Corruption sentencing limits: cassation review of illegal minimum penalty and scope of jurisdictional and evidentiary challenges

Deliberând asupra recursurilor în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul A., constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 40/F din 3 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, printre altele, cu privire la inculpaţii A. şi B., s-au dispus următoarele:

În baza art. 386 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. din infracţiunea de trafic de influenţă, în formă continuată, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 257 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), în infracţiunea de trafic de influenţă, în formă continuată, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 291 C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 308 C. pen. şi art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. (două acte materiale), texte de lege în temeiul cărora inculpatul a fost condamnat la pedeapsa principală de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., cu titlu de pedeapsă complementară, făcându-se, totodată, aplicarea dispoziţiilor art. 65 C. pen. cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 291 alin. (1) C. pen., au fost confiscate de la inculpatul A. sumele de 384.000 euro şi 400.000 RON, dispunându-se, în consecinţă, menţinerea sechestrului asigurător dispus prin ordonanţele din 18 martie 2011 şi 1 aprilie 2011, puse în executare prin procesul-verbal din 5 aprilie 2011, până la concurenţa acestora.

În baza art. 386 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul B. din infracţiunile de asociere în vederea săvârşirii infracţiunii de cumpărare de influenţă şi de cumpărare de influenţă, în formă continuată, prevăzute de art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. (1969) şi, respectiv, de art. 61 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), cu reţinerea art. 33 lit. a) C. pen. (1969), în infracţiunile de constituirea unui grup infracţional organizat în vederea săvârşirii infracţiunii de cumpărare de influenţă şi de cumpărare de influenţă, în formă continuată, prevăzute de art. 367 alin. (1) C. pen. şi, respectiv, de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 308 C. pen. şi cu reţinerea art. 5 C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

În baza art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 308 C. pen. şi art. 5 C. pen., cu reţinerea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, în formă continuată, la pedeapsa principală de 1 an închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (asociat, administrator al unei societăţi comerciale, director sau reprezentant legal), cu titlul de pedeapsă complementară, făcându-se, totodată, aplicarea dispoziţiilor art. 65 C. pen. cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.

În baza art. 367 C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., acelaşi inculpat a fost condamnat la 1 an închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (asociat, administrator al unei societăţi comerciale, director sau reprezentant legal), pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat în vederea săvârşirii infracţiunii de cumpărare de influenţă, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 65 C. pen. cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., inculpatului B. i-a fost aplicată pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care a fost adăugat un spor de 4 luni, acesta urmând să execute pedeapsa principală de 1 an şi 4 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (asociat, administrator al unei societăţi comerciale, director sau reprezentant legal), pe o durata de 3 ani.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen. raportat la art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (asociat, administrator al unei societăţi comerciale, director sau reprezentant legal).

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supravegherea Serviciului de probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti a executării pedepsei aplicate, pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani, stabilit potrivit art. 92 C. pen., iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 93 alin. (1) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., s-a impus condamnatului să frecventeze două programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate, dispunându-se, totodată, ca, pe parcursul termenului de supraveghere, acesta să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 zile la "Fundaţia pentru Promovarea Sancţiunilor Comunitare" sau la Şcoala Gimnazială "Constantin Brâncuşi".

În baza art. 404 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

Prin Decizia penală nr. 346/A din data de 20 decembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2014, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii C. şi D. împotriva Sentinţei penale nr. 40/F din 3 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând, printre altele, cu privire la inculpaţii A. şi B., s-au decis următoarele:

În baza art. 257 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969) pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969).

În baza art. 257 alin. (2) C. pen. (1969), s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumelor de 384.000 euro şi 400.000 RON.

În baza art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă.

În baza art. 66 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (asociat, administrator al unei societăţi comerciale, director sau reprezentant legal) pe o durata de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (asociat, administrator al unei societăţi comerciale, director sau reprezentant legal).

În baza art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat.

În baza art. 66 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (asociat, administrator al unei societăţi comerciale, director sau reprezentant legal) pe o durata de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (asociat, administrator al unei societăţi comerciale, director sau reprezentant legal).

