Nullity of bank guarantee contracts for consumer fraud: exclusion of consumer protection law where claimants are third parties to professional-to-professional agreements

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

A.Obiectul cererii introductive.

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 29 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. au chemat în judecată pârâtele L. S.A., Membră a Grupului M. S.A., M. S.A. prin SUCURSALA LONDRA, N. S.R.L. - prin lichidatorul judiciar O. şi au solicitat instanţei ca prin hotărâre ce va pronunţa: să constate nulitatea absolută parţială, în limita sumei totale de 676.071,34 euro, echivalentul sumei de 2.987.626,85 RON la cursul BNR din ziua depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 27.07.2015, la cursul de l Euro=4,4191 RON, întrucât au fost încheiate si executate prin frauda la legea privind drepturile si interesele economice ale consumatorilor a următoarelor acte: Contractul de garanţie reală mobiliară din data de 12.12.2006; Actul Adiţional nr. 1 din data de 29.02.2008; Actul adiţional nr. x din 28.10.2008, înregistrat în Arhiva Electronica de Garanţii în baza avizului iniţial nr. x - PLU şi a avizului modificator nr. x; Contractul de garanţie mobiliară din data de 16.04.2009; Actul Adiţional nr. 1 din 16.04.2009 la acest contract cu anexa 1, înregistrate în Arhiva Electronică de Garanţii în baza avizului iniţial nr. x - KSE şi a avizului modificator nr. x - EXR, încheiate între pârâtele N. S.R.L. - în faliment şi L. S.A., Membra a Grupului M. S.A.; art. 11 alin. (1).7 din Contractul de credit nr. x/12.12.2006; art. 6 de modificare a pct. 1.6 din art. 11 din Actul Adiţional nr. 3/29.02.2008; art. 4 de modificare a paragrafului al 2-lea de la punctul 2 al art. 5, precum şi a art. 9 de modificare a 1.5 din art. 11 din Actul Adiţional nr. 4/28.10.2008; art. 6 alin. (2) din Actul Adiţional nr. 10 din 14 septembrie 2009; Contractele de cesiune de creanţă nr. x din 30 octombrie 2008, nr. 617 din 8 decembrie 2008, nr. 723 din 27 ianuarie 2009, nr. 1467 din 15 aprilie 2009, nr. 1845 din 17 iunie 2009 şi nr. 2089 din 17 iulie 2009 încheiate între L. S.A., Membră a Grupului M. S.A. în calitate de cedentă şi M. S.A. - Sucursala din Londra, în calitate de cesionară, întrucât sunt acte subsecvente unor acte nule absolut pentru frauda la legea privind drepturile şi interesele economice ale consumatorilor.

S-a solicitat, totodată, în principal, ca, în solidar pârâtele, L. S.A., Membră a Grupului M. S.A. şi M. S.A. - prin Sucursala din Londra şi în subsidiar doar pârâta L. S.A., Membră a Grupului M. S.A., să fie obligate să restituie şi, în subsidiar, să plătească cu titlu de daune reclamanţilor suma totala de 676.071,34 euro, reprezentând preţ al rezervărilor şi avansuri din preturile de vânzare achitate, după cum urmează: A. - suma 149.386 euro; B. şi P. - suma de 107.869,88 euro; C. şi D. - suma de 128.126.11 euro; E. şi F. - suma de 150.705,17 euro; G. şi H. - suma de 54.892,70 euro; I. - suma de 40.000 euro; J. şi K.- suma de 45.091,48 euro

S-a solicitat obligarea, în principal, în solidar, a pârâtelor L. S.A., Membră a Grupului M. S.A. şi M. S.A. - Sucursala din Londra, iar în subsidiar doar a pârâtei L. S.A., Membra a Grupului M. S.A., la plata de dobânzi moratorii penalizatoare la sumele de restituit, de la data hotărârii definitive până la data plaţii efective.

S-a cerut să fie obligate, în principal, în solidar, pârâtele L. S.A., Membră a Grupului M. S.A. şi M. S.A. - Sucursala din Londra, iar în subsidiar doar a pârâtei L. S.A., Membră a Grupului M. S.A. la plata de daune morale în suma totala de 70.000 euro, câte 10.000 euro pentru fiecare reclamant în parte.

S-a solicitat obligarea pârâtelor L. S.A., Membră a Grupului M. S.A. şi M. S.A. - Sucursala din Londra, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată, distinct pentru fiecare reclamant în parte.

B.Hotărârea primei instanţe:

2. Prin sentinţa civilă nr. 4234 din 7 iulie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată, a luat act că pârâta L. S.A. Membră a Grupului M. nu solicită cheltuieli de judecată, iar pârâta N. S.R.L. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că reclamanţii sunt persoane fizice care, în calitate de promitenţi-cumpărători, au încheiat cu pârâta N. S.R.L., în calitate de promitentă-vânzătoare, promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare a unor bunuri viitoare apartamente şi, eventual, locuri de parcare în cadrul Ansamblului Rezidenţial "N.", pe care promitenta-vânzătoare urma să-l execute în temeiul autorizaţiei de construire nr. x din 8 decembrie 2008, pe terenul proprietatea acesteia, în suprafaţă totală de 6585 mp, situat în Bucureşti, str. x (fost 8A + 8B + 8C + 14).

4. S-a constatat că în temeiul acestor antecontracte reclamanţii au achitat, potrivit stipulaţiilor fiecărei convenţii, avansurile şi ratele plătit din preţ în cuantumul şi la scadenţele convenite, sumele plătite fiind menţionate distinct pentru fiecare dintre reclamanţi în cererea de chemare în judecată.

5. Pentru a finanţa executarea lucrărilor de construcţie pârâta N. S.R.L. (PVT) a încheiat cu pârâta L. S.A. - Membra a Grupului M. contractul de credit bancar nr. x din 12 decembrie 2006 în temeiul căruia a beneficiat de un credit în suma de 4.500.000 euro.

6. Prin Actul adiţional nr. x din 29 februarie 2008 la contractul de credit a fost majorată valoarea creditului de la 4.500.000 euro la 10.500.000 euro şi prelungită durata iniţială de 3 ani.

7. Prin Actul adiţional nr. x din 28 octombrie 2008 la contractul de credit a fost majorată valoarea creditului la 16.500.000 euro iar încasările existente, precum şi cele viitoare încasate de împrumutat sub forma de avansuri sau rezervări, rezultate în urma încheierii de antecontracte de vânzare cumpărate de către împrumutat cu clienţii săi, au fost blocate într-un cont deschis la banca de PVT, urmând să fie utilizate numai cu aprobarea băncii (art. 4).

8. Prin Actul adiţional nr. x din 14 septembrie 2009 la contractul de credit, încheiat de pârâtele L. S.A. Membra a Grupului M., M. S.A. şi N. S.R.L., s-a convenit, printre altele, ca încasările rezultate din vânzările imobilelor să fie blocate într-un cont colector deschis la banca şi să fie utilizate cu prioritate pentru rambursarea creditului.

