Insurer liable for full annuity and moral damages despite 50% contributory fault; appeal unfounded

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată la 4 iulie 2016 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A., respectiv cu intervenientul-forţat D., obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata următoarelor sume de bani: 1.500 RON reprezentând câştigul nerealizat în perioada zilelor de concediu medical (126 zile de concediu medical); o rentă viageră lunară reprezentând diferenţa între câştigul pe care îl realiza la momentul producerii accidentului auto şi venitul său actual; 100.000 euro cu titlu de daune morale, la această sumă urmând a se adăuga dobânda legală penalizatoare începând cu data de 23 iunie 2016, data notificării pârâtei de rândul 1, cu cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru, onorariul avocaţial şi alte cheltuieli pe care le-ar avansa pe parcursul desfăşurării procesului civil.

Reclamantul A. a arătat că a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. pentru a se asigura opozabilitatea sentinţei civile ce se va pronunţa în prezentul dosar faţă de aceasta, întrucât are calitatea de proprietar al autoturismului implicat în accident şi este titulara poliţei de asigurare auto RCA.

În drept, a invocat prevederile art. 1357, art. 1365, art. 1373, art. 1381-1395, şi art. 2223-2226 din C. civ., art. 54 din Legea nr. 136/1995, art. 48 şi art. 108 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002 şi O.G. nr. 13/2011.

La data de 12 septembrie 2016 reclamantul A. a depus o precizare a cererii, solicitând obligarea pârâtei B. S.A. la plata următoarelor sume de bani: suma de 1.500 RON reprezentând câştigul nerealizat pe perioada zilelor de concediu medical (126 zile de concediu medical); o rentă viageră lunară în cuantum de 834 RON reprezentând diferenţa între câştigul pe care îl realiza la momentul producerii accidentului auto şi venitul său actual, rentă pe care a solicitat-o de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv de la 4 iulie 2016; suma de 100.000 euro cu titlu de daune morale, la această sumă urmând a se adăuga dobânda legală penalizatoare începând cu 23 iunie 2016, data notificării pârâtei S.C. B. S.A., iar pentru perioada cuprinsă între 23 iunie 2016 şi 4 iulie 2016 a înţeles să solicite o dobândă legală penalizatoare în cuantum de 1323,89 RON. A menţinut restul pretenţiilor formulate prin cererea iniţială de chemare în judecată.

Reclamantul şi-a majorat pretenţiile, la 27 decembrie 2016, solicitând, pe lângă sumele de bani cerute iniţial, obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei globale de 4124,77 RON, compusă din: 3500 RON reprezentând contravaloarea unei plase chirurgicale achiziţionate cu factura nr. x/8 noiembrie 2016, 43,81 RON reprezentând contravaloarea unor materiale medicale achiziţionate cu chitanţa nr. 47/30 noiembrie 2016, 141,55 RON reprezentând contravaloarea unor materiale medicale achiziţionate cu bonul fiscal nr. 34/19 decembrie 2016, 153,12 RON reprezentând contravaloarea unor materiale medicale achiziţionate cu bonul fiscal nr. 27/20 decembrie 2016, 91,87 RON reprezentând contravaloarea unor materiale medicale achiziţionate cu bonul fiscal nr. 5/10 decembrie 2016, 29,34 RON reprezentând contravaloarea unor materiale medicale achiziţionate cu bonul fiscal nr. 25/16 decembrie 2016, 1,78 RON reprezentând contravaloarea unor materiale medicale achiziţionate cu bonul fiscal nr. 69/17 decembrie 2016, 85,48 RON reprezentând contravaloarea unor materiale medicale achiziţionate cu bonul fiscal nr. 52/19 decembrie 2016 şi 77,82 RON reprezentând contravaloarea unor materiale medicale achiziţionate cu bonul fiscal nr. 25/22 decembrie 2016.

Pârâta S.C. C. S.A. a invocat, prin întâmpinarea depusă la 21 octombrie 2016, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, care a fost admisă prin încheierea pronunţată de către Tribunalul Specializat Cluj în şedinţa publică din data de 9 ianuarie 2017, instanţa respingând cererea, în măsura în care a fost promovată împotriva societăţii C. S.A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

B. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1458/2017 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2016, s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., precizată şi cu obiectul majorat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi cu intervenientul forţat D. şi, în consecinţă:

S-a constatat că accidentul rutier care a avut loc la data de 23 octombrie 2015 pe raza comunei Feleacu, în care au fost implicaţi intervenientul forţat D., şoferul autoturismului cu numărul de înmatriculare x şi reclamantul A., s-a produs din culpa comună a celor două părţi, în proporţie de 50% în sarcina intervenientului forţat D. şi de 50% în sarcina reclamantului A..

Pârâta S.C. B. S.A. a fost obligată să plătească reclamantului A. următoarele sume de bani:

a) o rentă lunară în cuantum de 407,68 RON [(1.481,36 RON - 666,00 RON) x 50% = 407,68 RON], egală cu cota de 50% din diferenţa între veniturile salariale lunare ale reclamantului realizate înainte de accident şi cele pe care le realizează după accident, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 1 iulie 2016 şi până la recuperarea integrală a capacităţii de muncă a reclamantului;

b) suma de 1.481,36 RON x 50% = 740,68 RON reprezentând cota de 50% din diferenţa dintre veniturile salariale lunare ale reclamantului înainte de accident şi cele încasate în perioada în care reclamantul a beneficiat de concediu medical;

c) suma de 4.124,77 RON x 50% = 2.062,39 RON, reprezentând cota de 50% din sumele achitate de reclamant cu titlu de cheltuieli medicale până la data pronunţării hotărârii;

d) suma de 50.000 euro x 50% = 25.000 euro, în echivalent în RON la cursul leu/euro al BNR de la data plăţii integrale a acestei despăgubiri, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial suferit de reclamantul A. în urma accidentului rutier din data de 23 octombrie 2015, constând în vătămarea sa corporală, cu toate urmările acestei vătămări, plus penalităţi de întârziere de 0,2% raportate la suma de 25.000 euro, în echivalent în RON la cursul leu/euro al BNR de la data plăţii integrale a acestei despăgubiri, arătată la prezentul pct. d, pentru fiecare zi de întârziere la plată, ulterioară datei de 23 septembrie 2016;

S-au compensat cheltuielile de judecată efectuate de către reclamant, în cuantum de 8.475,80 RON, cu cheltuielile de judecată efectuate de către pârâtă, în cuantum de 5.355,00 RON, în limita sumei celei mai mici, rămânând un rest de plată de 3.120,80 RON.

