Franchise termination and unjust enrichment claims dismissed for lack of culpable breach and valid contractual basis

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

A. Obiectul cererii introductive.

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 30 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. - societate în insolvenţă - a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună: constatarea rezilierii contractului de franciză nr. 3633 din 3 iulie 2013 ca urmare a culpei pârâtei; - obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 538.055 RON (evaluare provizorie), reprezentând costuri salariale achitate de reclamantă în mod suplimentar, ca urmare a culpei pârâtei; - obligarea pârâtei B. la plata sumelor de 110.608 RON, reprezentând ore suplimentare şi 16585 RON (evaluate provizoriu), reprezentând diurne achitate de reclamantă în mod suplimentar, ca urmare a întârzierilor înregistrate de pârâtă în derularea procedurii de aprovizionare cu carburanţi; - obligarea pârâtei la plata sumei de 136.811,66 RON (evaluată provizoriu), reprezentând pierderi suferite de reclamantă ca urmare a modificării preţului carburanţilor şi a notificărilor emise de pârâtă; - obligarea pârâtei la plata sumei de 234.403,10 RON (evaluată provizoriu), reprezentând investiţii făcute în vederea executării contractului de franciză nr. 3633 din 3 iulie 2013; - obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferentă sumelor ce vor fi acordate cu titlu de prejudiciu, calculate pentru perioada cuprinsă între momentul formulării notificării de punere în întârziere (28 martie 2016) şi cel al plăţii efective, precum şi la plata tuturor cheltuielilor de judecată avansate de reclamantă în vederea soluţionării litigiului.

B.Hotărârea primei instanţe.

2. Prin sentinţa civilă nr. 2320 din 9 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată la data de 25 noiembrie 2016 (în sensul obligării pârâtei B. şi la plata sumei de 125.379 RON, reprezentând costuri suplimentare suportate de reclamantă în vederea completării capitalului de rulaj şi la plata sumei de 3.957.439,20 RON (contravaloarea a 933.248,25 USD la cursul BNR din 21 noiembrie 2016), reprezentând profit nerealizat ca urmare a culpei pârâtei în negocierea, încheierea şi executarea contractului de franciză nr. 3633 din 3 iulie 2013).

A respins cererea pârâtei privind aplicarea unei amenzi judiciare.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. - societate în insolvenţă, prin administrator judiciar C. SPRL, solicitând instanţei modificarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost completată şi precizată şi obligarea B. la plata cheltuielilor de judecată.

4. Apelanta-reclamantă a criticat soluţia pronunţată de către instanţa de fond, arătând că instanţa de fond se face vinovată de o valorificare trunchiată a materialului probator, ceea ce a determinat-o să reţină că B. nu se face vinovată de niciuna dintre faptele culpabile invocate de către A. şi să respingă acţiunea fără a mai analiza existenţa şi întinderea prejudiciilor invocate.

5. Apelul nu a fost motivat în drept.

D. Hotărârea instanţei de apel.

6. Prin decizia civilă nr. 2422 A din 29 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., ca nefondat.

7. Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Criticile apelantei-reclamante care vizează administrarea şi interpretarea probatoriului de către instanţa de fond nu sunt fondate.

8. Potrivit art. 425 lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, dar judecătorul nu este obligat, totuşi, să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi şi nici să reţină sau să înlăture motivat fiecare probă administrată în cauză, a apreciat instanţa de apel.

9. Astfel, instanţa de apel a considerat că tribunalul a analizat toate motivele invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată şi a pronunţat o soluţie în raport de modul în care judecătorul a înţeles să aprecieze probatoriul, în motivarea hotărârii fiind menţionate aspectele apreciate relevante în susţinerea soluţiei, iar o motivare întemeiată pe alte dovezi decât cele pe care reclamanta le apreciază a-i fi favorabile, nu echivalează cu o valorificare trunchiată a probatoriului.