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului B. pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care adaugă un spor de 4 luni închisoare, în final urmând să execute pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (asociat, administrator al unei societăţi comerciale, director sau reprezentant legal) pe o durata de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. (asociat, administrator al unei societăţi comerciale, director sau reprezentant legal).

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executarea pedepsei rezultante a închisorii aplicată inculpatului, pe un termen de supraveghere de 3 ani, stabilit conform art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., s-a impus inculpatului să frecventeze două programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

Pe parcursul termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 zile la Fundaţia pentru Promovarea Sancţiunilor Comunitare Bucureşti sau la Arhiepiscopia Bucureştilor.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării sub supraveghere.

S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin Ordonanţa nr. 407/P/2010 din 18 martie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor de corupţie, asupra conturilor bancare ale inculpatului B.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Prin aceeaşi decizie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

S-a luat act de retragerea de către inculpaţii B. şi E., la data de 20 octombrie 2016, a apelurilor declarate împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs în casaţie inculpatul A. şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie cu privire la inculpatul B.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie a fost invocat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., parchetul criticând decizia instanţei de apel sub aspectul cuantumului pedepsei aplicate inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, menţionând că, pedeapsa stabilită este în afara limitelor legale, întrucât instanţa de apel a aplicat inculpatului o pedeapsă de 1 an închisoare pentru această faptă, însă limitele de pedeapsă pentru infracţiunea în discuţie, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., sunt de la 1 an şi 4 luni la 4 ani şi 8 luni.

S-a arătat că, pentru infracţiunea de cumpărare de influentă prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pedeapsa prevăzută de lege este de la 2 la 7 ani închisoare.

Astfel, s-a susţinut că în cauză este incident motivul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., întrucât pedeapsa de 1 an închisoare aplicată inculpatului B. pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă a fost stabilită în mod nelegal, respectiv sub minimul prevăzut de lege, în urma aplicării art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., au fost invocate cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 şi pct. 7 C. proc. pen.

În esenţă, prin motivele formulate, apărarea a menţionat că în raport cu dispoziţiile legale incidente în cauză, rezultă că, în speţă, inculpatul A. a fost condamnat în primă instanţă de o instanţă de judecată necompetentă funcţional, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, ceea ce atrage incidenţa art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Astfel, cu privire la primul motiv de recurs în casaţie ce vizează încălcarea normelor privind competenţa materială a primei instanţe, apărarea inculpatului a menţionat că, în concret, cu ocazia judecării în primă instanţă a cauzei care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2014, completul de judecată învestit cu soluţionarea acesteia nu a fost un complet specializat în materie de corupţie, omisiune care a generat o violare a principiului legalităţii şi, pe cale de consecinţă, a dreptului la un proces echitabil al inculpatului în componenta privind dreptul de a fi judecat de către o instanţă stabilită de lege.

S-a susţinut că noţiunii de competenţă materială i se subsumează şi competenţa specializată, care este reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi în cuprinsul unor legi speciale, iar potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 "pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate", caracterul imperativ al textului de lege fiind de netăgăduit.

Prin urmare, în opinia apărării inculpatului, judecarea cauzei în prima instanţă de către un complet de judecată care nu a fost constituit potrivit legii atrage nulitatea absolută a întregii judecaţi şi a hotărârii astfel pronunţate, anulând astfel primul grad de jurisdicţie exercitat în cauză.

De asemenea, în măsura în care în primă instanţă nu a avut loc o judecată cu respectarea cel puţin a tuturor garanţiilor procedurale asigurate de Convenţia Europeană, primul grad de jurisdicţie nu poate fi luat în considerare ca fiind unul efectiv, de aceea pentru respectarea dreptului la un proces echitabil şi asigurarea efectivă a doua grade de jurisdicţie, conform art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este justificată trimiterea cauzei spre rejudecare.

