Extinctive prescription of contractual payment obligations bars invocation of fourth-degree pactum commissorium for automatic resolution

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 2 noiembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. ROMCONFORT S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate intervenirea prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al pârâtului privind suma de 293.085,28 RON, reprezentând ratele plus dobânzi din perioada 15.06.2009 şi până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi stingerea dreptului de privilegiu al pârâtului, ca urmare a prescripţiei obligaţiei principale, privilegiu înscris în Cartea Funciară nr. x asupra imobilului cu număr cadastral x situat în Bucureşti, str. x, respectiv radierea tuturor menţiunilor făcute în Partea a III-a/C1, C2 şi C3 din Cartea funciară nr. x.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că a cumpărat de la pârât spaţiul comercial situat în Bucureşti, str. x, iar potrivit contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 694 din 19 mai 2006, autentificat de Biroul Notarial A. preţul de vânzare a fost de 1.898.000 RON. Reclamanta a precizat că a fost de bună-credinţă şi a achitat ratele prevăzute în contract până la data de 15 iunie 2009 când, din cauza unui diferend, respectiv faptul că pârâtul a închiriat unei alte societăţi o parte din spaţiul său, nu a mai făcut nicio plată. Astfel, de la 15 iunie 2009 şi până la momentul introducerii acţiunii, pârâtul nu a iniţiat nicio procedură judiciară prin care să solicite plata ultimelor trei rate.

În drept, au fost invocate prevederile art. 35 C. proc. civ., art. 2517 C. civ. şi art. 130 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

Prin sentinţa civilă nr. 2585 din 15 februarie 2016 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2016, instanţă care, prin încheierea din data de 15 aprilie 2016, a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată, sub nr. x/2016*, la 10 mai 2016.

La data de 5 august 2016 pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar, a depus la dosar întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Prin întâmpinare s-a invocat excepţia lipsei de interes, arătându-se că de la 15 iunie 2009 reclamanta nu a mai achitat ratele rămase de plată, iar la acea dată a intervenit pactul comisoriu de gradul IV, operând rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, spaţiul comercial reintrând de drept în proprietatea Municipiului Bucureşti, astfel că acţiunea în constatare promovată de reclamantă nu îi poate procura un avantaj determinat, personal, născut şi actual.

Prin cererea reconvenţională s-a solicitat instanţei să constate că a intervenit rezoluţiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate, ca urmare a neîndeplinirii de către reclamantă a obligaţiilor contractuale şi a intervenţiei pactului comisoriu de gradul IV stipulat de părţi în contract.

În motivare, s-a arătat că potrivit art. 3 din contract în situaţia în care societatea cumpărătoare nu plăteşte la scadenţă două rate lunare consecutive contractul de vânzare-cumpărare se consideră rezolvit de drept, fără nicio altă formalitate, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, respectiv a reintegrării spaţiului în patrimoniul Municipiului Bucureşti şi a restituirii către societatea cumpărătoare a sumelor încasate de la aceasta, mai puţin un procent de 20% ce se va reţine cu titlu de daune.

Pârâtul a susţinut că în baza acestui articol se impune ca instanţa să constate că a intervenit rezoluţiunea de drept a contractului, întrucât societatea cumpărătoare nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de a plăti la scadenţă ratele datorate, devenind incident pactul comisoriu de gradul IV la data neîndeplinirii obligaţiilor de plată.

La termenul de judecată din 15 septembrie 2016 pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar la termenul de judecată din 13 octombrie 2016 reclamanta S.C. ROMCONFORT S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare şi la cererea reconvenţională.

Reclamanta-pârâtă a invocat excepţia inadmisibilităţii întâmpinării şi a cererii reconvenţionale în raport de prevederile art. 208 şi art. 209 alin. (1) C. proc. civ., cu motivarea că acestea au fost formulate tardiv şi că pretenţiile nu derivă din acelaşi raport juridic şi nu sunt strâns legate de cererea reclamantei.

Cu privire la cererea reconvenţională formulată în cauză reclamanta-pârâtă a arătat că şi-a achitat ratele prevăzute în contract, cu bună-credinţă, până la data de 15 iunie 2009, când din cauza unui diferend (faptul că pârâtul a închiriat spaţiul altei societăţi) nu a mai achitat preţul.