10. Instanţa de apel a analizat toate criticile aduse de către apelanta-reclamantă sub aspectul culpei B. în rezilierea contratului de franciză, prin prisma faptelor culpabile indicate de către apelanta-reclamantă ca fiind săvârşite de către aceasta în executarea/neexecutarea contractului şi a apreciat că în sarcina intimatei-pârâte - B.- nu se poate reţine încălcarea culpabilă a obligaţiilor contractuale indicate de reclamantă.

În atare situaţie, a arătat instanţa de apel, nu se poate reţine nici temeinicia capătului de cerere privind rezilierea contractului de franciză, lipsind tocmai elementul esenţial şi anume dovedirea încălcării unor obligaţii contractuale importante de către pârâtă.

11. Pe cale de consecinţă, în lipsa reţinerii unor fapte culpabile ale pârâtei, nu se poate reţine nici capătul de cerere referitor la acoperirea prejudiciilor invocate de apelanta-reclamantă prin cererea completată, a mai arătat instanţa de apel.

12. Nici criticile apelantei-reclamante referitoare la soluţia tribunalului sub aspectul investiţiilor făcute de către A. S.R.L. şi preluate de B. nu au fost primite de instanţa de apel, aceasta reţinând că tribunalul a considerat corect că dispoziţiile art. 1346 lit. a) C. civ. stabilesc faptul că îmbogăţirea fără justă cauză este justificată doar atunci când rezultă din executarea unei obligaţii valabile.

În speţă însă, art. 5.5 lit. g) din contractul de franciză stabileşte în sarcina francizatului obligaţia de a efectua orice investiţii necesare pentru amplasarea, exploatarea şi operarea fiecărei staţii, iar lista investiţiilor prezentate de apelanta-reclamantă se încadrează în noţiunea de investiţii-necesare funcţionării staţiei.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

13. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. - societate în insolvenţă, prin administrator judiciar C. SPRL, care a solicitat anularea încheierii din 29 octombrie 2018, casarea deciziei civile nr. 2422 A din 29 noiembrie 2018 şi trimiterea cauzei spre rejudecare în apel.

14. Recurenta-reclamantă a criticat încheierea din 29 octombrie 2018 prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând că a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 13 alin. (2), art. 249, art. 476 alin. (1) şi art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

15. Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a încuviinţat doar proba cu înscrisuri şi i-a respins proba testimonială pe motiv că A. fusese deja decăzută la fond din dreptul de a mai solicita audierea acestor martori, raportat la considerentul că A. nu a apelat încheierea din 7 aprilie 2017. Consideră recurenta-reclamantă că i-a fost încălcat astfel dreptul la apărare, întrucât, pe de o parte, decăderea produsă în primă instanţă a operat în raport de o serie de circumstanţe - teză probatorie, momentul solicitării probei -, care nu sunt identice cu cele din apel şi, pe de altă parte, art. 476 alin. (1) C. proc. civ. consacră caracterul devolutiv al apelului, în raport de care instanţa de apel urmează să aibă în vedere atât probele administrate la fond, cât şi cele solicitate în apel.

Cât priveşte probele solicitate în apel, a arătat recurenta-reclamantă, acestea pot fi atât dintre cele respinse de instanţa de fond, cât şi probe solicitate pentru prima dată în apel, iar împrejurarea că instanţa de fond a respins o anumită probă, indiferent de motivul care a stat la baza soluţiei de respingere, nu poate reprezenta un fine de neprimire pentru cazul în care partea ar solicita administrarea respectivei probe în apel.

16. Consideră recurenta-reclamantă că, respingând proba testimonială, ca nefiind utilă soluţionării cauzei (cu audierea martorului D.), dar reţinând în considerente că A. nu a prezentat dovezi concrete din care să rezulte că E. ar fi avut relaţii comerciale cu A. pe care le-ar fi abandonat în favoarea B., instanţa de apel i-a încălcat acesteia dreptul la apărare, producându-i o vătămare ce poate fi înlăturată doar prin anularea încheierii din 29 octombrie 2018, urmând ca instanţa de trimitere să reanalizeze cererea de probe respinsă în mod nelegal.

17. Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a criticat decizia civilă nr. 2422 A din 29 noiembrie 2018 prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

18. Astfel, recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1170 C. civ. art. 2 şi art. 4 din O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, precum şi a dispoziţiilor art. 1345 C. civ.

19. Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 2 şi art. 4 din O.G. nr. 52/1997 atunci când a reţinut că experienţa şi independenţa A. ar înlătura în vreun fel obligaţiile stabilite prin lege în sarcina B. (francizor); după cum şi trimiterile făcute de instanţa de apel la instituţia dolului (art. 1214 C. civ.) sunt eronate, întrucât A. a ales să invoce nerespectarea de către B. a dispoziţiilor art. 2 şi art. 4 din O.G. nr. 52/1997, fără a face nicio trimitere la instituţia dolului, deşi avea această opţiune.

20. A mai susţinut recurenta-reclamantă că instanţa de apel a făcut în mod eronat trimitere la dispoziţiile art. 5.5 lit. g) din Contractul de franciză întrucât, chiar dacă s-ar reţine că o parte dintre investiţiile invocate de A. s-ar încadra la art. 5.5 lit. g) din contract (investiţii necesare), fiind astfel clarificate ca obligatorii, nu înseamnă că acest regim se aplică în mod automat tuturor investiţiilor de oportunitate efectuate de A..

21. Instanţa de apel, a arătat recurenta-reclamantă, a făcut astfel o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1345 C. civ., motiv pentru care se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în apel.

22. În susţinerea recursului recurenta-reclamantă a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, iar prin adresa înregistrată la data de 22 februarie 2020 a comunicat instanţei că nu au înscrisuri noi de care să se folosească în recurs. .

F. Apărările intimatei-pârâte S.C. B. S.R.L..

23. Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, întrucât niciunul dintre presupusele motive privind incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., nu sunt incidente în cauză şi niciuna dintre presupusele încălcări ale normelor de drept material sau procesual nu s-a săvârşit în cauză, atât în fapt, cât şi în drept, recurenta folosind în cadrul recursului aceleaşi argumente/susţineri juridice ca şi în apel şi tehnica "ruperii din context" pe care instanţa de apel a sesizat-o pertinent în pag. 22, 23 etc. ale deciziei atacate.

24. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor formulate pe cale de întâmpinare şi admiterea recursului.

25. Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ. a dispus întocmirea Raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

G. Considerentele instanţei de recurs.

26. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile şi apărările formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

27. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin prisma căruia este criticată încheierea pronunţată la data de 29 octombrie 2018 de către instanţa de apel este nefondat.

Acest motiv de recurs este incident atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

28. Recurenta-reclamantă consideră că încheierea atacată este nelegală întrucât i-a fost respinsă de către instanţa de apel cererea de administrare a probei testimoniale cu privire la martorii F., G. H., I., J., şi K. cu motivarea că pentru această probă a fost aplicată de către instanţa de fond sancţiunea decăderii, prin încheierea pronunţată la data de 7 aprilie 2017, iar această măsură dispusă de către tribunal nu a fost criticată prin apelul reclamantei, astfel încât aceşti martori nu ar mai putea fi audiaţi în apel; precum şi cererea de suplimentare a probatoriului în apel, prin audierea martorului D., instanţa de apel apreciind această probă ca nefiind utilă soluţionării apelului.

Recurenta-reclamantă consideră că i-a fost încălcat dreptul la apărare, prin respingerea în apel a acestor probe solicitate.

