şi libertăţi din cadrul celor două instanţe are ca obiect soluţionarea cauzei privind plângerea formulată de către inculpatul A. împotriva ordonanţei nr. 2415/D/P/2018 din data de 04.03.2019 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Structura Centrală, prin care s-a dispus luarea măsurii preventive a controlului judiciar faţă de inculpatul A., pe o perioadă de 60 de zile, începând cu 04.03.2019 până în 02.05.2019, inclusiv.

Potrivit art. 213 alin. (1) C. proc. pen., împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

Se constată, astfel, că, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 224 alin. (2) C. proc. pen. care reglementează competenţa în cazul propunerii de arestare preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale, nefiind incidentă în speţă o astfel de situaţie, inculpatul formulând plângere împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus luarea controlului judiciar, procedură reglementată de dispoziţiile art. 213 şi urm. C. proc. pen., astfel cum s-a arătat în precedent.

În stabilirea instanţei competente în a soluţiona cauza, Înalta Curte are în vedere şi faptul că prin rechizitoriul nr. x/2015 din data de 19 martie 2018 emis de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Serviciul Teritorial Dâmboviţa prin care s-a dispus, printre altele, disjungerea cauzei faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de constituirea unui grup infracţional organizat, proxenetism şi spălare de bani, întrucât nu sunt suficiente probe care să poată conduce la trimiterea în judecată a acestuia, instanţa sesizată a fost Tribunalul Dâmboviţa.

Astfel, ordinea de prioritate se aplică în cazul în care două sau mai multe instanţe au fost sesizate simultan ori urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini (art. 41 alin. (5) C. proc. pen.). Judecarea cauzei de faţă nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 41 alin. (5) C. proc. pen., întrucât urmărirea penală nu s-a efectuat cu nerespectarea ordinii stabilite de art. 41 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen.

Prin urmare, Tribunalul Dâmboviţa se încadrează în ordinea stabilită de art. 41 alin. (1) C. proc. pen., fiind instanţa în raza căreia s-a desfăşurat o parte din activitatea infracţională şi se află domiciliul inculpatului, aşa încât Înalta Curte constată că nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 42 C. proc. pen. care stabilesc competenţa pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului României.

Cât priveşte susţinerile apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., cu referire la împrejurarea că actele de urmărire penală au fost efectuate de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Structura Centrală, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 1 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative - aprobare cu modificări (Legea nr. 120/2018), Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca structură specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism, care, potrivit legii, îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul României. Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este organizată şi funcţionează ca structură specializată în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel încât, indiferent dacă urmărirea penală a fost efectuată de structura centrală sau de structurile teritoriale, Ministerul Public, cu ocazia sesizării pe fond a instanţei, are în vedere criteriile arătate în art. 41 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., putând sesiza oricare din instanţele competente teritorial potrivit acestui text de lege.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 51 alin. (6) din C. proc. pen., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpatul A. în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, instanţă căreia i se va trimite dosarul.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, iar în raport de alin. (6), onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe inculpatul A. în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, instanţă căreia i se va trimite dosarul.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi, 12 aprilie 2019.