Pârâta S.C. B. S.A. a fost obligată să plătească reclamantului cota de 50% din restul de cheltuieli de judecată, respectiv suma de 3.120,80 RON/2 = 1.560,40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe

Pârâta S.C. B. S.A. a declarat apel împotriva sentinţei Tribunalului Specializat Cluj, solicitând admiterea acestuia, cu consecinţa schimbării, în parte, a hotărârii apelate, în sensul cenzurării daunelor materiale şi a daunelor morale acordate; pârâta a solicitat respingerea pretenţiilor reclamantului vizând câştigul nerealizat în cuantum de 740,68 RON şi renta lunară în cuantum de 407,68 RON, sume ce au fost acordate de către tribunal începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată (1 iulie 2016) şi până la recuperarea integrală a capacităţii de muncă a reclamantului; totodată, prin apelul formulat, s-a cerut respingerea penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% raportate la suma de 25.000 euro, pentru fiecare zi de întârziere la plată ulterioară datei de 23 septembrie 2016; pârâta a mai solicitat reducerea corespunzătoare a cuantumului cheltuielilor de judecată acordate şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faza procesuală a apelului.

D. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 583/2018 din 6 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1458 din 18.09.2017 a Tribunalului Specializat Cluj, aceasta fiind schimbată, în parte, în sensul că:

S-a înlăturat obligaţia stabilită în sarcina pârâtei B. S.A. privind plata penalităţilor de întârziere de 0,2% raportat la suma de 25.000 euro, în echivalent în RON la cursul valutar leu/euro al BNR de la data plăţii integrale a acestor despăgubiri, aceeaşi pârâtă fiind obligată să plătească reclamantului A. dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirii în valoare de 25.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii despăgubirii, calculată începând cu 23 iunie 2016 şi până la data plăţii efective, conform art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 13/2011.

S-au păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Intimatul-reclamant A. a fost obligat să plătească apelantei-pârâte B. S.A. suma de 1.830,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

E. Considerentele instanţei de apel

Curtea de Apel Cluj a reţinut că un prim motiv de apel a vizat modalitatea în care instanţa de fond a stabilit daunele materiale în beneficiul intimatului-reclamant, apelanta-pârâtă solicitând reanalizarea de către instanţa de control judiciar a acestor daune, prin prisma dispoziţiilor art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014.

Cu titlu preliminar, s-a observat faptul că apelanta nu a susţinut că despăgubirile materiale ar fi fost calculate în mod greşit ori că nu ar fi fost probate în mod corespunzător, ci a solicitat doar reanalizarea acestora, fără să formuleze critici concrete care să vizeze despăgubirile în cauză.

Instanţa de apel a constatat că prin precizarea de acţiune depusă la data de 27 decembrie 2016 reclamantul A. a solicitat suma de 4.124,77 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, depunând în acest sens înscrisuri doveditoare.

Sub acest aspect, Curtea a reţinut că despăgubirile, cuantificate de prima instanţă la suma de 2.062,39 RON, reflectă în mod fidel costurile angajate de reclamant (respectiv cota de 50%, aferentă culpei intervenientului-forţat în producerea accidentului rutier) pentru remedierea consecinţelor politraumatismului suferit cu ocazia evenimentului rutier din data de 23 octombrie 2015, fiind în acord cu dispoziţiile art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014 invocate de apelantă.

În ceea ce priveşte a doua critică a apelantei, potrivit căreia daunele morale au fost acordate reclamantului într-un cuantum nejustificat de mare, Curtea a apreciat că este aplicabil principiul reglementat de dispoziţiile art. 1349 din C. civ. (Legea nr. 287/2009), în vigoare la momentul săvârşirii faptei ilicite de către intervenientul forţat D. şi la data naşterii dreptului la despăgubire în favoarea reclamantului.

Astfel, s-a arătat că autorul faptei ilicite are obligaţia de a acoperi integral prejudiciul cauzat prin fapta sa, indiferent dacă acel prejudiciu este de ordin material sau moral, iar stabilirea întinderii despăgubirilor necesare pentru repararea prejudiciului nepatrimonial este, cu siguranţă, o sarcină dificilă.

Prin natura lor, daunele morale nu au o valoare patrimonială şi nu pot fi evaluate pecuniar, însă rolul despăgubirilor acordate pentru astfel de prejudicii nu este acela de a înlocui o valoare economică cu alta, ci de a atenua sau alina suferinţele fizice sau psihice ale persoanelor prejudiciate, având un efect compensatoriu.

Cu privire la speţa dedusă judecăţii, Curtea a constatat că s-a stabilit, în mod corect, de către instanţa de fond că reclamantul a suferit un prejudiciu corporal, care prezintă şi un caracter moral, cu următoarele variante: suferinţe şi dureri fizice (pretium doloris - preţul durerii), prejudiciu de agrement (în accepţiunea actuală - imposibilitatea de a avea o viaţă de calitate), achiesând în întregime la concluzia tribunalului, de vreme ce nu există niciun argument viabil care să conducă la înlăturarea acesteia.