29. Înalta Curte reţine, în ceea ce priveşte respingerea cererii de suplimentare a probei testimoniale prin audierea martorului D., că, în temeiul dispoziţiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel poate dispune asupra încuviinţării şi administrării probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 254 alin. (2) C. proc. civ., urmând însă a fi îndeplinită cerinţa aprecierii în sensul pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probelor pentru soluţionarea cauzei de către instanţa de apel, în limitele devoluţiunii ce a operat în apel.

Aprecierea utilităţii probelor solicitate, a aptitudinii lor de a duce la soluţionarea procesului reprezintă prerogativa instanţei de apel, în speţă, şi este un aspect care vizează temeinicia hotărârii pronunţate, întrucât probele duc la identificarea faptelor care trebuie probate şi stabilirea situaţiei de fapt, neconstituindu-se într-un motiv de nelegalitate de natură a atrage nulitatea încheierii atacate.

30. Înalta Curte reţine, cu privire la critica referitoare la respingerea probei testimoniale cu audierea martorilor care au fost respinşi de către instanţa de fond, ca urmare a decăderii reclamantei din această probă, că este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că reclamanta nu a criticat prin motivele de apel acest aspect, respectiv sancţiunea decăderii aplicată prin încheierea pronunţată la data de 7 aprilie 2017, motiv pentru care sub acest aspect soluţia tribunalului a intrat în puterea de lucru judecat.

Potrivit dispoziţiilor art. 466 alin. (4) C. proc. civ., încheierile premergătoare, fie că sunt preparatorii, fie că sunt interlocutorii, pot fi atacate cu apel odată cu fondul.

Chiar dacă apelul are un caracter devolutiv, întrucât apelul este o cale de atac, apelantul are obligaţia de a dezvolta criticile sale în fapt şi în drept faţă de modul în care s-a desfăşurat judecata la prima instanţă, iar nu să reia cele susţinute la prima instanţă, prin motivele de apel fixându-se limitele în care va avea loc judecata în calea de atac.

Art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică faptul că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata fondului doar cu privire la problemele criticate de apelant.

31. Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt motive de nelegalitate a încheierii pronunţate de către instanţa de apel la data de 29 octombrie 2018, nefiindu-i încălcat recurentei-reclamante dreptul la apărare, instanţa de apel încuviinţându-i acesteia alte probatorii în apel (în afara celor respinse) şi reanalizându-le pe cele administrate la prima instanţă.

32. Cel de-al doilea motiv de recurs care critică decizia nr. 2422 A din 29 noiembrie 2018 pronunţată de instanţa de apel, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat.

Art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. precizează fără echivoc faptul că reprezintă motiv de casare numai încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a acesteia.

Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris).

Interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.

În fine, aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţă. În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

33. În speţă, recurenta-reclamantă a susţinut că prin hotărârea pronunţată instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1170 C. civ., art. 2 şi art. 4 din O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, precum şi dispoziţiile art. 1345 C. civ., referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză.

34. Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut corect dispoziţiile art. 1170 C. civ. potrivit cărora părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă la negocierea, încheierea şi executarea contractului, precum şi dispoziţiile art. 2 şi art. 4 din O.G. nr. 52/1997 referitoare la obligaţiile francizorului, dar a apreciat că executarea cu bună-credinţă nu presupune şi consilierea în cele mai mici detalii a francizatului care este o societate distinctă, care îşi conduce afacerea după propriile reguli şi cu respectarea propriului plan de afaceri.