9. În executarea obligaţiei de garantare a creditului asumate prin art. 11 pct. 1.7 din contractul de credit pârâta PVT a încheiat cu pârâta creditoare L. S.A. Membra a Grupului M. contractul de garanţie reală mobiliară din data de 12 decembrie 2006 prin care s-a institut în favoarea creditorului o garanţie reală mobiliară asupra tuturor soldurilor creditoare şi respectiv asupra tuturor disponibilităţilor băneşti prezente şi viitoare ale conturilor curente deschise de împrumutat la bancă, pentru garantarea restituirii împrumutului de 4.500.000 euro, extinsă prin Actul adiţional nr. x din 29 februarie 2008 pentru garantarea valorii creditului majorată la 10.500.000 euro şi prin Actul adiţional nr. x din 28 octombrie 2008 pentru garantarea valorii creditului majorată la 16.500.000 euro şi asupra conturilor menţionare în art. 1 din act.

10. În urma încheierii contractelor de cesiune de creanţă nr. x din 30 octombrie 2008, nr. 617 din 8 decembrie 2008, nr. 723 din 27 ianuarie 2009, nr. 1467 din 15 aprilie 2009, nr. 1845 din 17 iunie 2009 şi nr. 2089 din 17 iulie 2009 între pârâtele bănci, L. S.A. Membra a Grupului M. şi M. S.A., aceasta din urmă a devenit creditoare pentru o parte din creditul acordat împrumutate PVT (12.968.951,59 euro); a fost încheiat de pârâtele din prezenta cauză contractul de garanţie reală mobiliară din data de 16 aprilie 2009, ulterior şi Actul adiţional nr. x din 7 octombrie 2009, prin care prin care s-a institut în favoarea creditorului o garanţie reală mobiliară asupra tuturor soldurilor creditoare şi respectiv asupra tuturor disponibilităţilor băneşti prezente şi viitoare ale conturilor curente deschise de împrumutat la creditorul cedent.

11. Proiectul rezidenţial nu a fost finalizat, pârâta N. S.R.L. a intrat în faliment, în procedura de insolvenţă reclamanţii nu au putut intra în posesia apartamentelor obiect al promisiunilor de vânzare-cumpărare şi nu au obţinut nici restituirea sumelor achitate cu titlu de preţ.

12. A apreciat prima instanţă că prin probele administrate reclamanţii nu au probat scopul ilicit al contractelor de garanţie, câtă vreme acestea au fost încheiate în executarea clauzei cuprinse în art. 11 din contractul de credit, care constituia o condiţie de valabilitate a contractului de credit şi a actelor adiţionale ulterioare la acesta, care reglementau garanţiile de rambursare impuse de acordarea acestui credit (contracte de ipotecă, contracte de garanţie mobiliară şi contracte de gaj fără deposedare asupra creanţelor), nu există dovezi că modalitatea de acordare a creditului, structura garanţiilor, suplimentarea finanţării acordate s-au realizat cu nerespectarea normelor prudenţiale şi a celor de cunoaştere a clientelei, care oricum nu constituie condiţii de fond ale încheierii unui contract de credit bancar, a căror nerespectare să atragă nevalabilitatea actului.

13. În opinia primei instanţe, un act juridic este încheiat în frauda legii atunci când anumite norme legale sunt folosite, nu în scopul pentru care au fost edictate, ci pentru eludarea altor dispoziţii legale.

S-a constatat că, potrivit prevederilor cuprinse din titlul VI al Legii nr. 99/1999, garanţiile reale mobiliare sunt destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale născute dintr-un contract. Contractul care a generat constituirea garanţiilor este contractul de credit intervenit între pârâtele L. S.A. şi N. S.R.L. faţă de care reclamanţii au calitatea de terţi, astfel că nu pot invoca pretinse obligaţii neexecutate privind asigurarea riscului nefinalizării construcţiei care ar releva participaţia frauduloasă a băncii.

14. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 969 şi art. 1294 C. civ. de la 1864 prima instanţă a reţinut că reclamanţii înţeleg prin aceasta încălcarea destinaţiei preţului plătit în temeiul antecontractelor de vânzare cumpărare a bunurilor viitoare pentru dobândirea proprietăţii ("imposibil de realizat dacă banii nu au fost folosiţi pentru edificarea construcţiei"), prin utilizarea acestora ca şi fonduri pentru restituirea creditului ceea ce a condus la situaţia în care riscul contractului de credit este suportat integral de reclamanţii-consumatori.

15. S-a mai reţinut că, potrivit clauzei inserată în art. 6.2 din antecontracte (se constată redactarea similară a acesteia în toate promisiunile încheiate de reclamanţi), preţul a fost plătit pentru transferul dreptului de proprietate şi că nu există o stipulaţie care să permită reclamanţilor să afirme că destinaţia acestor bani era exclusiv alocată edificării locuinţelor.

16. În art. 7.1.6 din antecontracte era prevăzut dreptul N. de a finanţa proiectul şi prin fonduri obţinute de la bănci, de a garanta restituirea creditului cu terenul şi construcţiile de pe acesta astfel că nu poate fi reţinută susţinerea reclamanţilor că nu au cunoscut, la data perfectării antecontractelor, posibilitatea ca locuinţele contractate să fie ipotecate. Prin antecontractele privind vânzarea unor bunuri viitoare aceştia şi-au asumat riscul needificării imobilelor iar nu pe cel de neplată a creditului contractat de dezvoltatorul imobiliar, care este suportat integral de banca finanţatoare.

17. S-a mai constatat de prima instanţă că toate obligaţiile reglementate de actele normative invocate de reclamanţi îl vizează pe vânzătorul de bunuri sau pe prestatorul de servicii la care consumatorul apelează pentru cumpărarea unui produs sau prestarea unui serviciu, premisa legală fiind relaţia contractuală dintre consumator şi vânzătorul de bunuri sau prestatorul de servicii.

18. În opinia primei instanţe, în speţa dedusă judecăţii un astfel de raport contractual nu există între reclamanţi şi pârâtele bănci finanţatoare, reclamanţii fiind terţi faţă de contractul de credit şi contractele de garanţie reală mobiliară a căror nulitate parţială solicită a fi constatată. S-a arătat că nu poate fi primită susţinerea că acordând un credit dezvoltatorului imobiliar (pârâta N.) cu care reclamanţii au încheiat promisiunile de vânzare-cumpărare L. S.A. ar fi prestat servicii financiare şi faţă de reclamanţi.

19. În opinia primei instanţe, câtă vreme pârâta L. S.A. nu s-a aflat în raporturi contractuale cu reclamanţii şi nici nu a promovat vânzarea bunurilor viitoare către aceştia nu se poate conchide că pârâtei i-ar fi revenit obligaţia legală sau contractuală să îi informeze pe reclamanţi asupra situaţiei creditului, a garanţiilor sau asupra modului de executare a contractului de credit sau cu privire la faptul că sumele pe care aceştia le plăteau în temeiul antecontractelor încheiate cu pârâta PVT urmau a fi încasate direct de bancă din contul colector.

