Appeal over ex-prosecutor's revision bid denied; 2013 false-statement conviction stands as new-fact claims fail for res judicata.

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 16 aprilie 2018, numitul A. a solicitat revizuirea Sentinţei penale nr. 185/F din 09 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, dată în Dosarul nr. x/2016, astfel cum a fost modificată şi a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 53/A din 07 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi achitarea sa pentru fapta de fals în declaraţii din 03 aprilie 2013, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), nici sub aspectul laturii obiective şi nici al celei subiective, nefiind săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, adică cu intenţie directă. Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 459 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 460 alin. (1) C. proc. pen., a solicitat suspendarea executării deciziei penale atacate.

În motivarea cererii, revizuentul A. a arătat că, prin adresa din 29 martie 2018, Direcţia resurse umane şi organizare, Serviciul resurse umane pentru procurori, din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, a răspuns la patru întrebări punctual formulate în legătură cu adresa nr. x din 23 iulie 2012 a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.SAS.), prin care s-a adus la cunoştinţa C.S.M. calitatea sa de colaborator al Securităţii, respectiv: - "Dacă s-a considerat că angajamentul şi notele informative puse la dispoziţie de către C.N.SAS. nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii, motiv pentru care în mod legal aţi fost declarat admis la cele două concursuri de numire în funcţii de conducere; - Dacă s-a considerat că angajamentul şi notele informative puse la dispoziţie de către C.N.SAS. îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii; - Motivul pentru care nu v-au fost comunicate rezultatele verificărilor de la C.N.SAS.; - Care au fost măsurile legale dispuse de către domnul director adjunct B., conform rezoluţiei doamnei secretar general C. de pe adresa de comunicare a notei de constatare emisă de C.N.SAS.: «Pr. 25.07.2012 Dl dir. Adj. B.. Rog măsuri legale. Semnătură indescifrabilă»."

La prima întrebare s-a răspuns, în esenţă, că, în conformitate cu dispoziţiile O.U.G. nr. 24/2008, calitatea de lucrător/colaborator al Securităţii este stabilită în mod exclusiv de către instanţa de judecată, la cea de-a doua întrebare că nu era competenţa Consiliului Superior al Magistraturii să interpreteze aspectele ce rezultă din documentele puse la dispoziţie de către C.N.SAS., la cea de a treia întrebare s-a făcut trimitere la primul răspuns, precum şi la cele statuate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 107/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318/2014, în sensul că prevederile art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008, potrivit cărora: "Notele de constatare (...) emise de C.N.SAS. se comunică persoanelor verificate, precum şi persoanelor care au solicitat verificarea, în cazul verificării la cerere, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire" au fost declarate neconstituţionale, iar la ultima întrebare că documentele transmise de C.N.SAS. au fost ataşate la mapa sa profesională, întrucât reprezentau doar o etapă preliminară celei de stabilire a respectivei calităţi.

Revizuentul a apreciat că Decizia penală nr. 53/A/2018 a fost pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 07 martie 2018 fără a cunoaşte faptele şi împrejurările menţionate în adresa din 29 martie 2018 a Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv că, înainte de a da declaraţia din 03 aprilie 2013, această instituţie a fost informată de către C.N.SAS. cu privire la calitatea sa de colaborator.

În susţinerea cererii, revizuentul a mai invocat şi aspectele reţinute în Sentinţa penală nr. 15/F din 31 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2016, în sensul că, pentru ca declaraţiile date la 05 mai 2010 şi 03 aprilie 2013 să realizeze elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), ar fi fost necesar să fie clar, la momentele menţionate, că el a colaborat cu serviciile de informaţii înainte de 1990, în accepţiunea art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008. Or, din analiza actelor dosarului, rezultă cu evidenţă că, până la 26 februarie 2015, când a fost soluţionat definitiv Dosarul nr. x/2012, prin Decizia nr. 873/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, colaborarea sa cu serviciile de informaţii înainte de 1990, în accepţiunea prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, era una incertă, discutabilă, supusă unei contestaţii judiciare.