Instanţa a relevat faptul că leziunile suferite de reclamant au necesitat un număr de 80-85 zile de îngrijiri medicale, aşa cum a rezultat din raportul de expertiză întocmit în apel, precum şi patru intervenţii chirurgicale până la data pronunţării sentinţei de către prima instanţă, iar, ulterior, reclamantul a fost supus la încă trei intervenţii chirurgicale, în ianuarie 2018, martie 2018 şi aprilie 2018, toate consecinţe ale aceluiaşi eveniment rutier.

A apreciat că un alt element care se impune a fi luat în calcul la evaluarea despăgubirilor cuvenite reclamantului este coeficientul de incapacitate adaptativă de 50%, exprimând gradul de tulburare morfologică şi funcţională, care apare în adaptarea individului la viaţa socio-profesională, în desfăşurarea activităţilor de zi cu zi, coeficient ce a fost reţinut atât prin deciziile medicale asupra capacităţii de muncă, emise succesiv la 31 mai 2016, 22 mai 2017 şi 22 mai 2018, cât şi prin concluziile raportului de expertiză întocmit în faza procesuală a apelului.

În acord cu cele reţinute de tribunal, raportând factorul la vârsta reclamantului la momentul producerii accidentului, 44 de ani, Curtea a constatat că acesta va suferi consecinţele descrise, inclusiv incapacitatea adaptativă, pentru o perioadă de timp semnificativă, comparabilă cu vârsta lui actuală.

Deşi, apelanta-pârâtă a observat corect că incapacitatea adaptativă în cazul intimatului-reclamant nu este una definitivă, ci temporară, ultima decizie medicală asupra capacităţii de muncă având termen de revizuire la 19 mai 2019, Curtea a ajuns la concluzia că nu poate să ignore împrejurarea că incapacitatea adaptativă, aparent, are tentinţa de a se perpetua în cazul concret analizat, întrucât au fost emise în ultimii trei ani, în mod succesiv, decizii care constată aceeaşi incapacitate, la acelaşi grad şi în baza aceloraşi afecţiuni medicale.

Totodată, instanţa a apreciat că susţinerile apelantei-pârâte, conform cărora nu toate cele patru afecţiuni menţionate în cuprinsul deciziilor medicale asupra capacităţii de muncă au legătură cu evenimentul rutier, nu pot conduce la concluzia că se impune o diminuare a cuantumului daunelor morale acordate intimatului-reclamant.

Din conţinutul raportului de expertiză medico-legală întocmit în cauză a rezultat faptul că afecţiunile medicale K 43 (hernia ventrală) şi V 19 (ciclist rănit în alte accidente de transport şi nespecificate) au legătură de cauzalitate cu accidentul rutier produs la data de 23 octombrie 2015, iar afecţiunile medicale I 10 (hipertensiunea arterială) şi I 01 (reumatismul articular cu complicaţii) sunt afecţiuni patologice şi nu au legătură de cauzalitate cu acelaşi accident.

Împrejurarea că prin deciziile asupra capacităţii de muncă se indică patru afecţiuni medicale, dintre care două fără legătură cu accidentul rutier, este o consecinţă directă a faptului că a fost menţionat, în aceste decizii, diagnosticul clinic complet constatat de medicul expert, fiind urmată procedura uzuală de examen (examen clinic şi analiza actelor medicale de la dosarul medical al subiectului).

Cu toate acestea, raportul de expertiză a confirmat faptul că leziunile traumatice au condus la instalarea unei incapacităţi adaptative de 50% (ce reprezintă efortul suplimentar depus în desfăşurarea activităţilor cotidiene de zi cu zi), astfel încât proba în discuţie atestă, fără urmă de dubiu, că reclamantul prezintă incapacitatea adaptativă, ca urmare directă a leziunilor suferite în evenimentul rutier.

Suplimentar, s-a observat faptul că încadrarea reclamantului în gradul de invaliditate III s-a realizat abia la data de 19 mai 2016, ulterior producerii accidentului rutier, iar afecţiunile care au avut legătură de cauzalitate cu evenimentul respectiv au contribuit, în mod semnificativ, la constatarea gradului de incapacitate adaptativă, raportul de cauzalitate între aceste afecţiuni şi emiterea deciziei asupra capacităţii de muncă fiind indiscutabil.

Curtea a reţinut că nu are relevanţă, sub aspectul analizat, faptul că prin aceeaşi decizie au fost reţinute şi alte afecţiuni, preexistente şi fără legătură cu accidentul, atâta timp cât afecţiunile care au fost determinate de accident erau apte să conducă, singure, la constatarea incapacităţii adaptative.

Nu în ultimul rând, s-a reţinut că alt factor relevant pentru stabilirea întinderii prejudiciului suferit de reclamant este reprezentat de modificarea nivelului calităţii vieţii sale, proba testimonială administrată în faţa instanţei de fond confirmând faptul că accidentul a cărui victimă a fost reclamantul a determinat schimbări substanţiale în viaţa acestuia.

Au fost avute în vedere gravitatea leziunilor produse reclamantului, numărul de zile de îngrijiri medicale apreciate ca fiind necesare pentru refacerea organismului, natura şi durata procedurilor medicale la care a fost supus reclamantul, incapacitatea adaptativă reţinută prin actele cu caracter medical, perioada de vindecare, respectiv modalitatea în care acestuia i-a fost restrâns dreptul la o viaţă familială, socială şi profesională normală, precum şi modul în care acesta a perceput urmările evenimentului rutier.

Prin raportare la aceste criterii, instanţa de apel a apreciat că suma de 25.000 euro pentru prejudiciul nepatrimonial suferit de reclamant (care a avut în vedere şi procentul de culpă al persoanei vinovate de producerea accidentului) are un caracter rezonabil şi este de natură a asigura o justă compensare acestuia pentru suferinţele fizice şi psihice produse ca urmare a evenimentului rutier, cât şi pentru modificarea calităţii vieţii sale pentru perioada ulterioară accidentului.