20. S-a mai constatat că nu sunt dovedite nici susţinerile reclamanţilor privind participaţia frauduloasă a pârâtei M. care ar fi încheiat contractele de cesiune de creanţă în scopul ştergerii urmelor, complicării situaţiei juridice şi nedescoperirii presupusei fraude, după cum conduita procesuală a M. în cadrul procedurii de insolvenţă a debitoarei N., nu poate constitui motiv de nulitate a contractului de credit, contractelor de garanţie şi contractelor de cesiune actelor juridice încheiate anterior deschiderii procedurii menţionate.

21. Prima instanţă a mai constatat că nu poate fi angajată nici răspunderea civilă delictuală a băncii finanţatoare sau a cesionarei M. câtă vreme reclamanţii nu au făcut dovada existenţei faptelor ilicite constând în încălcarea prevederilor legale imperative privind normele prudenţiale, protecţia drepturilor şi intereselor economice ale consumatorilor, regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare.

C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

22. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamanţii A., B., P., C., D., F., Q., R., G., H., I., J., K., prin care au solicitat modificarea sentinţei civile nr. 4234 din 7 iulie 2016 în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 466 din C. proc. civ.

D. Hotărârea instanţei de apel.

23. Prin decizia nr. 286/A din 12 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B., P., C., D., F., Q., S., H., I., J., K., R., împotriva sentinţei civile nr. 4234/07.07.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele-pârâte L. S.A. membră a Grupului M. S.A, M. S.A. - Sucursala Londra, N. S.R.L, prin lichidator judiciar T., ca nefondat.

E.Considerentele instanţei de apel.

24. A reţinut instanţa de apel că prima instanţă a stabilit în mod corect situaţia de fapt care a determinat litigiul dintre părţi, constând în aceea că reclamanţii sunt persoane fizice care, în calitate de promitenţi-cumpărători, au încheiat cu pârâta N. S.R.L., în calitate de promitentă-vânzătoare, promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare a unor bunuri viitoare apartamente şi, eventual, locuri de parcare în cadrul Ansamblului Rezidenţial "N.", pe care promitenta-vânzătoare urma să-l execute în temeiul autorizaţiei de construire nr. x din 8 decembrie 2008, pe terenul proprietatea acesteia, în suprafaţă totală de 6585 mp, situat în Bucureşti, str. x (fost 8A + 8B + 8C + 14). În temeiul acestor antecontracte reclamanţii au achitat, potrivit stipulaţiilor fiecărei convenţii, avansurile şi ratele din preţ în cuantumul şi la scadenţele convenite, sumele plătite fiind menţionate distinct pentru fiecare dintre reclamanţi în cererea de chemare în judecată. Pentru a finanţa executarea lucrărilor de construcţie, pârâta N. S.R.L. (PVT) a încheiat cu pârâta L. S.A. - Membra a Grupului M. contractul de credit bancar nr. x din 12 decembrie 2006, în temeiul căruia a beneficiat de un credit în sumă de 4.500.000 euro. Promisiunile în discuţie au fost încheiate în perioada 22 ianuarie 2007 - 14 decembrie 2009.

25. Prin Actul adiţional nr. x din 29 februarie 2008 la contractul de credit a fost majorată valoarea creditului de la 4.500.000 euro la 10.500.000 euro şi prelungită durata iniţială de 3 ani la până la 16 decembrie 2009.

26. Prin Actul adiţional nr. x din 28 octombrie 2008 la contractul de credit a fost majorată valoarea creditului la 16.500.000 euro iar încasările existente, precum şi cele viitoare obţinute de împrumutat sub forma de avansuri sau rezervări, rezultate în urma încheierii de antecontracte de vânzare cumpărare de către împrumutat cu clienţii săi, au fost blocate într-un cont deschis la banca de PVT, urmând să fie utilizate numai cu aprobarea băncii (art. 4).

27. Prin Actul adiţional nr. x din 14 septembrie 2009 la contractul de credit, încheiat de pârâtele L. S.A. Membra a Grupului M., M. S.A. şi N. S.R.L., s-a convenit, printre altele, ca încasările rezultate din vânzările imobilelor să fie blocate într-un cont colector deschis la bancă şi să fie utilizate cu prioritate pentru rambursarea creditului.

28. În executarea obligaţiei de garantare a creditului asumate prin art. 11 pct. 1.7 din contractul de credit, pârâta PVT a încheiat cu pârâta creditoare L. S.A. Membra a Grupului M. contractul de garanţie reală mobiliară din data de 12 decembrie 2006 prin care s-a institut în favoarea creditorului o garanţie reală mobiliară asupra tuturor soldurilor creditoare şi respectiv asupra tuturor disponibilităţilor băneşti prezente şi viitoare ale conturilor curente deschise de împrumutat la bancă, pentru garantarea restituirii împrumutului de 4.500.000 euro, extinsă prin Actul adiţional nr. x din 29 februarie 2008 pentru garantarea valorii creditului majorată la 10.500.000 euro şi prin Actul adiţional nr. x din 28 octombrie 2008 pentru garantarea valorii creditului majorată la 16.500.000 euro şi asupra conturilor menţionare în art. 1 din act.

29. În urma încheierii contractelor de cesiune de creanţă nr. x din 30 octombrie 2008, nr. 617 din 8 decembrie 2008, nr. 723 din 27 ianuarie 2009, nr. 1467 din 15 aprilie 2009, nr. 1845 din 17 iunie 2009 şi nr. 2089 din 17 iulie 2009, între pârâtele bănci, L. S.A. Membră a Grupului M. şi M. S.A., aceasta din urmă a devenit creditoare pentru o parte din creditul acordat împrumutat de PVT (12.968.951,59 euro); a fost încheiat de pârâtele din prezenta cauză contractul de garanţie reală mobiliară din data de 16 aprilie 2009, ulterior şi Actul adiţional nr. x din 7 octombrie 2009, prin care prin care s-a institut în favoarea creditorului o garanţie reală mobiliară asupra tuturor soldurilor creditoare şi respectiv asupra tuturor disponibilităţilor băneşti prezente şi viitoare ale conturilor curente deschise de împrumutat la creditorul cedent.

30. Proiectul rezidenţial nu a fost finalizat, pârâta N. S.R.L. a intrat în faliment, iar în procedura de insolvenţă reclamanţii nu au putut intra în posesia apartamentelor obiect al promisiunilor de vânzare-cumpărare.