A mai arătat că doar instanţa de judecată, prin analiza condiţiilor prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 raportat la probatoriul cauzei de soluţionat, putea stabili, în mod neechivoc şi cu putere de adevăr, dacă activitatea sa a fost sau nu una de colaborare cu serviciile de informaţii, în accepţiunea respectivului text de lege, acest aspect rezultând inclusiv din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 31 ianuarie 2008. În aceste condiţii, a apreciat că stabilirea respectivei calităţi nu poate fi pusă în sarcina unui alt subiect de drept, sub sancţiunea prevăzută de art. 292 C. pen. (1969) privind falsul în declaraţii, argumente suplimentare în acest sens rezultând din jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care au respins acţiunile promovate de către C.N.SAS. pentru constatarea calităţii de colaborator al serviciilor de informaţii înainte de 1990, în accepţiunea art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Având în vedere că astfel de acţiuni, promovate de către C.N.SAS, în temeiul art. 8 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, au fost respinse de către instanţă, a considerat ca fiind irelevante cunoştinţele sale juridice pentru soluţionarea conflictului pretins penal dedus judecăţii în cauză.

A mai învederat că, în dezbaterile ce au avut loc în cauză, reprezentantul Ministerului Public a invocat, ca probă esenţială în acuzare, Sentinţa nr. 3058 din 14 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, definitivă prin Decizia nr. 873 din 26 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost admisă acţiunea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi s-a constatat că pârâtul A. a avut calitatea de colaborator al Securităţii, în accepţiunea prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008. Or, atâta timp cât această hotărâre este ulterioară săvârşirii celor două fapte pentru care a fost trimis în judecată, este evident că anterior pronunţării acesteia nici Ministerul Public şi nici el nu erau legal abilitaţi să califice activitatea desfăşurată înainte de anii 1990 ca fiind una de colaborare cu serviciile de informaţii, în accepţiunea respectivului text de lege.

În atare situaţie, a apreciat că faptele ce au fost reţinute în sarcina sa în rechizitoriu nu sunt prevăzute de legea penală, de vreme ce a dat cele două declaraţii pentru care a fost trimis în judecată în cauză, la 05 mai 2010 şi 03 aprilie 2013, anterior datei de 26 februarie 2015, când s-a pronunţat Decizia nr. 873/2015 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, singura entitate care era abilitată să stabilească, cu valoare de adevăr şi într-o procedură prevăzută de lege, dacă a colaborat cu serviciile de informaţii înainte de 1990, în sensul prevăzut de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008. Ca urmare, a considerat că la orice dată anterioară celei de 26 februarie 2015 nu se putea cere niciunui subiect de drept, inclusiv C.N.SAS. sau persoanei chemate să dea declaraţie, să cântărească colaborarea altfel decât prin prisma opticii şi argumentelor personale şi nicidecum sub sancţiunea prevăzută de art. 292 C. pen., privind falsul în declaraţii.

A mai arătat că, în cursul cercetării realizate în rejudecare, finalizată prin Sentinţa penală nr. 185/F din 09 octombrie 2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2016 de Curtea de Apel Bucureşti, nu s-au mai administrat acte noi de natură a schimba situaţia de fapt reţinută iniţial, fiindu-i încălcat, astfel, dreptul la un proces echitabil recunoscut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (sens în care a făcut trimitere la jurisprudenţa europeană în materie - cauzele Găitănaru împotriva României, Gutău împotriva României, Mischie împotriva României, precum şi la alte cauze), în condiţiile în care, în vederea obţinerii unei soluţii de condamnare, parchetul nu a propus probe în acuzare şi nici instanţa nu a dispus administrarea lor din oficiu.

În plus, a subliniat că cercetarea judecătorească în al doilea ciclu procesual a relevat aceleaşi împrejurări esenţiale cauzei ce au fost reţinute şi de instanţa care a dat Sentinţa penală nr. 15/F din 31 ianuarie 2017 în Dosarul nr. x/2016, prin care a fost achitat pentru ambele infracţiuni prevăzute de art. 292 C. pen. (1969), aspect din care rezultă că această hotărâre este legală şi temeinică.

A subliniat, totodată, că nu orice colaborare cu securitatea are sensul prevăzut de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, ci doar aceea care îndeplineşte cele trei condiţii ce rezultă din textul de lege, aspect constatat printr-o hotărâre dată de o instanţă de judecată.

Referitor la efectele hotărârii pronunţate de instanţa de contencios administrativ în anul 2015, s-a făcut trimitere la dispoziţiile art. 52 alin. (3) C. proc. pen., potrivit cărora "hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritatea de lucru judecată în faţa instanţei penale cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii".