În concluzie, cu privire la acest motiv de casare, s-a menţionat că, având în vedere că încălcarea dispoziţiilor privind competenta materială a instanţelor de judecată atrage întotdeauna sancţiunea nulităţii absolute, care, potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. (3) C. proc. pen., poate fi invocată în orice stare a procesului, în prezenta cauză se impune a se constata că instanţa de apel a omis să observe nulitatea absolută a Sentinţei penale nr. 40/F din 3 martie 2016, aceasta putând fi însă constatată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe calea recursului în casaţie, urmând ca, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., să se dispună rejudecarea cauzei de către instanţa competentă material, astfel încât să poată fi asigurat dublul grad de jurisdicţie în materie penală.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs în casaţie ce vizează greşita aplicare a normei de incriminare a infracţiunii de trafic de influentă, în esenţă, s-a arătat că fapta de trafic de influenţă reţinută în sarcina inculpatului prin Decizia nr. 346/A din 20 decembrie 2018 a Înaltei Curţi nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, s-a susţinut că, esenţial din perspectiva temeiurilor care stau la baza formulării prezentei căi de atac este faptul că recursul în casaţie urmăreşte înlăturarea greşitei aplicări a legii, care a condus în mod eronat la concluzia că fapta ar întruni elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de trafic de influenţă pentru care inculpatul a fost condamnat.

În ceea ce priveşte teza privind greşita aplicare a legii în prezenta cauză, s-a arătat că aceasta vizează două aspecte, respectiv:

- omisiunea instanţei de apel de a face aplicarea dispoziţiilor art. 102 C. proc. pen. şi ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 cu raportare la art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. în ceea ce priveşte probele obţinute prin măsurile de supraveghere tehnică constând în interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice anterior datei de 18 noiembrie 2010;

- omisiunea instanţei de apel de a face aplicarea dispoziţiilor art. 103 alin. (3) C. proc. pen., care interziceau fundamentarea hotărârii de condamnare în măsură determinantă pe declaraţiile inculpaţilor C., B., D. şi E., veritabili "martori ai acuzării" în sensul autonom al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sau colaboratori ai organelor judiciare.

Astfel, sub un prim aspect, pentru motivele expuse pe larg în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie formulate, s-a menţionat că în prezenta cauză soluţia pronunţată de instanţa de apel s-a întemeiat pe probe obţinute în mod nelegal, în lipsa cărora singura concluzie care s-ar fi putut impune în raport de fapta reţinută în sarcina inculpatului este că aceasta nu este prevăzută de legea penală.

De asemenea, a susţinut că instanţa a ignorat cu uşurinţă împrejurările privind obţinerea mijloacelor de probă în cazul masurilor de supraveghere autorizate până la data de 18 noiembrie 2010, de Judecătoria Sectorului 1 şi a omis sa facă aplicarea dispoziţiilor art. 102 C C. proc. pen. cu privire la aceste mijloace de probă, în condiţiile în care în perioada 29 septembrie 2010 - 18 noiembrie 2010, înregistrarea convorbirilor telefonice purtate de către inculpat s-a realizat în baza unor autorizaţii eliberate de Judecătoria Sectorului 1, instanţă necompetentă material în raport de calitatea sa de deputat în Parlamentul României la acea dată, în condiţiile în care cel mai târziu la data de 29 septembrie 2010 organele de urmărire penală aveau cunoştinţă că masurile de supraveghere tehnică vizau şi convorbirile telefonice purtate de el.

În al doilea rând s-a susţinut greşita aplicare a legii de către instanţa de apel care a omis să constate incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 103 alin. C. proc. pen., potrivit cărora "Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsura determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi."

În acest sens, au fost menţionate declaraţiile inculpaţilor C., B., D. şi E., veritabili "martori ai acuzării", concluzionând că, în lipsa administrării acestor probe nu ar mai putea fi primită concluzia că sunt întrunite elementele constituie ale infracţiunii de trafic de influenţă şi se impune aşadar a se constata că în cauză nu există probe legal administrate care să conducă la concluzia că fapta ar fi prevăzută de legea penală.