Reclamanta S.C. ROMCONFORT S.R.L. a precizat că din data de 15 iunie 2009 şi până la momentul introducerii acţiunii ce formează obiectul prezentului dosar pârâtul nu a notificat-o şi nu a iniţiat nicio procedură judiciară în sensul promovării unei acţiuni în instanţă, prin care să solicite achitarea ultimelor rate restante, astfel încât nu este îndeplinită condiţia punerii în întârziere a debitorului.

Excepţia lipsei de interes a fost invocată, prin întâmpinare, în raport de prevederile Codului de procedură fiscală, conform cărora obligaţiile fiscale se prescriu în termen de 5 ani, precum şi în raport de dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 71/1996 şi ale art. 911 din C. civ.

Tribunalul Bucureşti, la termenul de judecată din 19 ianuarie 2017, a respins excepţia de inadmisibilitate şi excepţia lipsei de interes invocate de reclamanta- pârâtă şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

B. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 568/2017 din 16 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului-reclamant şi s-a admis cererea principală privind pe reclamanta S.C. ROMCONFORT S.R.L. şi pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.

S-a constatat intervenită prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune al pârâtului privind suma de 293.085,28 RON, reprezentând rate şi dobânzi neachitate aferente contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate, autentificat sub nr. x din 19.05.2006 de Biroul Notarial "A.".

S-a dispus radierea menţiunilor C1, C2 şi C3 din Partea a III-a a Cărţii Funciare 56251 pentru imobilul din Bucureşti, str. x.

S-a respins, ca nefondată, cererea reconvenţională formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând admiterea căii de atac şi modificarea, în tot, a sentinţei civile atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată şi admiterii cererii reconvenţionale.

D. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 2203 din 12 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva sentinţei civile nr. 568 din 16.02.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. ROMCONFORT S.R.L.

E. Considerentele instanţei de apel

În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a reţinut că problema prescripţiei dreptului de a invoca operarea unui pact comisoriu, chiar şi de cel mai înalt grad, este indestructibil legată de problema prescripţiei obligaţiilor contractuale pentru a căror neîndeplinire se solicită a se constata că a operat rezilierea sau rezoluţiunea în temeiul pactului respectiv.

S-a arătat că rezoluţiunea unui contract, fie şi convenţională (în temeiul unui pact comisoriu) nu poate opera decât pentru obligaţii neexecutate pentru care s-ar putea solicita şi executarea silită (în natură sau prin echivalent), iar nu pentru obligaţii prescrise, care din civile, pure şi simple, au devenit "obligaţii naturale" (în sensul reglementării aplicabile, Decretul nr. 167/1958), nesusceptibile de executare silită.

De altfel, doctrina şi practica judiciară este unanimă în sensul că, indiferent de prevederea contractuală a unui pact comisoriu, chiar şi de cel mai înalt grad, creditorului îi rămâne opţiunea între a solicita executarea silită a obligaţiei sau rezoluţiunea şi, eventual, daune-interese.

Prin urmare, rezultă că atât timp cât dreptul subiectiv corelativ obligaţiei pretins încălcate nu s-a prescris, creditorul poate să solicite, fie executarea silită a obligaţiei, fie constatarea operării rezoluţiunii convenţionale.

Sub acest aspect, Curtea a conchis în sensul că, ulterior prescrierii dreptului material la acţiune, creditorul nu ar mai putea să solicite în instanţă executarea silită a obligaţiei şi nici să solicite a se constata că a operat rezoluţiunea de drept, întrucât ambele reprezintă efecte juridice ale neîndeplinirii aceleiaşi obligaţii (de plată a ratelor), care a devenit o obligaţie "naturală", nesusceptibilă de a fi impusă prin forţa organelor judiciare.

În ceea ce priveşte întreruperea cursului prescripţiei extinctive prin intentarea acţiunii ce a format obiectul dosarului nr. x/2011 de către Consiliul Local al Sectorului 1, instanţa de apel a constatat, în primul rând, că nu există identitate între creditorul din prezentul dosar şi persoana juridică ce a solicitat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 19.05.2006 în respectivul dosar, astfel încât nu poate fi vorba despre ieşirea din pasivitate a pârâtului-reclamant reconvenţional Municipiul Bucureşti prin Primarul General.