În ceea ce priveşte fapta din 03 aprilie 2013, revizuentul a menţionat că adresa din 25 iulie 2012 a C.N.SAS., înregistrată sub nr. x din 23 iulie 2012 la Consiliul Superior al Magistraturii, nu i-a fost comunicată niciodată, ci a fost descoperită de Inspecţia Judiciară cu ocazia cercetărilor în cauză, fiind evident că, la data verificării condiţiilor pentru concursul din 2013 pentru funcţia de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, reprezentanţii acestei din urmă instituţii cunoşteau că a existat o colaborare cu Securitatea, însă nu era stabilit cu certitudine că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzut de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

În concluzie, revizuentul a apreciat că, aşa cum rezultă din considerentele şi dispozitivul Sentinţei penale nr. 15/F din 31 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, fapta de a declara pe propria răspundere din 03 aprilie 2013 nu este prevăzută de legea penală şi a solicitat ca, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., să se dispună achitarea sa sub aspectul infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.. În drept, revizuentul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 452, art. 453 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) teza I, art. 458, art. 459, art. 461 şi art. 462 alin. (1) C. proc. pen.

Prin Sentinţa penală nr. 121/F din 14 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, dată în Dosarul nr. x/2018, în baza art. 459 alin. (7) teza I C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă în principiu, cererea de revizuire a Sentinţei penale nr. 185/F din 09 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2016, astfel cum a fost modificată şi a rămas definitivă prin Decizia nr. 53/A din 07 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, formulată de revizuentul A..

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă, analizând actele dosarului prin prisma dispoziţiilor art. 459 alin. (3) C. proc. pen., a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 15/F din 31 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, dată în Dosarul nr. x/2016, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea a două infracţiuni de fals în declaraţii, prevăzute de art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

Totodată, în baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., au fost desfiinţate, în parte, declaraţiile tehnoredactate şi semnate olograf de A., la datele de 05 mai 2010 şi 03 aprilie 2013, în sensul înlăturării, din cuprinsul acestora, a menţiunii "nu am colaborat cu acestea".

Prin Decizia penală nr. 246 din 30 iunie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva sentinţei mai sus menţionate, care a fost desfiinţată, şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, unde a fost înregistrată sub nr. x/2016*.

În al doilea ciclu procesual, prin Sentinţa penală nr. 185/F din 09 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2016, în baza art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la două pedepse de câte 1 an închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni de fals în declaraţii (pentru fiecare dintre faptele din datele de 05 mai 2010 şi, respectiv, 03 aprilie 2013).

În baza art. 33 lit. a) C. pen. (1969) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), au fost contopite cele două pedepse, fiind aplicată, în final, inculpatului A. pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen. (1969) pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 81 C. pen. (1969), a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit în condiţiile art. 82 C. pen. (1969), pe a cărui durată a fost suspendată şi executarea pedepsei accesorii, conform art. 71 alin. (5) C. pen. (1969).

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. (1969).

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., au fost desfiinţate parţial declaraţiile tehnoredactate şi semnate olograf de către inculpatul A. din datele de 05 mai 2010 şi 03 aprilie 2013, respectiv menţiunea "şi nu am colaborat cu acestea".

Prin Decizia penală nr. 53/A din 07 martie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei de mai sus, pe care a desfiinţat-o, în parte, şi, în rejudecare, a descontopit pedeapsa de 1 an închisoare în pedepsele componente, care au fost repuse în individualitatea lor.

În baza art. 396 alin. (6) coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru infracţiunea de fals în declaraţii, prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale (fapta din data de 05 mai 2010).

În baza art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 63 C. pen. (1969), a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa amenzii în cuantum de 5000 RON (fapta din 03 aprilie 2013).

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 631 C. pen. (1969). A fost înlăturată aplicarea art. 81 - art. 83 C. pen. (1969).

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate care nu contravin deciziei.