Totodată, prin motivele de recurs în casaţie, apărarea inculpatului A. a mai argumentat că fapta reţinută în sarcina acestuia prin Decizia nr. 346/A din 20 decembrie 2018 are corespondent în legea civilă, arătând că prezintă relevanţă dispoziţiile art. 2043 şi 2039 C. civ.

De asemenea, s-a mai invocat neconformitatea deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora "Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte."

Or, având în vedere ca probele menţionate anterior, obţinute în perioada 22 septembrie 2010 - 17 noiembrie 2010 prin implicarea organelor SRI, dar şi în baza unor autorizaţii emise de o instanţă necompetentă, au fost contestate atât din punct de vedere al conţinutului, veridicităţii şi autenticităţii acesteia, cât şi din punct de vedere al conţinutului redării lor, iar instanţa de apel a respins cererea de verificare prin efectuarea unei expertize de specialitate, s-a susţinut că se impune a se constata că în speţă a fost încălcat principiul egalităţii de arme, componentă a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Încheierea din 4 octombrie 2019, Înalta Curte, în procedura de filtru, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 346/A din data de 20 decembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2014 şi a trimis cauza completului de 3 judecători C5, în vederea judecării recursurilor în casaţie formulate.

Examinând recursurile în casaţie formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar analizei motivelor invocate în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază necesară expunerea unor consideraţii teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de instanţele de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

Aceste consideraţii sunt aplicabile şi cazurilor de casare prev. de art. 438 pct. 1, pct. 7 şi pct. 12 din C. proc. pen. invocate de către Parchet şi recurentul inculpat A. în susţinerea recursurilor în casaţie.

Referitor la cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul, prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport de încadrarea juridică şi de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţa a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanţa de apel.

Totodată, se referă nu doar la aplicarea unei pedepse întru-un cuantum situat sub minim sau peste maxim, ci priveşte întreg regimul sancţionator aplicat unei situaţii juridice concrete, respective ansamblul pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută, indiferent că acestea sunt principale, complementare sau accesorii şi modalitatea de individualizare a aplicării sau a executării pedepsei.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speţa de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiat recursul formulat de către Parchet urmând a-l admite şi a aplica o pedeapsă în limitele prevăzute de lege inculpatului B.

Astfel, cu privire la recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs în casaţie formulate de Parchet a fost invocată incidenţa cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, susţinându-se că inculpatului B. i-a fost aplicată o pedeapsă sub minimul legal, pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă.

Inculpatul B. a fost condamnat prin decizia penală recurată la două pedepse de 1 an închisoare, în baza art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă şi, în baza art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat, în urma aplicării regulilor prev. de art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., aplicându-i-se inculpatului B. pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de 4 luni închisoare, în final acesta urmând să execute pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii în sensul aplicării unei pedepse inferioare limitei legale prevăzute pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă, cu consecinţa aplicării unei pedepse rezultante, de asemenea, inferioare limitei legale.

Astfel, potrivit art. 292 alin. (1) C. pen., infracţiunea de cumpărare de influenţă se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Conform art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1), (11) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.

Astfel, limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă, prin reţinerea cauzei de reducere a pedepsei prev. de art. 396 alin. (10) C. proc. pen., sunt cuprinse între 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare.

Având în vedere faptul că instanţa de apel a aplicat inculpatului B. pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă pedeapsa de 1 an închisoare, sub limita legală de 1 an şi 4 luni închisoare, astfel cum s-a arătat mai sus, Înalta Curte va admite recursul în casaţie formulat de către Parchet şi va aplica inculpatului B. o pedeapsă în limitele prevăzute de lege.

Astfel, instanţa de recurs va casa în parte decizia recurată şi în înlăturarea greşitei aplicări a legii, va descontopi pedeapsa rezultantă de 1 an şi 4 luni închisoare aplicată inculpatului B. în pedepsele componente pe care le va repune în individualitatea lor: 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prev. de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen. şi 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen., va înlătura sporul de pedeapsă de 4 luni închisoare aplicat în baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 38 alin. (1) C. pen.