31. S-a reţinut că reclamanţii au solicitat intervenţia instanţei din perspectiva particulară a unor norme ce reglementează protecţia consumatorului, invocând în acest sens dispoziţiile O.G. nr. 21/1992, ale Legii nr. 296/2004 şi ale Legii nr. 363/2007 şi evidenţiind că au fost victimele unei practici comerciale înşelătoare prin omisiune. În acest context, instanţa de apel a subliniat că prin edictarea normelor de protejare a consumatorului legiuitorul a urmărit acordarea unei protecţii sporite a acestuia, ca parte care se regăseşte într-o poziţie vulnerabilă faţă de cea a profesionistului cu care intră în raporturi juridice. Pe de altă parte, însă, chiar legislaţia pe care părţile reclamante apelante au cerut să fie aplicată subliniază limitele de incidenţă a dispoziţiilor de protecţie. Astfel, potrivit prevederilor art. 3 din Legea nr. 296/2004 actele normative privind protecţia consumatorilor nu trebuie să includă bariere în calea liberei circulaţii a mărfurilor şi serviciilor. În aceeaşi măsură, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 363/2007 stabileşte că prezenta lege nu aduce atingere: dispoziţiilor legale ce reglementează contractele şi, în special, prevederilor referitoare la validitatea, întocmirea sau efectele contractelor.

32. Din această perspectivă, instanţa de apel a avut în vedere că protecţia conferiră de legislaţia consumatorilor persoanelor fizice care se angrenează în anumite raporturi cu profesioniştii nu poate fi folosită pentru modificarea modului în care raporturi între profesionişti ar trebui să se desfăşoare, în măsura în care acestea nu încalcă nici un principiu de drept ori normă legală.

33. Deoarece, reclamanţii au invocat în demersul lor nulitatea absolută parţială a unor acte juridice în raport de care au calitatea de terţi, prin reţinerea cauzei ilicite şi a fraudei la lege, prima instanţă era ţinută a evalua aceste două motive de nulitate în limitele specifice legislaţiei speciale invocate. Motivarea răspunde, explicit, acestei exigenţe.

34. Apelanţii au evaluat în mod greşit caracterul general de protecţie conferită prin dispoziţiile O.G. nr. 21/1992, ale Legii nr. 296/2004 şi Legii nr. 363/2007. Chiar dacă aceştia se prevalează de cauze de nulitate absolută, atât timp cât ele derivă din pretinsa încălcare a unor dispoziţii legale specifice, se impunea identificarea domeniului de aplicare al normelor, domeniu care nu poate fi extins în forma cerută de apelanţi.

35. Instanţa de apel nu a împărtăşit punctul de vedere al apelanţilor potrivit căruia, în mod mijlocit, au dobândit calitatea de debitori cedaţi, ca efect al constituirii unei garanţii mobiliare asupra conturilor în care au fost virate sumele reprezentând preţ al antecontractelor de vânzare-cumpărare. Sumele plătite de către reclamanţi în contul pârâtei N. S.R.L. au devenit proprietatea acesteia din urmă, care putea dispune de ei fără restricţie, inclusiv în scopul garantării împrumutului acordat de bancă prin instituirea unei garanţii mobiliare asupra soldurilor conturilor, atât timp cât nicio dispoziţie legală sau contractuală nu îi îngrădea sau înlătura acest drept. În opinia instanţei de apel, această operaţiune juridică nu poate fi asimilată cesiunii de creanţă şi cu atât mai puţin nu implica consimţământul promitenţilor cumpărători, în condiţiile în care în contractele încheiate de apelanţii reclamanţi cu intimata pârâtă N. S.R.L. nu a fost inserată nicio clauză privind destinaţia sumelor plătite de reclamanţi în temeiul contractelor.

36. În ceea ce priveşte circumstanţierea situaţiei contractului de credit şi a garanţiilor instituite în legătură cu acesta din perspectiva dispoziţiilor Regulamentului nr. 19/2006 al BNR, instanţa de apel a reţinut că această chestiune nu a făcut obiectul investirii primei instanţe, fiind valorificată direct în calea de atac a apelului.

37. S-a mai remarcat faptul că apelanţii s-au limitat la a cita prevederile art. 46-48 din cuprinsul capitolului "cerinţe minime pentru recunoaşterea garanţiilor care au ca obiect creanţe" din Regulamentul anterior menţionat, fără a indica în ce constă pretinsa faptă ilicită a pârâtelor decurgând din încălcarea actului.

38. În ceea ce priveşte pretinsa faptă ilicită a N. care, la momentul încheierii antecontractelor de vânzare cumpărare, nu a informat pe promitenţii cumpărători în mod complet, precis şi corect despre caracteristicile şi efectele juridice ale contractelor de ipotecă şi ale contractului de garanţie mobiliară, precum şi despre impactul acestei operaţiuni asupra intereselor lor economice, instanţa de apel a considerat că în cauză nu se poate reţine incidenţa prevederilor art. 45 şi art. 57 din Legea nr. 296/2004 şi art. 91 din O.G. nr. 21/1992. Pe de o parte, dispoziţiile ar. 91 au fost cuprinse în O.G. nr. 21/1992 ulterior perfectării antecontractelor reclamanţilor din prezentul litigiu, cu excepţia celui încheiat de I., aşa încât N. nu avea a răspunde unor exigenţe legale inexistente la momentul încheierii acestor convenţii; în plus, dispoziţiile reglementează situaţia produselor financiare, în sfera cărora nu intră şi antecontractele de vânzare cumpărare. În ceea ce priveşte art. 45 şi art. 57 din Legea nr. 296/2004, acestea au în vedere oferirea de informaţii cu privire la produsele şi serviciile puse la dispoziţia consumatorilor de către operatorii economici, respectiv caracteristicile esenţiale ale acestora, pentru a da posibilitatea consumatorilor să facă o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi pentru a fi în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate. Or, contractele de ipotecă şi de garanţie mobiliară făcuseră obiectul publicităţii, în condiţiile legii, tocmai pentru a fi opozabile terţilor interesaţi.

39. Instanţa de apel a subliniat că nu pot fi opuse pârâtelor M. S.A. şi L. dispoziţiile legale cuprinse în legislaţia de protecţie a consumatorului cât timp cât acestea nu au formulat nicio ofertă reclamanţilor, nu au încheiat nicio tranzacţie comercială cu aceştia şi nu a fost identificată nicio acţiune sau omisiune a acestor pârâte susceptibilă a fi calificată drept practică înşelătoare.

40. În ceea ce priveşte afirmaţiile apelanţilor reclamanţi potrivit cu care vânzarea creditului ipotecar de către pârâta M.-L. a fost făcută în considerarea banilor reclamanţilor pentru plata dobânzilor şi comisioanelor uriaşe, instanţa de apel a reţinut că raţionamentul părţii apelante este vădit deficitar. Astfel, în analiza succesiunii actelor juridice în legătură cu care instanţa s-a pronunţat, instanţa de apel a constatat că operaţiunea juridică la care apelanţii fac referire şi pe care o numesc vânzarea creditului ipotecar ar putea fi reprezentată de cesiunile de creanţă prin care banca cedentă L. S.A. Membră a grupului M., a cesionat către banca cesionară M. S.A. o parte din creditul acordat împrumutatei N.. Contrar alegaţiilor apelanţilor, faptul că o parte din credit a fost transferată unei alte bănci nu modifică cu nimic sfera de incidenţă a prevederilor Legii nr. 363/2007 întrucât, în raport de persoana reclamanţilor, nici cedentul nu a avut o obligaţie de informare în sensul celor expuse de promitenţii cumpărători.