Raportându-se la dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., invocate ca temei al revizuirii, Curtea a reţinut că, pentru admiterea unei cereri fundamentată pe acest caz, este necesară îndeplinirea a două condiţii: să se fi descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei şi, pe baza acestor fapte sau împrejurări, să se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare. Dacă prin solicitările formulate de condamnat nu se tinde la dovedirea unor fapte sau împrejurări noi, ci la prelungirea probaţiunii referitor la fapte şi împrejurări deja cunoscute şi verificate de instanţă, la readministrarea unor probe din cadrul judecăţii în fond a procesului, cererea de revizuire nu poate fi admisă.

Curtea a constatat că, în motivarea cererii sale de revizuire, condamnatul s-a prevalat de faptul că, la momentul soluţionării Dosarului nr. x/2016, nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au avut cunoştinţă despre existenţa unui înscris pe care el îl consideră esenţial, care este de natură a schimba radical soluţia pronunţată în cauză, respectiv adresa din 29 martie 2018 a Direcţiei resurse umane şi organizare, Serviciul resurse umane pentru procurori, din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care i s-a răspuns la patru întrebări punctual formulate în legătură cu adresa nr. x din 23 iulie 2012 a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.SAS.), prin care s-a adus la cunoştinţă calitatea sa de colaborator al Securităţii.

Astfel, revizuentul a menţionat că, din conţinutul acestei adrese, rezultă cu evidenţă că stabilirea în mod neechivoc a colaborării unei persoane cu serviciile de informaţii înainte de 1990, în accepţiunea prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, este sarcina exclusivă a instanţei de contencios administrativ, conform O.U.G. nr. 24/2008, şi nu poate reprezenta o obligaţie pusă în sarcina unui alt subiect de drept, sub sancţiunea prevăzută de art. 292 C. pen. (1969) privind falsul în declaraţii. Cum, în speţă, caracterul ilicit al colaborării sale cu respectivele servicii a fost stabilit abia la 26 februarie 2015, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 873/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, aşadar ulterior comiterii, la datele 05 mai 2010 şi 03 aprilie 2013, a faptelor pentru care a fost condamnat, raportat la aspectele ce rezultă din adresa din 29 martie 2018, mai sus menţionată, revizuentul a apreciat că se impune achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală).

Curtea nu a primit, însă, aceste susţineri, arătând că faptele şi împrejurările "noi" despre care se face vorbire în adresa Serviciului resurse umane pentru procurori din cadrul C.S.M., invocată de revizuent, erau cunoscute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la momentul soluţionării apelului declarat în Dosarul nr. x/2016, astfel cum rezultă cu evidenţă din considerentele Deciziei penale nr. 53/A din 07 martie 2018.

Astfel, instanţa de apel nu numai că a avut cunoştinţă de existenţa Deciziei nr. 873 din 26 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, dar a şi făcut aprecieri cu privire la efectele acesteia (în sensul că nu sunt de natură sa exonereze inculpatul de răspundere penală), răspunzând apărărilor inculpatului care sunt aproape identice cu cele formulate în susţinerea cererii de revizuire (acesta învederând şi cu acel prilej că singura entitate abilitată de lege să stabilească o eventuală colaborare cu serviciile de informaţii înainte de 1990, în sensul prevăzut de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, este instanţa de contencios administrativ şi fiscal), dar considerând că nu sunt întemeiate. Prin urmare, s-a reţinut că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii săvârşită de inculpatul A. la data de 03 aprilie 2013, sub aspect obiectiv şi subiectiv, motiv pentru care s-a şi dispus condamnarea acestuia la pedeapsa amenzii penale, iar, cu privire la fapta comisă în 05 mai 2010, s-a reţinut că a intervenit prescripţia răspunderii penale, dispunându-se, pe cale de consecinţă, încetarea procesului penal.

Prima instanţă a apreciat că, practic, ceea ce solicită revizuentul în actuala procedură este ca, urmare a admiterii cererii sale de revizuire, să se procedeze la rejudecarea fondului cauzei, iar instanţa să reinterpreteze probatoriul (mai exact efectele Deciziei nr. 873 din 26 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub aspectul prevederii în legea penală a faptelor de fals ce i se impută), în lumina răspunsului comunicat de un organ care nu are atribuţii jurisdicţionale (C.S.M.), ceea ce, în mod evident, este inadmisibil.