Va aplica inculpatului pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prev. de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen. şi va menţine pedeapsa de 1 an închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., va stabili în sarcina inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 4 luni închisoare la care se adăugă 4 luni închisoare (reprezentând 1/3 din cealaltă pedeapsă stabilită), în sarcina inculpatului stabilindu-se pedeapsa rezultantă de 1 an şi 8 luni închisoare.

În ceea ce priveşte recursul în casaţie formulat de către recurentul inculpat A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, aspectele invocate de acesta neîncadrându-se în limitele cazurilor de recurs în casaţie pe care se grefează cererea sa.

Recurentul inculpat A. a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 şi pct. 7 din C. proc. pen.

Referitor la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. acesta vizează situaţiile în care au fost încălcate normele privind competenţa materială şi personală a instanţelor de judecată (nu şi cea teritorială), atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente (nu şi atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă superioară în grad celei competente).

Astfel, cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. este incident numai atunci când în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

Înalta Curte, în jurisprudenţa sa (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 278/RC din 28 iunie 2019) a reţinut că "acest caz de casare este incident numai atunci când judecata a fost făcută de o instanţă inferioară celei legal competente - după materie sau după calitatea persoanei - nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa având loc în cursul judecăţii, reglementarea fiind corespunzătoare modificărilor aduse de noua lege cu privire la condiţiile în care poate fi invocată excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei, precum şi cu privire la sancţiunea nulităţii absolute care poate fi invocată în orice stare a procesului, sancţiune ce intervine în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la tipurile de competenţă menţionate, potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din C. proc. pen."

Recurentul inculpat A., în susţinerea cazului de casare prev. la pct. 1 al art. 438 C. proc. pen. a arătat că, cu ocazia judecării în primă instanţă a cauzei care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2014, completul de judecată învestit cu soluţionarea acesteia nu a fost un complet specializat în materie de corupţie, judecarea cauzei în primă instanţă de către un complet de judecată care nu a fost constituit potrivit legii atrăgând nulitatea absolută a întregii judecăţi şi a hotărârii astfel pronunţate.

Compunerea completului de judecată în accepţiunea dispoziţiilor art. 354 raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. presupune alcătuirea completului de judecată conform dispoziţiilor legale, cu numărul de judecători prevăzut de lege care au capacitatea funcţională de a îndeplini anumite acte de jurisdicţie penală în cazurile şi condiţiile cerute de lege şi are în vedere etapa procesuală a judecăţii, până la pronunţarea hotărârii. Din interpretarea sistematică a dispoz. art. 354 din C. proc. pen. [(1) Instanţa judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege; (2) Completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei. Când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor; (3) După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor.], art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. [(1) Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: a) compunerea completului de judecată;], art. 394 şi art. 400 din C. proc. pen. (luarea hotărârii şi minuta), rezultă că noţiunea de compunere a completului de judecată are în vedere alcătuirea conform legii a completului, până la momentul pronunţării hotărârii, când are loc dezînvestirea instanţei de judecată.

Înalta Curte constată că din Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 417 din 3 iulie 2019 prin care a fost admisă sesizarea formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi s-a constatat existenţa un conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003, invocată de către apărare în susţinerea acestui caz de casare, reiese că nespecializarea completurilor de judecată în materia infracţiunilor de corupţie este o chestiune ce priveşte compunerea instanţei şi nu competenţa materială a instanţei.

Or, aceste critici care vizează nelegala compunere a instanţei constituie motive de exercitare a unei alte căi extraordinare de atac, respectiv contestaţia în anulare (art. 426 alin. (1) pct. d teza I C. proc. pen. - "Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri [...] d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii [...]"); ele nu se circumscriu cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. care priveşte competenţa materială sau personală a instanţei.