Din această perspectivă, s-a concluzionat în sensul că pretenţiile reclamantului cu privire la daunele morale au fost, în mod just, admise în parte, în limita sumei de 25.000 euro, criticile apelantei sub acest aspect fiind nefondate.

Au fost înlăturate alegaţiile apelantei-pârâte referitoare la greşita stabilire a sumelor acordate cu titlu de câştig nerealizat.

În acest sens, s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. a) din Norma ASF nr. 23/2014, în vigoare la data producerii accidentului, respectiv 23 octombrie 2015, la stabilirea despăgubirilor cuvenite unei persoane în caz de vătămare corporală, trebuie să se ţină cont de diferenţa dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, şi indemnizaţia primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul îşi desfăşoară activitatea şi/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării şi a concediului medical.

S-a relevat faptul că reclamantul A. era încadrat, la data producerii evenimentului rutier, ca "mecanic utilaj", cu un salariu brut de 2.112 RON şi un salariu net de 1.481,36 RON şi că acesta a beneficiat, până la încetarea contractului de muncă, de 180 de zile de concediu medical, dintre care 54 de zile a încasat o indemnizaţie de concediu egală cu veniturile sale salariale, iar 126 de zile a beneficiat de o indemnizaţie de concediu egală cu 75% din venituri.

Raportat la aceste elemente, tribunalul a constatat că reclamantul a suferit o pierdere de 25% din venituri pentru o perioadă de 126 zile egală cu salariul său lunar (25% x 126 zile = 31,5 zile) şi a aplicat, la suma de 1.481,36 RON, cota de 50% corespunzătoare răspunderii intervenientului forţat în ceea ce priveşte producerea accidentului.

Curtea de Apel Cluj a apreciat că este neîntemeiată susţinerea apelantei, în sensul că ar fi trebuit să fie luat în calcul doar numărul zilelor de îngrijiri medicale constatate prin raportul de expertiză medico-legală, şi nu perioada în care reclamantul s-a aflat în concediu medical (numărul zilelor de concediu medical).

În acest sens, a arătat că o asemenea opinie nu poate fi primită, deoarece se face abstracţie de faptul că numărul zilelor în care reclamantul, în mod justificat, nu a putut să-şi desfăşoare activitatea profesională obişnuită se stabileşte prin actele medicale de acordare a concediului medical, iar numărul zilelor de îngrijiri medicale stabilite prin certificat medico-legal/raport de expertiză medico-legală reflectă perioada apreciată necesară de medicul legist pentru înlăturarea consecinţelor semnificative ale unor leziuni traumatice.

Curtea a conchis în sensul că perioada în care victima unui eveniment rutier nu poate desfăşura, în mod obiectiv, activitatea sa profesională se stabileşte prin certificate de acordare a concediului medical, iar aceste certificate medicale sunt în măsură să justifice o eventuală diminuare a veniturilor obţinute de partea respectivă pe perioada în care aceasta beneficiază de concediul medical.

Susţinerile apelantei-pârâte, conform cărora a fost obligată, în mod greşit, la plata unei rente viagere în favoarea reclamantului au fost găsite nefondate.

Astfel, s-a arătat că prestaţia periodică, cu titlu de rentă viageră, cuantificată la suma de 407,68 RON, a fost stabilită de către instanţa de fond pentru a compensa prejudiciul constând în diminuarea veniturilor realizate de reclamant din muncă cu caracter de continuitate.

Prin urmare, acest prejudiciu a fost determinat ca diferenţă între venitul net obţinut de reclamant anterior producerii accidentului rutier şi venitul actual al acestuia, realizat în baza deciziilor medicale asupra capacităţii sale de muncă, prin care a fost încadrat în gradul al III-lea de invaliditate.

Instanţa de apel a constatat că faptul invocat de către apelantă, în sensul că invaliditatea este una temporară, întrucât decizia de încadrare în gradul al III-lea de invaliditate avea termen de revizuire la data de 19 mai 2019, nu este de natură a înlătura pretenţiile reclamantului privitoare la renta viageră.

S-a reţinut că renta lunară a fost acordată de la data cererii de chemare în judecată şi până la recuperarea integrală a capacităţii de muncă a reclamantului, astfel încât dispoziţiile din sentinţa apelată referitoare la acest aspect pot fi revizuite în funcţie de starea de sănătate ulterioară a reclamantului.

De asemenea, s-a menţionat că nu constituie un argument pentru a respinge pretenţiile reclamantului având ca obiect renta viageră nici împrejurarea că acesta, încadrat în gradul al III-lea de invaliditate, ar putea presta o activitate cu normă redusă de 4 ore/zi, de vreme ce în perioada cuprinsă între promovarea acţiunii şi pronunţarea hotărârii din apel reclamantul A. nu a ocupat un loc de muncă, iar la determinarea întinderii rentei viagere s-a avut în vedere doar venitul obţinut de acesta în baza deciziei medicale asupra capacităţii de muncă.

Curtea a mai reţinut că reclamantului nu i s-ar putea imputa, cu efect direct asupra temeiniciei pretenţiilor formulate cu privire la renta viageră, faptul că nu a încercat să identifice un loc de muncă cu normă redusă, atâta timp cât acesta a fost supus în continuare unor proceduri medicale menite să conducă la restabilirea stării sale de sănătate (trei intervenţii chirurgicale pentru înlăturarea unor complicaţii ale procedurilor medicale anterioare), deşi, a respectat recomandările medicale ulterioare accidentului rutier produs la data de 23 octombrie 2015, iar găsirea unui loc de muncă în condiţii restrictive (cu normă redusă, adecvată pentru o persoană cu incapacitate adaptativă de 50%) şi, avându-se în vedere pregătirea reclamantului (mecanic utilaj), apare ca o sarcină deosebit de dificilă.