Pe de altă parte, s-a menţionat că art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, faţă de data naşterii raporturilor juridice dintre părţi, prevede expres faptul că "Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea".

Or, în cauza de faţă, aşa cum recunoaşte şi apelantul-pârât-reclamant reconvenţional, cererea respectivă a fost respinsă fără cercetarea fondului, întrucât persoana juridică care a promovat acţiunea nu avea calitate procesuală şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi valorificat efectul întreruptiv al prescripţiei extinctive.

Curtea a reţinut că primul act prin care apelantul-pârât şi-a indicat, cu efect juridic întreruptiv de prescripţie, pretenţiile cu privire la contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 19.05.2006 şi opţiunea pentru constatarea rezoluţiunii acestuia a fost cererea reconvenţională din prezenta speţă, ce a fost formulată la peste 7 ani de la scadenţa obligaţiilor ce ar fi atras, în opinia sa, rezoluţiunea contractului (aceasta pentru că se mai punea, oricum, şi problema analizării îndeplinirii propriilor obligaţii pentru a se putea constata rezoluţiunea, obligaţii ce includ garanţia pentru evicţiune datorată de vânzător).

Cum, actul cu posibil efect întreruptiv de prescripţie a fost efectuat de către pârât după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, s-a constatat că acesta nu putea primi protecţia juridică solicitată de apelant.

Faţă de cele arătate, Curtea de Apel Bucureşti a ajuns la concluzia că hotărârea apelată este temeinică şi legală, întrucât prima instanţă a constatat, în mod corect, că a operat prescripţia extinctivă pentru restul sumelor datorate în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 19.05.2006.

De asemenea, Curtea a reţinut că efectele operării prescripţiei extinctive se produc, atât cu privire la solicitarea cuprinsă în cererea principală, cât şi cu privire la cea formulată, pe cale reconvenţională, iar, în baza art. 480 C. proc. civ., a respins apelul, ca nefondat.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel

La data de 23 martie 2018 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 2203 din 12 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurentul-pârât a susţinut că instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a pronunţat hotărârea, cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor cuprinse în Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, a dispoziţiilor Legii nr. 550/2002, precum şi a celor cuprinse în art. 40 teza a II-a din C. proc. civ. cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive.

A apreciat că în prezenta speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

S-a arătat că Municipiul Bucureşti a încheiat contractul de vânzare-cumpărare prin mandatar, respectiv prin Consiliul Local al Sectorului 1, iar creditorul din prezentul dosar nu este acelaşi cu cel care a solicitat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2006 în dosarul nr. x/2011 - Consiliul Local al Sectorului 1 - care s-a dovedit că nu are calitatea de a solicita rezoluţiunea.

În continuare, s-a învederat că odată începută procedura de vânzare, Municipiul Bucureşti nu mai are posibilitatea de a urmări etapele vânzării, astfel încât data primirii citaţiei pentru cererea de chemare în judecată ce formează obiectului dosarului de faţă reprezintă momentul la care a cunoscut împrejurarea că societatea reclamantă nu s-a conformat clauzelor contractuale, în sensul că nu a plătit ultimele rate din preţ.

Prin urmare, recurentul-pârât a apreciat că prescripţia dreptului material la acţiunea având ca obiect constatarea intervenirii pactului comisoriu de gradul IV a început să curgă de la data formulării cererii de chemare în judecată de către reclamanta din prezenta cauză, acesta fiind primul moment la care Municipiul Bucureşti a aflat că B. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, în vederea cumpărării spaţiului respectiv.

A mai arătat că şi-a manifestat intenţia de a opta pentru constatarea rezoluţiunii de drept a contractului, imediat după ce a luat cunoştinţă de această situaţie, solicitând instanţei, pe calea cererii reconvenţionale, să constate că sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera pactul comisoriu de gradul IV prevăzut în contract.