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că recurentul inculpat nu invocă lipsa competenţei materiale sau după calitatea persoanei a Curţii de Apel Bucureşti sau a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona cauza, pentru a fi incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., ci nelegalitatea modului de constituire a completului învestit în primă instanţă cu judecarea cauzei, respectiv lipsa actului administrativ care atestă specializarea în materie de corupţie a completului de judecată, motiv de nelegalitate ce nu se circumscrie cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., şi care, la nivel formal, se poate încadra, eventual, în cazul de contestaţie în anulare prevăzut de dispoziţiile art. 426 lit. d) din C. proc. pen., astfel cum s-a arătat. Astfel, motivul de casare referitor la lipsa de specializare a completurilor în soluţionarea infracţiunilor de corupţie este nefondat.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, în contradicţie cu apărătorul recurentului inculpat A., constată că au fost respectate dispoziţiile procesuale privind competenţa instanţelor care au soluţionat cauza şi, de asemenea, recurentului inculpatul i-a fost respectat dreptul la un proces echitabil şi i-au fost asigurate efectiv două grade de jurisdicţie, astfel că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea respectării acestor garanţii, aşa cum s-a solicitat de către apărare.

Dublul grad de jurisdicţie este un drept recunoscut în materie penală prin Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Acesta prevede că orice persoană declarată vinovată de săvârşirea unei infracţiuni de un tribunal, are dreptul de a cere examinarea hotărârii prin care i s-a stabilit vinovăţia de către o instanţă superioară ierarhic. Dublul grad de jurisdicţie vizează o judecare devolutivă a cauzei în faţa a două instanţe de judecată, una de fond, iar cea de-a doua, de control judiciar.

În cauză se constată că recurentului inculpat A. i-au fost respectate drepturile conferite de dispoziţiile anterior citate, acesta fiind judecat în primă instanţă de către Curtea de Apel Bucureşti, iar ulterior, o "jurisdicţie superioară", respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat apelul formulat de către acesta, astfel încât nu se poate susţine că nu a beneficiat de două grade de jurisdicţie astfel cum a fost statuat prin art. 2 din Protocolul nr. 7 al Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel, instanţa constată că apărarea a invocat această nerespectare a dublului grad de jurisdicţie tocmai ca o consecinţă a încălcării regulilor privind competenţa, susţinând că, în speţă, primul grad de jurisdicţie nu poate fi luat în considerare şi, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil şi asigurarea efectivă a două grade de jurisdicţie, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare. Or, constatând că nu au fost încălcate dispoziţiile legale privind competenţa, instanţa reţine că recurentul inculpat nu a fost privat de un grad de jurisdicţie.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea caz de recurs în casaţie invocat de către recurentul inculpat A., respectiv cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este incident în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispoziţiile precitate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, aceasta nu poate face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, fiind o teză distinctă prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., care nu a fost preluată de legiuitor în conţinutul prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi care, oricum, presupune analiza elementelor factuale ale cauzei şi este dedusă în urma interpretării materialului probator, împrejurări care nu ţin de legalitatea, ci de temeinicia hotărârii.

Raportând aceste considerente teoretice la speţa de faţă, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului inculpat A. grefate pe cazul de casare prevăzut la pct. 7 al art. 438 din C. proc. pen. exced cazului de casare invocat.

În acest sens, Înalta Curte reţine că inculpatul A. a fost condamnat prin decizia recurată, în baza art. 257 alin. (1) C. pen. (1969) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

Totodată, observă că fapta concretă reţinută în sarcina inculpatului constă în aceea că, în perioada mai 2010 - 29 septembrie 2010 (primul act material) a pretins de la gruparea C., B., D. şi E., suma de 516.000 euro pentru F., cu titlu de consultanţă între această societate şi SC G. SRL, din care s-au plătit în total 384.000 euro, în timp ce al doilea act material a fost săvârşit în intervalul septembrie - noiembrie 2010, prin pretinderea şi primirea de către inculpat, pentru sine, a sumei de 400.000 RON (în 29 noiembrie 2010), foloase materiale în schimbul cărora acesta a lăsat să se creadă că are influenţă pe lângă martorul H. (director afaceri corporatiste la SC CEZ România SA şi administrator la SC CEZ Distribuţie SA), pentru a-l determina să favorizeze firmele controlate de asocierea C. prin încheierea de către acestea a unor contracte profitabile cu societăţile din grupul CEZ.