Instanţa de prim control judiciar a considerat că nu constituie un argument viabil faptul că Norma ASF nu reglementează un asemenea tip de despăgubire pentru a nu stabili în favoarea persoanei prejudiciate o astfel de despăgubire.

În acest sens, s-a constatat că prevederile art. 49 alin. (1) şi art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data promovării litigiului, stabilesc că asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil.

S-a arătat că despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea sau distrugerea de bunuri, iar la stabilirea despăgubirilor se impun a fi avute în vedere normele de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală, respectiv dispoziţiile C. civ.

Astfel, art. 1387 şi art. 1388 din C. civ. reglementează despăgubiri acordate pentru vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei, o astfel de despăgubire fiind reprezentată de echivalentul câştigului în muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, ca efect al reducerii sau pierderii capacităţii sale de muncă.

Prin urmare, atâta timp cât potrivit normelor de drept substanţial din legislaţia primară, asigurătorul de răspundere civilă obligatorie este obligat să plătească despăgubirile pe care asiguratul său le datorează celui prejudiciat, iar aceste despăgubiri includ o rentă viageră, stabilită conform art. 1387 şi art. 1388 C. civ., asigurătorul nu se poate prevala de o legislaţie secundară, cu o forţă juridică inferioară (normele ASF), pentru a obţine exonerarea sa de obligaţiile de plată care îi revin în temeiul normelor cuprinse în Legea nr. 136/1995.

Curtea a apreciat că sunt fondate argumentele apelantei-pârâte referitoare la stabilirea penalităţilor de întârziere în sarcina sa, prin sentinţa apelată.

Astfel, s-a arătat că prin acţiunea introductivă reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei (societate de asigurare) la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 100.000 euro, pretinse cu titlu de daune morale, începând cu data de 23 iunie 2016, solicitarea fiind reiterată prin precizarea de acţiune depusă la 12 septembrie 2016, indicându-se, totodată, modul de calcul al dobânzii pentru perioada 23 iunie 2016 (data notificării pârâtei) - 4 iulie 2016 (data sesizării primei instanţe), raportat la prevederile cuprinse în O.G. nr. 13/2011.

Or, prin sentinţa apelată au fost stabilite penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, aferente sumei de 25.000 euro, începând cu data de 23 septembrie 2016, reţinându-se în acest sens prevederile art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Raportat la dispoziţiile art. 9 şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., Curtea de Apel Cluj a reţinut că se impunea soluţionarea acestui capăt de cerere cu respectarea principiului disponibilităţii, instanţa de fond fiind investită cu o cerere de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente daunelor morale solicitate de către reclamant.

Pe cale de consecinţă, în apel, instanţa de control judiciar a constatat că acest capăt de cerere este fondat, astfel încât se impunea admiterea lui, în parte, proporţional cu daunele morale acordate reclamantului.

Nu a fost primită apărarea apelantei-pârâte în sensul că un astfel de petit este inadmisibil, întrucât norma ASF nu reglementează posibilitatea acordării dobânzii legale, instanţa având în vedere argumentele expuse cu privire la renta viageră.

S-a relevat faptul că normele generale în materie de răspundere civilă delictuală admit acordarea dobânzii aferente despăgubirii, în conformitate cu prevederile art. 1535 din C. civ.

Ca urmare, în baza dispoziţiilor art. 480 C. proc. civ., Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de apelanta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1458 din 18 septembrie 2017 a Tribunalului Specializat Cluj, care a fost schimbată, în parte, în sensul că s-a înlăturat obligaţia stabilită în sarcina pârâtei S.C. B. S.A. privind plata penalităţilor de întârziere de 0,2%, raportat la suma de 25.000 euro, în echivalent în RON la cursul valutar leu/euro al BNR de la data plăţii integrale a acestor despăgubiri.

Aceeaşi pârâtă a fost obligată să plătească reclamantului A. dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirii în valoare de 25.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii acesteia, începând cu 23 iunie 2016 şi până la data plăţii efective, calculată în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, fiind păstrate restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

La cuantificarea dobânzii au fost avute în vedere prevederile art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ., potrivit cărora debitorul obligaţiei este de drept în întârziere în cazul obligaţiei care derivă dintr-o faptă ilicită extracontractuală (însă, dobânda a fost acordată, cu respectarea principiului disponibilităţii, doar de la data de 23 iunie 2016, deşi, accidentul rutier a avut loc la 23 octombrie 2015, dată de la care debitorul se afla în întârziere) şi dispoziţiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, dobânda fiind aferentă unei despăgubiri acordate ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, aşadar, în temeiul unui raport juridic care nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ.

În fine, Curtea a reţinut că nu s-a impus cenzurarea cheltuielilor de judecată stabilite la fond, reprezentând taxă judiciară de timbru, achitată conform chitanţelor depuse la dosar, deoarece nu sunt incidente prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. invocate de apelantă în scopul reducerii cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţial.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., a fost obligat intimatul-reclamant, ca parte aflată în culpă procesuală, la plata sumei de 1830,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în taxă judiciară de timbru datorată în această fază procesuală, aferentă valorii contestate, respectiv penalităţilor de întârziere stabilite în sarcina apelantei prin sentinţa atacată.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel

La data de 27 decembrie 2018 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 583/2018 din 6 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj, arătând că instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit normele de drept material sub aspectul acordării rentei lunare şi a dobânzii legale penalizatoare intimatului-reclamant A..

În concret, a susţinut că nu au fost analizate dispoziţiile legii speciale aplicabile, respectiv Norma ASF nr. 23/2014, cu referire la art. 50 alin. (1) lit. a)-e), care reglementează daunele ce pot fi acordate în caz de vătămare corporală, dar şi la art. 36-38 din aceeaşi normă în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere.