41. În aceeaşi măsură, afirmaţiile apelanţilor în legătură cu garanţiile constituite în favoarea băncii finanţatoare, transferul acestor garanţii către banca cesionară, pretinsa asumare de către bănci a rolului de coordonator al proiectului imobiliar, nu sunt împrejurări care să circumstanţieze elemente de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorului.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

42. Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel, au formulat recurs recurenţii-reclamanţi A., R., F., Q., B., P., C., D., I., G., H., J. şi K., aducându-i următoarele critici:

43. Hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară ce reglementează principiul repartizării aleatorii a cauzelor, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, repartizarea cauzei a fost făcută în mod dirijat la secţia a VI-a Civilă în virtutea aşa numitei competenţe "litigii cu profesionişti" cu încălcarea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 18/2016 - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că în interpretarea şi aplicarea art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, pentru determinarea competenţei materiale procesuale a secţiilor specializate din cadrul instanţelor, se ţine seama numai de criteriile legale referitoare la obiectul şi natura litigiilor.

44. Cum natura cererii de chemare în judecată din prezenta cauză este aceea unei acţiuni în despăgubiri formulate de consumatori, apelul era de competenţa oricărei secţii civile.

45. Deşi reclamanţii au invocat excepţia necompetenţei materiale funcţionale a Secţii a VI-a Civile de la Curtea de Apel Bucureşti şi a încălcării principiului repartizării aleatorii, instanţa de apel a respins excepţiile ca nefondate, încălcând astfel principiul repartizării aleatorii a cauzelor, pentru că în loc să se facă repartizarea pe toate secţiile civile, această repartizare s-a făcut doar pe două secţii.

46. Hotărârea instanţei de apel, a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 363/2007, privind protecţia consumatorului.

În acest sens, s-a susţinut că instanţa de apel a interpretat eronat Legea nr. 363/2007, deoarece a redus aplicarea acestui act normativ doar la raportul juridic de consumaţie, în mod restrictiv, deşi ipoteza legii nu face acest lucru.

47. Nu există nicio extindere artificială a reglementărilor din materia consumatorilor asupra raporturilor juridice dintre doi profesionişti, respectiv cele două intimate, ci dimpotrivă, există intervenţia profesionistului bancă, în tranzacţia de consumaţie, respectiv antecontractul de vânzare-cumpărare, ce impune aplicarea reglementărilor din domeniul protecţiei consumatorului, cu obligaţia de informare prealabilă şi cu angajarea răspunderii civile legale, atâta timp cât cei doi profesionişti au acţionat asupra consumatorului, parazitând tranzacţia acestuia prin preluarea banilor în baza contractului de cesiune de creanţă, operaţiune ce a dus la prejudicierea consumatorului.

48. Prin încheierea contractelor de garanţie mobiliară s-a realizat intersecţia drumurilor profesionistului (banca) cu consumatorii, această realitate fiind negată de instanţa de apel deşi consecinţele sunt neechivoce, acestea constând în încasarea banilor de bancă pentru costul creditului şi pentru restituirea lui şi în nefinalizarea locuinţelor şi pierderea lor de consumatori, coroborat cu executarea ipotecilor de bancă în procedura insolvenţei, în absenţa oricăror garanţii de la dezvoltatorul împrumutător.

49. În acest fel, definiţia practicilor comercianţilor în relaţia cu consumatorii nu se confundă cu raportul de consumaţie stricto sensu, această relaţie acoperind atât faza precontractuală cât şi pe cea post contractuală, iar practicile comerciale fiind în strânsă legătură cu promovarea vânzarea sau furnizarea unui produs consumatorilor.

50. Aceasta înseamnă că practicile nu sunt însăşi raportul juridic de consumaţie, însemnând că este greşit considerentul instanţei de apel, aceasta neanalizând strânsa legătură dintre contractele de garanţie imobiliară cu tranzacţia de consum, respectiv cu antecontractele de vânzare-cumpărare.

51. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 5, 6 şi 7 din Legea nr. 363/2007, ale art. 18-26 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 38-63 din Legea nr. 296/2004 în variantele aplicabile la datele constituirii şi executării garanţiilor mobiliare între cele două intimate-pârâte, cu privire la obligaţia intimatei N. S.R.L. de informare a consumatorilor, motive prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

52. Astfel, instanţa de apel a reţinut că nu există în sarcina intimatei N. S.R.L. (PVT), obligaţia de informare faţă de consumatori, fără să motiveze de ce nu există această obligaţie, pentru ca mai apoi să motiveze că deşi există o obligaţie de informare, totuşi intimata ar fi făcut aceasta prin publicarea contractului de garanţie mobiliară în AERGM şi prin înscrierea ipotecilor în cartea funciară, confundându-se în acest fel obligaţia de informare a consumatorilor cu formalităţile de notificare a cesiunii de creanţă în baza dispoziţiilor C. civ. sau ale Legii nr. 99/1999.

53. A fost distorsionat sensul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 363/2007, deoarece această reglementare nu constituie o limitare a incidenţei dispoziţiilor speciale, ci o încadrare în sistemul de drept prin completarea acestora cu normele de drept comun.

Respectarea principiului liberei circulaţii a bunurilor şi mărfurilor nu se poate face cu încălcarea gravă a drepturilor consumatorilor, ci prin armonizarea celor două principii, astfel încât niciunul dintre ele să nu fie afectate.

54. Unul dintre fundamentele legislaţiei privind protecţia consumatorilor îl constituie dreptul acestora la informare asupra caracteristicilor produsului, consecinţelor încheierii tranzacţiei, deoarece numai dacă în acest fel este informat în mod corect şi complet consumatorul va intra în raportul contractual în mod asumat.

Această obligaţie de informare incumbă operatorilor economici, care trebuie să facă dovada îndeplinirii acestei obligaţii, potrivit prevederilor art. 18-28 din O.G. nr. 21/1992, art. 38-63 din Legea nr. 296/2004 şi art. 5, 6 şi 7 din Legea nr. 363/2007.

55. Sub acest aspect, din probele administrate în cauză rezultă că niciuna dintre cele două intimate nu a asigurat informarea recurenţilor-reclamanţi asupra constituirii de garanţii sub forma cesiunii de creanţă asupra drepturilor de încasare constând în avansurile de preţ, dar şi asupra neasigurării de garanţii de la împrumutata PVT care să acopere riscul de plată şi asupra riscurilor la care se supun aceştia dacă vor contracta locuinţele sau dacă vor plăti ratele de avans de preţ.

În legătură cu aceasta s-a susţinut că au fost publicate în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (AEGRM), contracte de garanţie mobiliară, cu un conţinut diferit faţă de cele existente în dosarul de creditare, ceea ce conturează ideea unei acţiuni de premeditare a încălcării obligaţiei de informare.

56. Încălcarea obligaţiei de informare de către intimata PVT este suficientă pentru invalidarea actelor juridice a căror constatare a nulităţii absolute a fost cerută.