Criticile recurentului grefate pe acest de cazare privesc neexcluderea probelor obţinute prin măsurile de supraveghere tehnică constând în interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice anterior datei de 18 noiembrie 2010, precum şi fundamentarea hotărârii de condamnare în măsură determinantă pe declaraţiile inculpaţilor C., B., D. şi E.

Înalta Curte constată că, deşi în aparenţă criticile formulate de recurentul inculpat vizează lipsa de corespondenţă între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, întrucât fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, în realitate se urmăreşte, după caz, fie reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat, fie reevaluarea probelor şi stabilirea nevinovăţiei acestuia, reevaluări care să conducă la o soluţie favorabilă, motive care însă nu pot fi circumscrise cazului de casare invocat.

Or, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pe fond pentru a treia oară a unei cauze în parametrii juridici în care a avut loc judecata în fond şi în apel. În consecinţă, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei de casaţie.

De asemenea, Înalta Curte reaminteşte că, prin prisma prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, criticile recurentului inculpat ce privesc excluderea din materialul probator a probelor obţinute prin măsuri de supraveghere şi fundamentarea soluţiei de condamnare în mod determinant pe declaraţiile coinculpaţilor C., B., D. şi Badea sunt critici ce vizează fondul cauzei şi nu pot fi analizate de către instanţa de recurs în casaţie în prezentul cadru procesual.

În ceea ce priveşte critica recurentului conform căreia fapta nu este prevăzută de legea penală întrucât aceasta şi-ar găsi corespondenţă în legea civilă, făcând trimitere la dispoziţiile art. 2043 din C. civ., ce reglementează contractul de comision, Înalta Curte constată ca nefondată această critică întrucât instanţa care a dispus condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de trafic de influenţă a analizat caracterul fictiv al contractului de consultanţă dintre SC G. SRL şi F., demonstrând pe deplin că perfectarea convenţiei dintre cele două societăţi s-a făcut cu unicul scop de a da o aparenţă de legalitate transferării sumei de bani pretinse de inculpatul A. cu titlu de contraprestaţie pentru traficul de influenţă promis. În aceste condiţii, critica apărării este nefondată, neputând fi reţinută existenţa unui comision prevăzut de legea civilă în condiţiile în care, instanţa de apel, cu titlu definitiv, a constatat că fapta întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de trafic de influenţă.

În consecinţă, nu pot fi supuse cenzurii pe calea recursului în casaţie criticile recurentului întrucât aspectele invocate în motivarea recursului în casaţie tind la o reapreciere a probatoriului şi la constatarea unei neconcordanţe între situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi probatoriul administrat în cauză, ceea ce excede cazului de casare invocat de recurentul inculpat.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 şi pct. 7 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul inculpat A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Admite recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Deciziei penale nr. 346/A din data de 20 decembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2014.

Casează în parte decizia recurată şi în înlăturarea greşitei aplicări a legii:

Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 1 an şi 4 luni închisoare aplicată inculpatului B. în pedepsele componente pe care le repune în individualitatea lor:

- 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prev. de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen.;

- 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen.

Înlătură sporul de pedeapsă de 4 luni închisoare aplicat în baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. raportat la art. 38 alin. (1) C. pen.

Aplică inculpatului pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prev. de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen.

Menţine pedeapsa de 1 an închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. şi art. 5 C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., stabileşte în sarcina inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 4 luni închisoare la care se adăugă 4 luni închisoare (reprezentând 1/3 din cealaltă pedeapsă stabilită), în sarcina inculpatului stabilindu-se pedeapsa rezultantă de 1 an şi 8 luni închisoare.

Menţine dispoziţiile ce vizează modalitatea de executare a pedepsei, respectiv suspendarea sub supraveghere dispusă în cauză.

Menţine celelalte dispoziţiile ale deciziei penale recurate.

Dispune anularea formelor de executare emise în baza deciziei atacate şi emiterea de noi forme în baza prezentei decizii în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie formulat de parchet rămân în sarcina statului.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B., în cuantum de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

II. Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 346/A din data de 20 decembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2014.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 05 iunie 2020.

Procesat de GGC - LM