Prin cererea de recurs s-a cerut şi desfiinţarea actelor de executare ce vizează renta lunară şi dobânda legală penalizatoare, efectuate în baza deciziei civile nr. 583/2018 a Curţii de Apel Cluj, cu consecinţa întoarcerii executării silite, în conformitate cu art. 723 şi următoarele din C. proc. civ.

De asemenea, recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a apreciat că este nelegală soluţia instanţei de apel cu privire la timbrajul stabilit în sarcina sa în apel, sens în care a menţionat că prezenta cale de atac cuprinde şi critici pe acest aspect.

Criticile aduse deciziei din apel au fost subsumate de către recurentă motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică vizează suma de 407,68 RON, acordată reclamantului cu titlu de rentă lunară, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată (1 iulie 2016) până la recuperarea integrală a capacităţii de muncă de către acesta.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că o astfel de despăgubire nu este prevăzută de norma specială aplicabilă, respectiv Norma ASF nr. 23/2014, apreciind că se impunea respingerea pretenţiei formulate ca inadmisibilă.

S-a învederat faptul că societatea recurentă, în calitate de asigurător, răspunde strict pentru daunele prevăzute expres şi limitativ de Norma ASF nr. 23/2014, în vigoare la momentul încheierii poliţei RCA (17.06.2015), legislaţie în baza căreia s-a obligat că va răspunde în ipoteza producerii riscului asigurat -accidentul rutier.

În opinia recurentei-pârâte, legea specială (Norma ASF nr. 23/2014) se aplică cu prioritate şi înlătură de la aplicare legea generală (C. civ.), conform principiului general de drept "specialia generalibus derogant".

A susţinut că dispoziţiile C. civ. se vor aplica doar în completare, în situaţia în care nu există o prevedere în legea specială (Norma ASF nr. 23/2014).

Or, în situaţia de faţă, Norma ASF nr. 23/2014 prevede expres şi limitativ daunele ce pot fi acordate.

În subsidiar, în măsura în care instanţa va aprecia că se impune a fi acordată şi renta lunară, recurenta a solicitat să fie avut în vedere faptul că reclamantul este încadrat în gradul al III-lea de invaliditate, astfel încât poate munci cu normă redusă (4 ore pe zi).

De asemenea, a relevat faptul că decizia de încadrare în gradul de invaliditate nu este definitivă, iar acest aspect a fost confirmat de expertiza medico-legală efectuată în cauză, care a stabilit că invaliditatea este doar temporară (punctul 5 din concluzii).

Recurenta a apreciat că reclamantul poate să cumuleze pensia de invaliditate cu salariul realizat pentru munca prestată cu normă redusă.

Pe de altă parte, a făcut referire la raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză, în cuprinsul căruia se prevede clar faptul că doar afecţiunile medicale K 43 (hernia ventrală) şi V 19 (ciclist rănit în alte accidente de transport şi nespecificate) au legătură de cauzalitate cu accidentul rutier produs la data de 23 octombrie 2015, iar celelalte două afecţiuni medicale, respectiv I 10 (hipertensiunea esenţială primară) şi I 01 (reumatism articular acut cu complicaţii), sunt patologice şi nu au legătură de cauzalitate cu acel eveniment rutier.

În acest context, recurenta-pârâtă a conchis în sensul că ar fi putut să fie obligată la plata unei rente lunare în cuantum de 1/4 din suma de 407,68 RON până la recuperarea integrală a capacităţii de muncă de către reclamant (1/2 avându-se în vedere împrejurarea că doar două din cele patru afecţiuni ce au stat la baza incapacităţii de muncă au legătură de cauzalitate cu evenimentul rutier şi 1/2 avându-se în vedere faptul că reclamantul nu şi-a pierdut în totalitate capacitatea de muncă şi poate presta o activitate profesională pentru jumătate din timpul de muncă).

În al doilea rând, recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că a fost obligată la plata dobânzii legale penalizatoare, calculată conform art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, în condiţiile în care Norma ASF nr. 23/2014, în vigoare la data încheierii poliţei RCA, nu prevede posibilitatea de a fi acordată dobânda legală penalizatoare.

A apreciat că se impunea respingerea petitului vizând dobânda legală penalizatoare ca inadmisibil.

Astfel, s-a arătat că Norma ASF nr. 23/2014 prevede expres şi limitativ daunele şi accesoriile ce pot fi acordate şi că norma în discuţie exclude de la aplicare legea generală (C. civ.) şi orice altă lege specială, în speţă, O.G. nr. 13/2011.

În opinia recurentei-pârâte, Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar nu este aplicabilă în cauza de faţă, solicitând instanţei să aibă în vedere art. 2 din această ordonanţă, potrivit căruia "În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea".

În acest sens, a menţionat că dispoziţiile legale (Norma ASF nr. 23/2014) stabilesc că se pot acorda penalităţi de întârziere de 0,2%, calculate pe fiecare zi de întârziere, în condiţiile prevăzute de art. 36-38, fiind evident că nu se poate aplica O.G. nr. 13/2011.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi acordate penalităţi de întârziere, întrucât reclamantul din prezenta cauză s-a adresat societăţii de asigurare la data de 23 iunie 2017, iar aceasta a formulat un răspuns în termenul prevăzut de Norma ASF nr. 23/2014.

Mai exact, a precizat că şi-a îndeplinit obligaţiile de instrumentare a dosarului de daună nr. x, comunicând reclamantului, prin adresa din 22 iulie 2016, faptul că sunt necesare, pentru finalizarea dosarului, certificatul medico-legal şi documentele justificative pentru cuantificarea daunelor materiale.

De asemenea, a învederat că reclamantul A. nu a răspuns la acea adresă, ci a ales să promoveze cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului de faţă.