Prin specificul derulării proiectului au fost constituite garanţii mobiliare pe măsura plăţii ratelor de avans şi de aceea obligaţia de informare priveşte, atât încheierea contractelor, cât şi plăţile succesive.

57. Considerentul instanţei de apel referitor la faptul că promitenţii cumpărători au cunoscut faptul că locuinţele contractate pot fi ipotecate, nu corespunde adevărului, deoarece, recurenţii-reclamanţi ştiau că ipoteca va fi înfiinţată doar asupra terenului nu şi asupra construcţiilor, aşa după cum rezultă din art. 7.1.7 din antecontract.

Acest considerent nu are legătură cu obligaţia de informare privind constituirea garanţiilor mobiliare şi cu motivele de apel şi nu substituie această obligaţie.

58. Instanţa de apel nu a analizat încălcarea obligaţiei de informare a recurenţilor reclamanţi de intimata PVT, dar nici de L., informare ce trebuia realizată înainte de încheierea antecontractelor, în sensul că banii lor vor fi folosiţi ca garanţie la bancă pentru plata costului creditului şi pentru restituirea lui, precum şi în legătură cu faptul că intimata PVT nu va aduce garanţii suficiente care să acopere creditul pe care intenţionează să-l contracteze.

59. Nu s-a ţinut cont de faptul că recurenţii-reclamanţi au administrat probe din care rezultă manipularea şi dezinformarea acestora, cu referire la contractele de garanţie mobiliară publicate în AERGM cu un conţinut diferit de cele existente în dosarul de creditare, neanalizarea îndeplinirii clauzelor contractuale în raport de anterioritatea sau concomitenţa acestor clauze raportat la datele actelor a căror nulitate absolută s-a cerut a fi constatată, acordul intimatelor cuprins în însăşi contractul de credit şi în contractele de garanţie mobiliară din care rezultă că banii recurenţilor-reclamanţi vor fi garanţii la bancă, recunoaşterea intimatei L., în sensul că banii recurenţilor-reclamanţi au fost folosiţi pentru plata costului creditului şi pentru restituirea lui.

Prin urmare, prin neinformarea corectă şi completă a recurenţilor-reclamanţi s-a realizat o deformare substanţială a comportamentului economic al acestora ce a afectat fundamental capacitatea lor de a lua o decizie în cunoştinţă de cauză.

60. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 969, art. 966-968, 1391-1398 şi art. 1042-1404 din C. civ. de la 1864, privind cesiunea de creanţă, ale art. 12 lit. a), art. 13 şi următoarele din Titlul VII al Legii nr. 99/1999, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

61. În speţa de faţă, cauza contractelor de garanţie mobiliară este ilicită.

Art. 969 din C. civ. de la 1864 a fost încălcat de partea obligată să o respecte, prin încheierea unor convenţii ascunse faţă de partea care are dreptul la executarea obligaţiei, iar prin executarea convenţiilor ascunse s-a realizat neexecutarea convenţiei, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 969 din C. civ. de la 1864.

62. Instanţa de apel nu a arătat care ar fi fost barierele puse în calea afacerii celor două intimate dacă recurenţii-reclamanţi ar fi fost informaţi despre modul de finanţare şi de calitatea lor de garanţi.

În loc să îşi execute obligaţiile către recurenţii-reclamanţi, intimata PVT împreună cu intimata L., au pus în aplicare contractul de credit şi au încheiat contractele de garanţie mobiliară, pe care le-au şi executat, astfel încât intimata L. a devenit cesionara avansurilor de preţ, titular al acestor sume, cu drept de dispoziţie imediată, iar recurenţii-reclamanţi au devenit debitori cedaţi şi au plătit costul creditului şi rambursarea de credit, fără să fie notificate, conform dispoziţiilor de drept comun reprezentate de art. 1391 - 1398 şi art. 1042 - 1404 din C. civ. de la 1864 şi fără să fie făcută în mod legal publicitatea prevăzută de art. 2 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 99/1999, întrucât contractele de garanţie mobiliară au un conţinut diferit de cele din dosarul de credit, aceste susţinerii fiind dovedite prin probele existente la dosarul cauzei.

63. Faptul că prin încheierea şi executarea contractelor de garanţie mobiliară sub forma cesiunii de creanţă a avansurilor de preţ plătite de apelanţii-reclamanţi, a fost afectată însăşi forţa obligatorie a contractelor de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, reglementată de art. 969 din C. civ. de la 1864, rezultă că aceste contracte de garanţie mobiliară au o cauză ilicită contrară ordinii publice.

64. Cele două intimate au săvârşit şi o fraudă la lege, deoarece au încheiat contractele de garanţie mobiliară folosindu-se de dispoziţiile art. 1 şi art. 2 lit. a) din Titlul VII şi art. 13 şi urm. din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, în scopul încălcării art. 969 din C. civ. de la 1864.

65. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1391 - 1398 şi art. 1042-1404 din C. civ. de la 1864 privind cesiunea de creanţă şi ale art. 2 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 99/1999, motive de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

66. Considerentele instanţei de apel cu privire la teza terţului în ce priveşte pe intimata L., sunt nelegale, deoarece neagă regimul juridic al cesiunii de creanţă, operaţiune care implică trei părţi şi constă în transmiterea calităţii de debitor al contractului de credit de la intimata PVT la recurenţii-reclamanţi, aceasta fiind relaţia cu consumatorii despre care se vorbeşte în Legea nr. 363/2007 şi pe care instanţa de apel a negat-o.

67. În ce priveşte această cesiune de creanţă, se impunea notificarea cesiunii sau acceptarea acesteia de către debitorul cedat, iar toate operaţiunile trebuiau supuse publicităţii prin înscrierea în AEGRM, măsuri ce nu au fost respectate.

68. Având în vedere că a fost lămurită relaţia intimatei L. cu consumatorii (recurenţii-reclamanţi) constând în calitatea acestora de garanţi - debitori cedaţi, ţinând seama de caracterul de norme speciale cuprinse în O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004 şi Legea nr. 363/2007, rezultă concluzia obligaţiei intimatei L. de a informa şi ea pe consumatori (recurenţii-reclamanţi), că restituirea creditului se face din banii lor.

69. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea principiilor de drept şi a normelor privind regimul juridic al nulităţii absolute a unui act juridic de consumaţie, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, normele din legislaţia privind protecţia consumatorilor sunt imperative, iar sancţiunea încălcării lor este nulitatea absolută.

70. Instanţa de apel nu a lămurit dacă în materia dreptului protecţiei consumatorilor există o nulitate absolută specifică şi dacă analiza condiţiilor nulităţii absolute trebuie subsumată normelor speciale ale legislaţiei privind protecţia consumatorilor sau sunt aplicabile normele de drept comun ce cuprind cauzele de nulitate absolută cu probaţiunea aferentă, mai cuprinzătoare.

71. În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a ignorat probele privind convenţia frauduloasă constând în înţelegerea celor două intimate, PVT şi L., conform căreia împrumutata PVT să nu constituie garanţii suficiente pentru rambursarea creditului ci să garanteze cu avansurile de preţ pe care contractanţii de apartamente le vor plăti în baza tranzacţiilor ce vor fi încheiate.