Cu privire la excepţia invocată ce a vizat lipsa calităţii sale procesuale pasive, excepţie care a fost respinsă de către instanţa de fond, recurentul-pârât a menţionat faptul că însuşi titlul legii evocă titularul dreptului de proprietate al spaţiilor comerciale.

Astfel, recurentul a precizat că Legea nr. 550 din 14 octombrie 2002 este un act normativ care priveşte vânzarea spaţiilor comerciale aflate în proprietatea privată a statului şi că aceste spaţii comerciale sunt în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale.

De asemenea, a relevat că noţiunea de administrator este atribuită, în mod expres, prin art. 4 din lege, în cuprinsul căruia se defineşte vânzătorul ca fiind Consiliul Local al Sectorului Municipiului Bucureşti, "care are în administrare" spaţii comerciale. Mai mult, a învederat faptul că în acelaşi articol se menţionează că "vânzătorul încheie contracte de vânzare-cumpărare în numele statului".

În plus, recurentul-pârât a precizat că art. 5 din aceeaşi lege stabileşte care este sarcina ce incumbă consiliilor locale şi anume aceea că "vor aproba (...) lista spaţiilor comerciale (...) proprietate privată a statului, care se află în administrarea lor", iar în cuprinsul alin. (4) se arată, în concret, situaţia Municipiului Bucureşti, în sensul că "lista spaţiilor supuse vânzării se aprobă de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pe sectoare".

Faţă de cele anterior prezentate, s-a arătat că Municipiul Bucureşti reprezintă un interpus între vânzător (statul român), care are în proprietate spaţiile comerciale şi cumpărător (B. S.R.L.), reclamantă în cauza de faţă.

Recurentul-pârât a susţinut că, aşa cum prin Hotărârea nr. 234/2002 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti au fost împuterniciţi primarii sectoarelor 1-6 să semneze în numele Municipiului Bucureşti contractele de vânzare-cumpărare, în mod similar, prin Legea nr. 550/2002, statul român a mandatat Municipiul Bucureşti să întocmească lista spaţiilor comerciale, care urmau să fie vândute.

Prin urmare, recurentul-pârât Municipiul Bucureşti a apreciat că nu are calitatea de vânzător, întrucât aceasta aparţine statului.

Totodată, a învederat că acest fapt este confirmat de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 550/2002, care prevede că prefecţii veghează ca hotărârea să cuprindă toate spaţiile comerciale care intră sub incidenţa acestei legi şi au obligaţia de a cere completarea listei.

S-a mai arătat că potrivit dreptului civil român, dreptul de dispoziţie (calitatea de vânzător real) aparţine titularului dreptului de proprietate.

În opinia recurentului-pârât, statul este proprietarul spaţiilor comerciale şi poate să transmită dreptul de proprietate asupra acestora.

Pe cale de consecinţă, a menţionat că în cauza de faţă Municipiul Bucureşti deţine, cel mult, un drept de administrare a acestor imobile şi, în niciun caz, un drept de proprietate, astfel încât nu poate să dispună cu privire la transferul dreptului de proprietate.

În acest context, s-a susţinut că Municipiul Bucureşti nu ar putea să-şi manifeste voinţa în sensul aplicării unei clauze (pactul comisoriu de gradul IV) pentru un contract în care nici măcar nu a fost parte, nu a reprezentat interesele Statului şi nu a încasat vreo sumă de bani pentru tranzacţia respectivă.

Astfel, recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General a apreciat că este evidentă lipsa legitimării sale procesuale pasive în prezenta cauză, pentru următoarele motive:

1. Dispoziţia asupra bunului se află în puterea statului, căruia i-a fost recunoscut, prin Legea nr. 550/2002, dreptul de a transfera bunurile imobile din proprietatea sa privată în proprietatea unor terţe persoane.

2. Banii încasaţi din vânzarea acestor spaţii rămân în bugetele locale ale sectoarelor şi nu sunt vărsaţi la bugetul Municipiului Bucureşti.

În finalul cererii de recurs, recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General a precizat că înţelege să invoce excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, avându-se în vedere că aceasta este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută.