S-a subliniat, astfel, că înscrisul de care se prevalează revizuentul nu atestă fapte sau împrejurări noi, care să nu fi fost cunoscute de instanţă la momentul soluţionării cauzei pe fond, ci reprezintă o interpretare diferită a unei situaţii care a fost examinată de Înalta Curte cu prilejul soluţionării apelului în Dosarul nr. x/2016 şi care, în mod evident, nu poate servi ca temei al admiterii cererii de revizuire, deoarece o astfel de opinie nu poate trece peste interpretarea dată de instanţa de judecată, în caz contrar aducându-se atingere autorităţii de lucru judecat de care se bucură hotărârea definitivă de condamnare.

Ca urmare, s-a constatat că faptele şi mijloacele de probă în baza cărora a fost formulată cererea de revizuire nu pot conduce la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce să permită revizuirea.

Împotriva Sentinţei penale nr. 121/F din 14 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018, în termen legal, a declarat apel revizuentul A., criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei.

Astfel, făcând trimitere la dispoziţiile art. 52 alin. (3) C. proc. pen., a învederat că Decizia penală nr. 873 din 26 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, însă cu excepţia existenţei infracţiunii, adică a întrunirii elementelor de tipicitate obiectivă şi subiectivă prevăzute de norma de incriminare a falsului în declaraţii.

Totodată, a arătat că, în cauză, subiect pasiv al acestei infracţiuni este Consiliul Superior al Magistraturii, instituţie care, aşa cum rezultă din adresa din 29 martie 2018 a Serviciului resurse umane pentru procurori, nu a fost în niciun fel lezată material sau moral întrucât, la 03 aprilie 2013, când revizuentul a dat a doua declaraţie pe propria răspundere, aceasta avea cunoştinţă despre calitatea sa de colaborator al fostei Securităţi, dar nu era stabilit cu certitudine că respectiva colaborare îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008. Cum înscrisul menţionat a fost emis la 29 martie 2018, ulterior pronunţării Deciziei nr. 53/A din 07 martie 2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în mod evident este incident motivul de revizuire reglementat de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., referitor la situaţia în care se descoperă fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii dată în speţă.

Revizuentul a mai arătat că Decizia penală nr. 53/A din 07 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost pronunţată pe baza aceloraşi probe care au fundamentat în primul ciclu procesual soluţia de achitare a sa, prin Sentinţa penală nr. 15/F din 31 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, fiindu-i, astfel, încălcat dreptul la un proces echitabil, recunoscut de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând apelul declarat de revizuentul A., atât prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu, potrivit art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat pentru motivele arătate în continuare.

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 452 şi urm. C. proc. pen., revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, prin care s-a rezolvat fondul cauzei, doar pentru motivele expres reglementate de legiuitor. În jurisprudenţă şi doctrină s-a reţinut că, fiind o cale de atac de retractare, revizuirea permite instanţei să revină asupra propriei hotărâri, iar, în acelaşi timp, având caracterul unei căi de atac de fapt, prin intermediul său sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale.

Totodată, potrivit art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea conflictului juridic de drept penal şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză. Din coroborarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 453 alin. (3) şi (4) C. proc. pen., astfel cum au fost reconfigurate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 2/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 05 mai 2017, rezultă că revizuirea întemeiată pe acest caz este supusă unei duble condiţionări, respectiv ca faptele sau împrejurările învederate să fie noi, complet necunoscute instanţei care a soluţionat cauza şi să poată dovedi netemeinicia hotărârii pronunţate, adică să conducă la o soluţie diametral opusă celei dispusă prin aceasta.

Reglementând procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, art. 459 C. proc. pen. stabileşte, în alin. (3), că în această etapă instanţa examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455 C. proc. pen. b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4) C. proc. pen.. În cazul în care aceste condiţii nu sunt îndeplinite, instanţa dispune, prin sentinţă, respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, această hotărâre fiind supusă aceloraşi căi de atac ca şi cea la care se referă revizuirea [art. 459 alin. (5) şi (7) C. proc. pen.].

Verificând, din această perspectivă, actele dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. e) C. proc. pen., împrejurările la care revizuentul a făcut trimitere în cererea formulată nefiind de natură a conduce la stabilirea existenţei unor temeiuri legale care să permită revizuirea şi neavând aptitudinea de a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare pronunţate.