Această înţelegere a fost făcută înainte de încheierea contractelor de garanţie mobiliară, fiind îndeplinită condiţia existenţei cauzei de nulitate absolută înainte sau concomitentă cu data încheierii contractelor de garanţie mobiliară.

72. Recurenţii-reclamanţi susţin că aceste aspecte sunt probate prin contractele de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, cererea de credit şi actele dosarului de credit, contractul de credit cu toate actele adiţionale, contractele de garanţie mobiliară anexe ale contractului de credit, contractele de garanţie mobiliară publicate în AERGRM.

73. În mod greşit a apreciat instanţa de apel că garanţiile mobiliare nu întrunesc condiţiile cesiunii de creanţă, deşi din probele existente la dosarul cauzei rezultă că aceste contracte sunt cesiuni de creanţă.

De asemenea, în mod eronat şi-a limitat judecata în ce priveşte cauza de nulitate absolută a fraudei, cu încălcarea principiului disponibilităţii, doar la semnarea contractului de credit şi la terenul de sub construcţii, deşi suma împrumutată a crescut de la 2.000.000 Euro la 16.500.000 Euro pentru care nu au fost constituite garanţii neexistând rapoarte de evaluare şi de risc, deşi a fost învestită cu analiza fraudei la lege pentru fiecare convenţie de garanţie mobiliară cuprinsă în contractul de credit.

74. Totodată, instanţa de apel nu a observat că prin încheierea succesivă a contractelor de garanţie mobiliară, pe măsura încheierii contractelor de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, analiza îndeplinirii cauzelor de nulitate absolută se face, în mod necesar, în timpul executării contractului, dar priveşte datele şi momentele încheierii contractelor de garanţie mobiliară şi nu priveşte executarea contractului de credit.

75. Instanţa de apel a raţionat greşit atunci când a reţinut că actele şi faptele ce constituie mecanismul fraudulos, fiind ulterioare încheierii contractelor de garanţie mobiliară, nu ţin de cauza de nulitate absolută, raţionamentul fiind greşit deoarece, în mod necesar, actele şi faptele ce compun mecanismul fraudulos sunt ulterioare convenţiei şi dovedesc executarea executării convenţiei frauduloase.

76. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea principiilor de drept şi a normelor de drept privind riscul contractului, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

77. Astfel, instanţa de apel a reţinut că repercusiunile negative care au afectat pe reclamanţi se subsumează suportării riscului propriilor convenţii, nicidecum riscului contractului de credit, însă acest considerent reprezintă o încălcare a legii, deoarece, noţiunea de risc mediu contractual are două coordonate esenţiale şi anume, aleatoriul şi prejudiciul, prima dintre coordonate (aleatoriul) nefiind îndeplinită şi atunci nici riscul nu este realizat.

78. În opinia recurenţilor reclamanţi, instanţa de apel a făcut o confuzie între culpa contractuală (frauda) şi riscul contractului.

Riscul este un eveniment aleatoriu, previzibil, care perturbă echilibrul contractual iniţial, fără ca părţile să-l fi anticipat la încheierea contractului, care dezechilibrează contractul şi ordinea comutativă, producând prejudiciu unei părţi ca urmare a intervenţiei cazului fortuit sau a forţei majore, dar care exclude culpa sau frauda.

79. Nefinalizarea proiectului şi neexecutarea antecontractelor de vânzare nu este rezultatul unui eveniment extern aleatoriu, ci este rezultatul fraudei intimatei PVT, în executarea obligaţiilor contractuale, dar este şi rezultatul fraudei conjugate a celor două intimate.

Fiind garanţi în contractul de credit, recurenţii-reclamanţi au suportat riscul contractului de credit pentru că acesta este sensul constituirii garanţiilor, de a acoperi riscul neplăţii creditului şi acesta este sensul garanţiilor, de a acoperi riscul de neplată produs.

80. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea principiilor de drept şi a normelor privind legătura de cauzalitate şi prejudiciu, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că între împrejurările relevate de apelanţi, imputate intimatelor-pârâte, şi prejudiciul produs reclamanţilor nu există o legătură directă, reclamanţii nefiind părţi în convenţiile a căror nulitate o invocă, astfel încât repunerea în situaţia anterioară, nu are cum a consta în restituirea, de către intimatele-pârâte, a sumelor achitate pentru transmiterea dreptului de proprietate.

Aceste considerente încalcă legea, întrucât legătura de cauzalitate între prejudiciu şi faptele ilicite trebuia analizată în raport de cererile de chemare în judecată, întâmplările din procedura insolvenţei constituind motive şi probe ale mecanismului fraudulos.

81. În procedura insolvenţei, recurenţii-reclamanţi au putut să cunoască condiţiile contractului de credit, cele ale contractului de garanţie mobiliară, cu acest prilej constatând că nu au fost constituite garanţii suficiente de la intimata PVT şi că administratorul judiciar nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale de a arăta cauzele insolvenţei şi persoanele vinovate de ajungerea în această situaţie, iar intimata L., în calitate de mandatar al creditorului garantat, M., s-a opus cererii de înlocuire a acestuia.

Recurenţii-reclamanţi au devenit astfel, debitori cedaţi ai intimatei-pârâte L., sub forma cesiunii drepturilor de încasare a rezervărilor şi a avansurilor de preţ încheiate între intimatele L. şi PVT.

82. Legătura de cauzalitate constă în aceea că pierderea locuinţelor se datorează faptului că banii recurenţilor-reclamanţi, ce au fost plătiţi pentru a obţine locuinţele, au fost încasaţi de bancă pentru plata costului şi a restituirii creditului, prin intermediul contractelor de garanţie mobiliară (cesiune de creanţă) pentru că aşa a fost gândită schema de afacere, în sensul de a nu fi constituite garanţii de la împrumutată, iar PVT să intre în insolvenţă.

83. Prin cererea de chemare în judecată, s-a cerut, în subsidiar, plata de daune, însă instanţa de apel nu a motivat de ce daunele nu sunt admisibile, în condiţiile în care prejudiciile sunt certe.

84. Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi au criticat considerentele instanţei de apel, potrivit cărora, "faptul că o parte din credit a fost transferată unei alte bănci nu modifică cu nimic sfera de incidenţă a prevederilor Legii nr. 363/2007, întrucât, în raport de persoana reclamanţilor, nici cedentul nu a avut o obligaţie de informare în sensul celor expuse de promitenţii cumpărători", susţinând că nu s-au referit la cesiunea contractului de credit dintre L. şi subsidiara din Londra, astfel că aceste considerente sunt străine de pricină.

85. Un al doilea considerent străin de natura pricinii, l-ar reprezenta validarea tezei primei instanţe, în sensul că motivele invocate nu ar constitui cauze de invalidare a contractului de credit, ca negotium iuris, act juridic de împrumut de consumaţie, prin prezentarea tezei legăturii dintre împrumut şi garanţie, în condiţiile în care instanţa nu a fost învestită cu cercetarea validităţii împrumutului, ci doar a convenţiilor de garanţie din contractul de împrumut şi a cauzelor de nulitate proprii.