Pentru argumentele detaliate în cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea excepţiei invocate, casarea deciziei civile nr. 2203/12.12.2017 a Curţii de Apel Bucureşti şi a sentinţei civile nr. 568/16.02.2017 a Tribunalului Bucureşti, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

G. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă S.C. ROMCONFORT S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârât împotriva deciziei civile nr. 2203 din 12 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu consecinţa menţinerii sentinţei civile nr. 568 din 16.02.2017 a Tribunalului Bucureşti, ca fiind temeinică şi legală.

H. Considerentele instanţei de recurs

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către recurentul-pârât MUNICIPIUL BUCUREŞTI PRIN PRIMARUL GENERAL Înalta Curte a constatat că a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 568/2017 din data de 16 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Potrivit art. 430 alin. (1) din C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească ce soluţionează în tot sau în parte fondul procesului ori statuează asupra unei excepţii procesuale sau asupra oricărui alt incident are de la pronunţare autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată".

Totodată, art. 431 alin. (2) din acelaşi cod reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat.

În prezenta cauză se constată că pârâtul MUNICIPIUL BUCUREŞTI PRIN PRIMARUL GENERAL nu a formulat, prin cererea de apel, critici care să vizeze soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, astfel încât această chestiune, tranşată de către Tribunalul Bucureşti, a intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai poate fi analizată în recurs.

De altfel, se reţine că în cadrul dosarului nr. x/2011, indicat de către recurentă în cuprinsul cererii de recurs, care a fost soluţionat în mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 260/28.05.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a statuat, de asemenea, cu putere de lucru judecat, că nu are calitate procesuală pasivă Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, întrucât acesta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/19.05.2006, în calitate de mandatar al proprietarului-vânzător - Municipiul Bucureşti.

Examinând recursul declarat de către pârâtul MUNICIPIUL BUCUREŞTI PRIN PRIMARUL GENERAL, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul de nelegalitate invocat vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia; textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită.

În speţă, critica recurentului se referă la faptul că prescripţia dreptului material la acţiunea având ca obiect constatarea intervenirii pactului comisoriu de gradul IV, inserat în contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 694 din 19 mai 2006, ar fi început să curgă la data formulării cererii de chemare în judecată de către reclamanta ROMCONFORT S.R.L. în prezentul dosar.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu se aplică în cauză, deoarece nu este vorba despre o acţiune prin care se urmăreşte atragerea răspunderii civile delictuale, ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite.

Între cele două părţi s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate, iar vânzătorul avea obligaţia să acţioneze în interiorul termenului de prescripţie, fie pentru a obţine executarea silită a obligaţiei, fie pentru a invoca pactul comisoriu de gradul IV expres inserat în contract.

Prescripţia extinctivă este o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil sau al altei situaţii juridice ocrotite de lege, care, în condiţiile legii, nu va mai avea posibilitatea de a obţine protecţia judiciară a acesteia prin exercitarea dreptului material la acţiune.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar conform art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ, termenul de prescripţie este de 3 ani şi începe să curgă conform regulii stabilite de art. 7 alin. (1) sau (3) din acelaşi decret.

Vânzătorul, în calitate de creditor al obligaţiei neexecutate de către cumpărătoarea ROMCONFORT S.R.L. trebuia să îşi exteriorizeze manifestarea de voinţă, în sensul de a opta pentru desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a activării pactului comisoriu înainte de împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, care se calculează de la data de 15.11.2008 (data la care a devenit scadentă rata nr. 29 din preţul contractual).

Întrucât pârâtul MUNICIPIUL BUCUREŞTI PRIN PRIMARUL GENERAL a rămas în pasivitate şi a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie, obligaţia de plată a ultimelor rate din preţ s-a transformat într-o obligaţie naturală.

Aşa fiind, creditorul unei astfel de obligaţii nu mai poate uza de mijloace ofensive, pierzându-şi chiar dreptul de a acţiona în justiţie pentru a obţine condamnarea societăţii cumpărătoare la executare.

Prin urmare, se reţine că soluţia instanţei de prim control judiciar este legală, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente şi incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată în urma cercetării judecătoreşti efectuate.

Faţă de considerentele anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul MUNICIPIUL BUCUREŞTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva deciziei civile nr. 2203 din 12 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2020.