Instanţa de apel a apreciat, totodată, că reclamanta a plecat de la concluzia greşită în sensul că francizorul avea obligaţia de a depune toate diligenţele pentru ca francizatul să obţină profit şi să desfăşoare o activitate viabilă. Or, a arătat instanţa de apel, o asemenea concluzie nu se poate desprinde nici din prevederile contractuale şi nici din prevederile legale care nu transformă francizorul într-un lider de proiect, ce şi-a asumat obligaţia de a obţine profit pentru co-contractant.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că intimata-pârâtă, în calitate de francizor, şi-a respectat obligaţiile de informare prevăzute de art. 1170 C. civ. şi art. 2 alin. (2) şi alin. (3) din O.G. nr. 52/1997, aspect ce rezultă din chiar înscrisurile depuse în probatoriul de către reclamantă, după cum şi-a respectat şi celelalte obligaţii contractuale (asigurare know-how administrativ, trebuie şi operaţional, sprijin acordat reclamantei în dezvoltarea afacerii etc.), aspecte ce rezultă din înscrisurile depuse în probatoriu, cât şi din declaraţiile martorilor propuşi chiar de către reclamantă.

Concluzia instanţei de prim control judiciar, ca urmare a analizării situaţiei de fapt, prin prisma analizării probelor administrate şi a aplicării dispoziţiilor legale incidente, a fost în sensul că nu se poate reţine culpa intimatei-pârâte în executarea obligaţiilor contractuale, astfel cum au fost cunvenite prin contractul de franciză nr. 3633 din 3 iulie 2013, astfel încât este neîntemeiată cererea reclamantei de reziliere a contractului de franciză încheiat între părţi.

Neîntemeiat este, pe cale de consecinţă, şi capătul de cerere referitor la acoperirea prejudiciilor invocate de către reclamantă prin cererea completatoare, în cauză simulările şi planul de afaceri fiind etape premergătoare încheierii contractului de franciză, contract ce presupunea colaborarea dintre cele două societăţi, independente din punct de vedere financiar şi managerial şi care nu stabilea în sarcina francizorului obligaţii în baza cărora acesta trebuia să acţioneze pentru a-l ajuta pe francizat să obţină profit.

Concluziile instanţei de apel sunt corecte şi denotă nu o încălcare a dispoziţiilor legale prevăzute de art. 1170 C. civ. şi art. 2 şi art. 4 din O.G. nr. 52/1997 după cum, în mod nefondat susţine recurenta-reclamantă, ci, dimpotrivă, o analiză aprofundată a staţiei de fapt şi o aplicare corectă a textelor legale.

Astfel, în mod corect instanţa de apel, apreciind temeinicia şi legalitatea hotărârii pronunţate de prima instanţă, a reţinut că relaţiile dintre părţi se desfăşoară în temeiul contractului de franciză nr. 3633 din 3 iulie 2013, care este un contract consensual, sinalagmatic, cu executare succesivă, intuitu personae şi de adeziune.

În cadrul contractului de franciză ambele părţi se obligă şi urmăresc obţinerea de avantaje reciproce: francizorul să-şi extindă reţeaua de franciză şi să încaseze redevenţele, francizatul să exploateze conceptul de afacere al francizorului, în vederea realizării de profit.

Reglementările operaţiunilor de franciză consacră principiul potrivit căruia durata contractului de franciză va fi fixată astfel încât să permită francizatului amortizarea investiţiilor specifice francizei (art. 6 din O.G. nr. 52/1997).

Caracterul intuitu personae al francizei se explică, în ceea ce priveşte alegerea francizatului, prin bonitatea şi condiţiile manageriale de care dă dovadă acesta iar în privinţa francizorului, prin omogenitatea reţelei de franciză, succesul de care se bucură afacerea, obiectul francizei, domeniul în care operează, imaginea pe piaţă etc.

Încrederea pe care francizorul o are în francizat, de a-i încredinţa secretele afacerii sale, în scopul de a reproduce, dar şi încrederea în loialitatea, consecvenţa şi perseverenţa francizatului se sprijină pe date obiective cu privire la acesta, extrase şi din bonitatea şi probitatea morală şi profesională a managerilor şi acţionarilor francizatului.

În sfârşit, franciza este un contract de adeziune, caracter care indică faptul că atunci când francizatul consimte la încheierea contractului, va trebui să se supună regulilor impuse de francizor. Acest caracter rezultă din prevederile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 52/1997, care stipulează că beneficiarul este selecţionat de francizor şi "aderă" la principiul omogenităţii reţelei de franciză.