Astfel, deşi cererea de revizuire a fost formulată, în formă scrisă, în termen legal, de către o persoană din cele enumerate de art. 455 C. proc. pen. şi conţine menţiuni cu privire la cazul de revizuire invocat şi mijloacele de probă propuse în dovedirea acestuia, având ataşate copii de pe înscrisurile de care titularul înţelege să se folosească în proces, se constată că revizuentul a indicat doar în mod formal motivul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., instanţa de fond reţinând, în mod corect, că adresa din 29 martie 2018 a Direcţiei resurse umane şi organizare, Serviciul resurse umane pentru procurori, din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, nu atestă fapte sau împrejurări noi care să nu fi fost cunoscute de instanţele care au dispus condamnarea.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că expresia fapte sau împrejurări se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, şi anume orice întâmplare, situaţie, stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, încetare a procesului penal ori de condamnare (Decizia nr. 983 din 10 martie 2011, www.x.ro).

Deopotrivă, în sensul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., se impune ca faptele probatorii să fie noi, iar nu mijloacele de probă vizând o faptă sau împrejurare ce a fost cunoscută şi avută în vedere de către instanţă la soluţionarea cauzei (Decizia nr. 3050 din 28 iunie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, redată în extras în George Antoniu, Adina Vlăşceanu, Alina Barbu - C. proc. pen.. Texte. Jurisprudenţă. Hotărâri C.E.D.O., ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, 2008), căci altfel revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicţie în care s-ar putea continua probaţiunea, situaţie de natură a afecta principiul securităţii raporturilor juridice, componentă a procesului echitabil.

Elementele de probă noi la care se referă textul de lege trebuie să fie de natură a demonstra fie că faptul constatat nu a existat, fie că cel condamnat nu a luat parte la comiterea lui. Nu pot fi considerate "noi", în sensul cerut de lege, probele care aduc doar argumente noi, care completează mijloacele de probă deja administrate, jurisprudenţa în materia revizuirii fiind bine stabilită în ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererilor prin care se tinde la prelungirea probatoriului sau reexaminarea materialului probator pe baza căruia a fost pronunţată hotărârea iniţială (printre altele: deciziile penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, nr. 32/A din 28 ianuarie 2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2014, nr. 152/A din 27 aprilie 2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2016 şi nr. 40/A din 14 februarie 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2017, nepublicate).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant, că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un defect fundamental, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când este/devine cunoscut în cursul procesului, părţile au la îndemână căile ordinare de atac. Altfel, în această ultimă situaţie, modificarea unei hotărâri definitive pe calea unui recurs extraordinar ar constitui o violare a dreptului de acces la justiţie. Simpla divergenţă de păreri asupra aceleiaşi chestiuni pusă în discuţie nu va putea reprezenta un asemenea "defect fundamental" şi nu poate justifica desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat (cauzele Stanca Popescu împotriva România, hotărârea din 7 iulie 2009, şi Pravednaya împotriva Federaţiei Ruse, hotărârea din 18 noiembrie 2004).

Pentru a se putea examina caracterul nou şi necunoscut al faptelor sau împrejurărilor prezentate instanţei învestită cu soluţionarea cererii de revizuire, criteriul îl reprezintă lucrările dosarului, întrucât doar astfel se poate verifica dacă aceste elemente au fost cunoscute de către instanţele ordinare care au pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Analizând, în raport cu aceste consideraţii, cererea formulată, se observă că revizuentul a invocat conţinutul adresei nr. x/2018 din 29 martie 2018 a Direcţiei resurse umane şi organizare, Serviciul resurse umane pentru procurori, din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, pentru a dovedi, pe de o parte, că, înainte de a da declaraţia pe propria răspundere din 03 aprilie 2013, această instituţie a fost informată de către C.N.SAS. cu privire la posibila calitate de colaborator al serviciilor de informaţii de dinainte de 1990, iar, pe de altă parte, că stabilirea în mod neechivoc a colaborării unei persoane cu serviciile de informaţii înainte de 1990, în accepţiunea prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, este sarcina exclusivă a instanţei de contencios administrativ, conform O.U.G. nr. 24/2008, şi nu poate reprezenta o obligaţie pusă în sarcina unui alt subiect de drept, sub sancţiunea prevăzută de art. 292 C. pen. (1969) privind falsul în declaraţii. În plus, revizuentul a subliniat că abia la 26 februarie 2015, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 873/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a stabilit, în mod neechivoc, caracterul ilicit al colaborării sale cu respectivele servicii, aşadar mult ulterior datelor de 05 mai 2010 şi 03 aprilie 2013 când se reţine săvârşirea faptelor de fals în declaraţii pentru care a fost condamnat.