Mai mult decât atât, a relevat faptul că reclamantul nu a depus documentele justificative pentru a fi cuantificate daunele materiale, iar în cursul judecăţii prezentului proces s-a stabilit, atât culpa civilă a reclamantului în proporţie de 50%, cât şi numărul zilelor de îngrijiri medicale de care acesta a avut nevoie pentru vindecare.

Recurenta a făcut referire la prevederile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit cărora asigurătorul poate fi obligat la plata de penalităţi, dacă nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termen de 3 luni de la data avizării producerii evenimentului asigurat sau dacă şi le îndeplineşte defectuos, arătând că în prezenta cauză nu este incidentă niciuna din aceste situaţii.

Pentru aceste argumente, a concluzionat în sensul că a fost obligată, în mod nelegal, la plata penalităţilor de întârziere în primă instanţă, iar apoi la plata dobânzii legale penalizatoare în apel.

În fine, recurenta-pârâtă a susţinut faptul că judecătorul are obligaţia faţă de părţile dintr-un proces să prevină orice greşeală prin aplicarea corectă a legii, astfel încât nu poate să înlăture de la aplicare norma specială (Norma ASF nr. 23/2014) şi să aplice dispoziţiile C. civ. sau pe cele cuprinse într-o altă lege specială, fără aplicabilitate în speţa de faţă.

Totodată, a apreciat că toate instanţele, în activitatea lor jurisdicţională, trebuie să respecte principiul egalităţii în faţa legii şi principiul securităţii juridice.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

G. Apărările intimatului-reclamant A. şi ale intimatei-pârâte S.C. C. S.A.

Intimatul-reclamant A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că nu este incident niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la solicitarea recurentei-pârâte din cuprinsul cererii de recurs vizând desfiinţarea actelor de executare silită care privesc renta viageră şi dobânda legală penalizatoare, cu consecinţa întoarcerii executării silite, în conformitate cu dispoziţiile art. 723 şi următoarele din C. proc. civ., intimatul-reclamant a apreciat că se impune respingerea acestui petit, ca inadmisibil, întrucât se formulează o contestaţie la executare pentru prima dată în faţa instanţei de recurs.

La 6 martie 2019 intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a depus note de şedinţă la recursul promovat de societatea B. S.A., prin care a învederat faptul că Tribunalul Specializat Cluj, prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 9 ianuarie 2017, a admis excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată promovată împotriva societăţii C. S.A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A considerat că soluţia pronunţată de instanţă cu privire la acest aspect este definitivă şi are autoritate de lucru judecat, atâta timp cât încheierea respectivă putea fi atacată, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cu apel, odată cu fondul, ceea ce nu s-a întâmplat.

H. Considerentele instanţei de recurs

Cu titlu preliminar, Înalta Curte a constatat că este întemeiată apărarea societăţii C. S.A., în sensul că soluţia dată de Tribunalul Specializat Cluj cu privire la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive a intrat în puterea lucrului judecat.

În acest context, se reţine că S.C. C. S.A. a fost conceptată, din eroare, în prezenta cauză.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Susţinerea unei aplicări eronate a normelor C. civ. referitoare la repararea prejudiciului, cu nesocotirea prevederilor Normei ASF nr. 23/2014, ignorându-se astfel, principiul aplicării prioritare a normei speciale în raport cu cea generală, este lipsită de fundament.

Va fi înlăturată critica pârâtei, conform căreia în recunoaşterea dreptului la despăgubiri al reclamantului instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere condiţiile restrictive instituite de art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014, întrucât în felul acesta s-ar afecta dreptul la reparaţie reglementat de dispoziţiile C. civ., faţă de situaţia de fapt rezultată în legătură cu desfăşurarea de către victimă a unei activităţi remunerate, anterior producerii evenimentului rutier.

Norma ASF menţionată de către recurentă nu poate avea caracter de normă legală specială, cu prevalenţă în aplicarea ei faţă de normele C. civ., deoarece aceasta are doar caracterul unei norme explicative, date în aplicarea unei legi, fără a putea limita sau modifica aplicarea regulilor impuse de C. civ., ca act normativ superior.

Un astfel de raţionament al instanţei este corect, întrucât dă eficienţă ierarhiei actelor normative şi forţei juridice a acestora, ţinând seama de faptul că Norma ASF este una emisă în executarea legii, fără a putea să instituie sau să modifice reguli ori principii în legătură cu repararea prejudiciului cauzat prin fapta delictuală a persoanei asigurate, pe care actul normativ însuşi (Legea nr. 136/1995) nu le prevede.

Astfel, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 "asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule", iar potrivit art. 50 alin. (1) din acelaşi act normativ "despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare".

Or, în ceea ce priveşte "dezdăunarea", respectiv stabilirea întinderii prejudiciului, trebuie să se aibă în vedere principiile şi reglementarea specifică răspunderii civile delictuale.

Cum actul normativ special (Legea nr. 136/1995) nu conţine o reglementare detaliată asupra acestui aspect, el trebuie considerat că se completează cu dispoziţiile C. civ., care conform art. 2 alin. (2) constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.

De aceea, în mod corect, instanţa de apel a aplicat în completarea legii speciale, pe aspecte nereglementate de aceasta, normele din C. civ., iar nu Norma emisă de un organ administrativ, a cărei aplicare ca atare (tale quale) ar fi însemnat nesocotirea unor principii fundamentale în materia răspunderii civile delictuale.

Art. 1385 şi art. 1386 din C. civ. reglementează, la nivel de principiu, întinderea reparaţiei (faptul că prejudiciul trebuie reparat integral) şi formele reparaţiei (în natură, prin echivalent, sub forma unei sume globale sau prin prestaţii periodice, dacă prejudiciul are caracter de continuitate).