Se reţine că, deşi francizatul acţionează, respectând marca, Know-how-ul şi numele francizorului, între aceştia, după cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, există o independenţă financiară şi juridică.

Astfel, francizatul va suporta singur riscul insolvenţei şi al eşecului afacerii sale; iar francizorul nu va răspunde faţă de terţi pentru faptele ilicite ale beneficiarilor din reţeaua de franciză, cu excepţia culpei proprii.

Legiuitorul chiar impune participanţilor la franciză să facă cunoscut publicului independenţa financiară şi juridică existentă între aceştia (art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 52/1997).

Tocmai acest aspect al independenţei financiare şi acest risc propriu al afacerii sunt elementele care trebuie să-i permită beneficiarului francizei să îşi stabilească singur politica privind preţurile de vânzare.

Toate aceste aspecte legale au fost reţinute în mod corect de către instanţa de apel, criticile recurentei-pârâte cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 1170 C. civ. şi a art. 2 şi art. 4 din O.G. nr. 52/1997, fiind nefondate.

35. Şi critica de nelegalitate, în sensul încălcării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1345 C. civ. care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză, prin aceea că a respins ca nefondat capătul de cerere privind obligaţiile intimatei-pârâte la plata investiţiilor efectuate de A., inclusiv acele investiţii care nu erau obligatorii conform contractului, este nefondată.

În mod corect instanţa de apel a constatat că art. 5 din contractul de franciză stabileşte în sarcina francizatului o serie de investiţii specifice, iar art. 5.5 prevede la lit. a)-h) investiţiile pe care francizatul s-a obligat să le efectueze pe cheltuiala proprie, diferenţa dintre investiţiile necesare şi cele de oportunitate realizată de către reclamantă neavând suport în prevederile contractuale, art. 5.5 lit. g) din contract stabilind în sarcina francizatului obligaţia de a efectua "orice altă investiţie necesară pentru amplasarea, exploatarea şi operarea fiecărei staţii, în acord cu prevederile prezentului contract sau în conformitate cu prevederile legale aplicate în domeniu".

Lista investiţiilor prezentate de reclamantă, a constatat instanţa de apel, se încadrează în noţiunea de investiţii necesare funcţionării staţiei.

Aşadar, în mod corect instanţa de apel a respins pretenţiile recurentei-reclamante întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, reţinând, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, că investiţiile efectuate de către aceasta au la bază raporturile contractuale încheiate între părţi, fiind reglementate prin art. 5.5 lit. g) din contractul de franciză, prevederile contractuale nefăcând nicio distincţie între categoriile de investiţii pe care recurenta-reclamantă s-a obligat să le efectueze pe cheltuiala proprie.

Or, având în vedere caracterul subsidiar al cererii de restituire întemeiată pe art. 1345 C. civ., cererea de restituire (actio de in rem verso) nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat (art. 1348 C. civ.).

Nu în ultimul rând, după cum am arătat mai sus, reglementările operaţiunilor de franciză consacră principiul potrivit căruia durata contractului de franciză va fi fixată astfel încât să permită francizatului amortizarea investiţiilor specifice francizei (art. 6 din O.G. nr. 52/1997). Tot astfel, aşa cum rezultă din definiţiile legale, franciza se bazează pe "colaborarea continuă" între părţile contractante.

36. Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte constată că toate criticile aduse de către recurenta-reclamantă hotărârii pronunţate de către instanţa de apel sunt nefondate, soluţia instanţei de prim control judiciar este corectă, reflectă aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente şi incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată în urma cercetării judecătoreşti efectuate, nefiind regăsite în cauză motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

37. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. S.P.R.L. împotriva încheierii din 29 octombrie 2018 şi a deciziei civile nr. 2422 A din 29 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 11 iunie 2020.