Contrar susţinerilor apelantului, se constată că aceste împrejurări relevate prin adresa menţionată au fost cunoscute de către instanţele ordinare, fiind aduse în discuţie chiar de către inculpat, prin intermediul apărărilor formulate, care au fost analizate atât în fond, cât şi în apel.

Astfel, la paginile 9-10 din Sentinţa penală nr. 185/F din 09 octombrie 2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că "apărarea inculpatului, în sensul că aceste două declaraţii au natura unor acte administrative, supuse verificării în cadrul unei proceduri contencioase, Curtea de Apel fiind cea care stabileşte calitatea de colaborator al Securităţii, la momentul întocmirii declaraţiilor nefiind clară această calitate întrucât nu se pronunţase instanţa de contencios administrativ asupra acestuia aspect, nu pot fi primite. Curtea observă că hotărârea instanţei de contencios administrativ nu este constitutivă de drepturi, de natură a crea o situaţie juridică de la momentul rămânerii definitive, ci constată o situaţie juridică existentă deja, inculpatul având din momentul întocmirii notelor informative către organele de securitate reprezentarea faptului că este colaborator al acesteia. În plus, la momentul întocmirii declaraţiei din data de 03.04.2013, Dosarul nr. x/2012 având ca obiect acţiunea formulată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii era deja înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal."

Deopotrivă, la pagina 16 din Decizia penală nr. 53/A din 07 martie 2018 pronunţată în acelaşi dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, analizând apărările inculpatului referitoare la lipsa vinovăţiei în săvârşirea faptelor imputate (în sensul că a avut convingerea că nu a colaborat cu securitatea, ca poliţie politică, ci informaţiile furnizate organelor de securitate au vizat aspecte legate de apărarea unor interese de natură economică, cu atât mai mult cu cât la data întocmirii respectivelor declaraţii nu exista o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să stabilească calitatea sa de colaborator al Securităţii, ca poliţie politică), a menţionat că: "raportat la situaţia de fapt reţinută, la împrejurările în care inculpatul a dat cele două declaraţii pe proprie răspundere, Înalta Curte constată că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor de fals în declaraţii, prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), acţionând cu intenţie directă întrucât cunoştea caracterul neconform cu adevărul al celor două declaraţii, pe care le-a dat în scopul participării la concursul pentru ocuparea unor funcţii de conducere în cadrul Ministerului Public şi în condiţiile în care Legea nr. 303/2004 interzice numirea în funcţii de conducere a procurorilor care au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea.

Prin urmare, apărarea inculpatului conform căreia faptele reţinute în sarcina sa nu au fost comise cu vinovăţia prevăzută de legea penală, nu poate fi reţinută. În ce priveşte susţinerea inculpatului că la data la care au fost întocmite declaraţiile pe proprie răspundere nu exista o hotărâre definitivă şi irevocabilă care să stabilească dacă a colaborat cu securitatea înainte de anul 1990, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că hotărârea instanţei de contencios administrativ nu este constitutivă de drepturi, de natură a crea o situaţie juridică de la momentul rămânerii definitive, ci constată o situaţie juridică existentă deja, inculpatul având din momentul întocmirii notelor informative către organele de securitate reprezentarea faptului că este colaborator al acesteia.

În plus, Înalta Curte notează că în momentul în care inculpatul A. a întocmit declaraţia din data de 03 aprilie 2013, Dosarul nr. x/2012 având ca obiect acţiunea formulată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii era deja înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, inculpatul cunoscând actele existente la dosar, comunicate de C.N.SAS., în cuprinsul cărora se solicita instanţei de contencios administrativ să constate calitatea inculpatului de colaborator al securităţii, ca poliţie politică".