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1387 şi art. 1388 C. civ. referitoare la acoperirea prejudiciului în caz de vătămare a integrităţii corporale, respectiv pierderea/nerealizarea câştigului din muncă, se reţine că dau expresie şi fac aplicarea, în mod particular acestor situaţii, normelor cu valoare de principiu regăsite în textele menţionate anterior, a căror interpretare sistematică trebuie realizată.

Or, prima instanţă a fondului a realizat o astfel de analiză atunci când a stabilit cuantumul prestaţiei periodice datorate de către asigurător, soluţia acesteia fiind validată în apel.

Astfel, s-a avut în vedere la stabilirea despăgubirilor acordarea unei prestaţii băneşti periodice (aşa cum rezultă din art. 1387 alin. (2) C. civ.), formă de reparaţie reglementată pentru ipoteza în care vătămarea integrităţii corporale a dus la instalarea unei incapacităţi adaptative de 50% (reclamantul având o astfel de incapacitate stabilită prin decizie medicală, fiind încadrat în gradul a III-lea de invaliditate).

În privinţa cuantumului prestaţiei periodice, prin raportarea realizată la venitul net obţinut de reclamant anterior producerii accidentului rutier (şi deducerea corespunzătoare a venitului actual al acestuia, realizat în baza deciziilor medicale asupra capacităţii de muncă) s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1388 alin. (1) C. civ.

Aşa cum s-a arătat, din analiza coroborată a dispoziţiilor at. 50 din Legea nr. 136/1995 cu cele ale art. 1381-1395 C. civ., repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale trebuie să fie una integrală, fiind supus reparării inclusiv prejudiciul viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.

Or, chiar şi atunci când diminuarea capacităţii de muncă este temporară, iar decizia de încadrare în gradul al III-lea de invaliditate este supusă revizuirii anual (aşa cum este cazul în speţă, raportat la situaţia medicală a reclamantului), este evident că prejudiciul cert, supus reparaţiei, nu este doar cel prezent, ci şi cel care se va produce în viitor, decurgând din imposibilitatea acestuia de a desfăşura o activitate remunerată până la momentul la care îşi va recupera integral capacitatea de muncă.

De aceea, prejudiciul de acoperit trebuie să cuprindă, în termenii art. 1385 alin. (3) şi art. 1387 alin. (1) C. civ., şi câştigul pe care reclamantul ar fi putut să îl realizeze, dacă nu ar avea instalată incapacitatea adaptativă de 50%.

Cum pentru astfel de situaţii despăgubirea se acordă sub forma unei prestaţii băneşti periodice (art. 1387 alin. (2) C. civ.), în mod evident, aceasta va subzista atât timp cât se produce rezultatul vătămător al faptei ilicite, deoarece, în caz contrar, nu s-ar realiza reparaţia integrală.

În realitate, societatea recurentă-pârâtă încearcă să obţină o diminuare a cuantumului prestaţiei periodice pe care trebuie să o plătească reclamantului, susţinând că acesta ar putea să presteze o activitate remunerată cu normă redusă de 4 ore/zi şi că doar 2 dintre cele 4 afecţiuni medicale menţionate în raportul de expertiză medico-legală întocmit în cauză au legătură de cauzalitate cu accidentul rutier din data de 23 octombrie 2015.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Atributul esenţial al instanţei de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speţă, nu există critici de nelegalitate în sensul exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Nu este întemeiată nici critica prin care s-a invocat faptul că Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 nu este aplicabilă în cauză pe motiv că ar viza numai raporturile juridice de drept bancar.

Astfel, se reţine că în cuprinsul O.G. nr. 13/2011 nu există o dispoziţie care să restrângă sfera de aplicare a acestui act normativ numai la raporturile juridice din domeniul bancar.

De altfel, sfera de aplicare a acestei ordonanţe rezultă chiar din denumirea pe care o poartă, respectiv "Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În plus, potrivit art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din C. civ., rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.

Aşadar, aceste dispoziţii sunt aplicabile şi obligaţiilor băneşti izvorâte din raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, categorie în care intră şi raporturile juridice fundamentate pe răspunderea civilă delictuală.

Or, acţiunea introductivă a reclamantului având ca obiect acordarea daunelor morale este fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, fiind astfel dedus judecăţii un raport juridic care nu decurge din exploatarea unei întreprinderi.

Cu alte cuvinte, reclamantul A. a solicitat acordarea dobânzii legale penalizatoare pentru neîndeplinirea la scadenţă a obligaţiei de reparare a prejudiciului suferit, ca urmare a producerii unui accident de circulaţie.

Potrivit art. 10 din O.G. nr. 13/2011, "dispoziţiile art. 1535 şi art. 1538-1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare", iar conform art. 1535 alin. (1) C. civ., "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu".

Prin urmare, în cazul executării cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani (în speţă, obligaţia de plată a sumei de 25.000 euro acordată reclamantului, cu titlu de daune morale), indiferent de izvorul contractual sau delictual al obligaţiei, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează fără a se face dovada vreunui prejudiciu şi fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit, în acest sens fiind şi Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

Or, conform principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, persoana păgubită este îndreptăţită să pretindă repararea întregului prejudiciu, atât prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans), care, în cazul obligaţiilor băneşti, este prezumat de legiuitor, în conformitate cu prevederile art. 1385 alin. (3) şi art. 1535 C. civ., la nivelul dobânzii legale.

Pe cale de consecinţă, aspectul reţinut de curtea de apel, potrivit căruia pârâta datorează dobânda legală penalizatoare reglementată de O.G. nr. 13/2011, calculată la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, la care se adaugă 4 puncte procentuale, are suport în dispoziţiile legale incidente, prin raportare la capătul de cerere accesoriu formulat de reclamant, în virtutea principiului disponibilităţii.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 583/2018 din 6 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2020.