Astfel, în acord cu judecătorul fondului, se constată că instanţele care au dispus condamnarea (în fond şi apel) au cunoscut existenţa Deciziei nr. 873 din 26 februarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal (prin care a rămas definitivă Sentinţa nr. 3058 din 14 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal), au făcut aprecieri cu privire la efectele acesteia (constatând că nu este de natură să exonereze inculpatul de răspundere penală) şi au răspuns apărărilor inculpatului, care sunt similare cu cele formulate în susţinerea cererii de revizuire, considerându-le, însă, ca nefiind întemeiate, iar, în final, au reţinut că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii pentru ambele fapte săvârşite de inculpat la datele de 05 mai 2010 şi 03 aprilie 2013, dispunând condamnarea doar pentru cea din urmă faptă, întrucât în cazul celei dintâi intervenise prescripţia răspunderii penale, motiv pentru care a fost încetat procesul penal.

Ca urmare, deşi adresa din 29 martie 2018 a Direcţiei resurse umane şi organizare, Serviciul resurse umane pentru procurori, din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a răspuns revizuentului la patru întrebări formulate în legătură cu adresa nr. x din 23 iulie 2012 a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.SAS.), referitoare la calitatea acestuia de colaborator al fostei Securităţi, este un înscris nou emis ulterior pronunţării în apel a Deciziei penale nr. 53/A din 07 martie 2018, acesta nu relevă fapte sau împrejurări noi, în sensul art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., care să nu fi fost cunoscute de către instanţele ordinare şi care să poată conduce la o soluţie diametral opusă celei deja dispusă în cauză, ci reflectă doar opinia unui organ fără atribuţii jurisdicţionale cu privire la o situaţie care a fost deja examinată în cadrul Dosarului nr. x/2016, dar care, însă, nu este aptă a produce consecinţe juridice în materie penală, întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere, fără o justificare legală, autorităţii de lucru judecat a hotărârii de condamnare.

Aceste consideraţii sunt valabile şi în ceea ce priveşte adresa din 27 aprilie 2018 a Direcţiei resurse umane şi organizare, Serviciul resurse umane pentru procurori, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul acesteia, cum însuşi apelantul recunoaşte, se menţionează doar că "nu se impune completarea răspunsului anterior (...) întrucât nu există elemente noi în această ultimă cerere formulată de dumneavoastră".

De altfel, aşa cum a reţinut şi judecătorul primei instanţe, în prezenta procedură revizuentul solicită, în realitate, ca, în urma admiterii cererii de revizuire, să se procedeze la reanalizarea fondului cauzei prin reinterpretarea probatoriului deja administrat (cu referire la efectele deciziei pronunţate de instanţa de contencios administrativ asupra caracterului penal al faptelor pentru care a fost condamnat şi, respectiv, s-a dispus încetarea procesului penal), lucru care nu este admisibil, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac nu se poate obţine prelungirea probatoriului sau reexaminarea materialului probator pe baza căruia a fost pronunţată hotărârea iniţială.

Nu în ultimul rând, se impune a se sublinia faptul că aspectele invocate cu privire la eventuala nesocotire, în rejudecare, în Dosarul nr. x/2016, a dreptului la un proces echitabil, ca urmare a pronunţării unor hotărâri de condamnare pe baza aceloraşi probe care, iniţial, în primul ciclu procesual, au fundamentat o soluţie de achitare în fond (Sentinţa penală nr. 15/F din 31 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, Dosar nr. x/2016), nu se încadrează în motivul de revizuire invocat, cum, de altfel, nu se circumscriu nici celorlalte cazuri expres reglementate de art. 453 alin. (1) C. proc. pen.. Cu toate acestea, se observă că, în speţă, nu este incidentă jurisprudenţa europeană în materia drepturilor omului invocată în cuprinsul cererii de revizuire, în condiţiile în care Sentinţa penală nr. 15/F din 31 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în primul ciclu procesual în Dosarul nr. x/2016, a fost desfiinţată în totalitate pentru motive de nelegalitate, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă, formându-se Dosarul nr. x/2016 în care revizuentul a fost condamnat atât în fond, cât şi în calea de atac.

Pentru considerentele arătate anterior, întrucât faptele şi mijloacele de probă în baza cărora a fost formulată cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 452 şi urm. C. proc. pen. nu pot conduce la stabilirea existenţei unor temeiuri legale care să permită revizuirea, Înalta Curte va consta că hotărârea atacată este legală şi temeinică, motiv pentru care, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 121/F din 14 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018, iar, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere culpa procesuală a acestuia, îl va obliga la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 121/F din 14 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2018.

Obligă apelantul revizuent la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 aprilie 2019.

GGC - GV