G. Apărările formulate de intimatele-pârâte.

86. La data de 23 octombrie 2018, intimata-pârâtă M. S.A. - Sucursala Londra, a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

87. La data de 22 octombrie 2018, intimata-pârâtă N. S.R.L. prin lichidator judiciar T.., a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

H. Considerentele instanţei de recurs.

88. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

89. În primul rând, critica cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 304/2004, trebuie încadrată în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar nu în cele ale pct. 5 al aceluiaşi alineat.

Critica nu poate fi reţinută.

90. Repartizarea aleatorie priveşte completurile din cadrul unei secţii, iar nu repartizarea între secţii.

După cum chiar recurenţii-reclamanţi au afirmat, cererea de chemare în judecată a fost depusă la Tribunalul Bucureşti la o secţie specializată în litigii cu profesioniştii, iar în faţa instanţei de apel au invocat excepţia necompetenţei materiale funcţionale, însă această excepţie le-a fost respinsă, iar hotărârea instanţei de apel nu a fost atacată sub acest aspect.

91. Recurenţii-reclamanţi nu au susţinut că, în cadrul secţiei a VI-a Civile de la Curtea de Apel Bucureşti, nu ar fi avut loc o repartizare aleatorie a dosarului ce face obiectul prezentei cauze.

92. Critica privind greşita aplicare a normelor de drept material conţinute de Legea nr. 363/2007 se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar nu în cel prevăzut de pct. 5 al aceluiaşi alineat, aşa după cum au susţinut recurenţii-reclamanţi.

Această critică nu poate fi reţinută.

93. În mod corect a reţinut instanţa de apel că recurenţii-reclamanţi pretind o extindere artificială a reglementărilor din materia consumatorilor.

Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 363/2007, această lege se aplică practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii, aceasta însemnând că respectivii comercianţi şi consumatori trebuie să se afle într-o relaţie directă, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, creditul bancar acordându-se unui profesionist, cum este intimata-pârâtă N. S.R.L., însă aceasta nu se bucură de protecţia acestei legi.

94. Mai mult, potrivit art. 3 alin. (2) lit. e), această lege nu aduce atingere dispoziţiilor referitoare la serviciile financiare, astfel cum este cazul în speţa de faţă, în această situaţie ar fi fost aplicabile prevederile O.G. nr. 85/2004 aprobată prin Legea nr. 399/2004, însă recurenţii-reclamanţi nici măcar nu au invocat aceste dispoziţii legale.

95. Este adevărat că prin încheierea contractelor de garanţie mobiliară "s-a realizat intersecţia drumurilor profesionistului (banca) cu consumatorii", însă această situaţie nu face aplicabilă legislaţia privind protecţia consumatorilor în ce priveşte raporturile dintre recurenţii-reclamanţi şi bancă.

96. Susţinerile recurenţilor-reclamanţi privind faptul că definiţia practicilor comercianţilor în relaţia cu consumatorii nu se confundă cu raportul de consumaţie, stricto sensu, pe motiv că această relaţie acoperă atât faza precontractuală cât şi pe cea post contractuală, nu poate fi reţinută, deoarece, după cum corect a reţinut şi instanţa de apel, pentru a analiza practicile comerciale ale unui comerciant, trebuie să existe o relaţie cu un consumator persoană fizică, însă în speţa de faţă nu există această relaţie, existând doar un raport contractual cu un alt profesionist, respectiv dezvoltatorul.

97. Nu pot fi reţinute nici criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 5, art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 363/2007, ale art. 18-26 din O.G. nr. 21/1992 şi ale art. 38-63 din Legea nr. 296/2004 de către intimata-pârâtă N. S.R.L., cât timp aspectele semnalate de recurenţii-reclamanţi privesc raporturile dintre intimata-pârâtă N. S.R.L. şi bancă, iar nu antecontractele de vânzare-cumpărare încheiate de recurenţii-reclamanţi cu intimata-pârâtă PVT.

98. Într-adevăr, nu există o legătură între obligaţia de informare a debitorilor-cedaţi, cu privire la cesiunea de creanţă din această speţă şi pretinsa obligaţie (cu caracter general obligatoriu) de informare faţă de consumatori, deoarece această din urmă obligaţie nu există, ţinând cont de cele arătate mai sus, adică de faptul că recurenţii-reclamanţi nu sunt consumatori în raport cu contractele încheiate între intimatele -pârâte.

99. Recurenţii-reclamanţi nu au arătat în ce sens a fost distorsionat sensul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 363/2007, pentru ca instanţa de recurs să poată face o analiză a nelegalităţii deciziei recurate, sub acest aspect, pe de o parte, iar pe de altă parte, aşa după cum s-a arătat mai sus, respectiva dispoziţie legală vine să confirme faptul că dispoziţiile legislative privind protecţia consumatorilor nu sunt aplicabile, în speţa de faţă, în relaţia dintre recurenţii-reclamanţi şi intimata-pârâtă L., dar nici în relaţia cu intimata-pârâtă PVT, cât timp aspectele invocate că ar reprezenta o încălcare a legislaţiei privind protecţia consumatorilor, privesc raporturile contractuale dintre intimatele-pârâte, iar nu pe cele dintre recurenţii-reclamanţi şi intimata-pârâtă PVT.

100. Nu pot fi reţinute nici criticile cu privire la neinformarea recurenţilor-reclamanţi de către intimatele-pârâte PVT şi L. cu privire la constituirea de garanţii sub forma cesiunii de creanţă asupra drepturilor de încasare constând în avansurile de preţ, cu privire la neasigurarea de garanţii de la împrumutata PVT care să asigure riscul de plată dar şi asupra riscurilor la care se supun aceştia dacă vor contracta locuinţele sau dacă vor plăti ratele de avans de preţ, cât timp aceste aspecte ţineau de raporturile dintre cele două intimate-pârâte, iar nu de raporturile dintre recurenţii-reclamanţi şi acestea din urmă.

101. Afirmaţia potrivit căreia în AEGRM au fost publicate contracte de garanţie mobiliară cu un conţinut diferit faţă de cele existente în dosarul de creditare, ţine de starea de fapt, deci de temeinicia deciziei recurate, astfel încât această critică nu poate fi analizată în calea de atac, extraordinară, a recursului.

102. Nu pot fi primite nici criticile vizând încălcarea obligaţiei de informare de către intimata-pârâtă PVT pe parcursul derulării proiectului.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că, potrivit art. 7.1.7 din antecontract, ei cunoşteau faptul că ipoteca putea fi constituită doar asupra terenului, nu şi asupra construcţiilor.

Această afirmaţie este inexactă, la art. 7.1.7 (numerotat greşit 7.1.6), din ultimul alineat rezultă că pârâta se obliga ca imediat după plata ultimei rate de către cumpărător să radieze dreptul de ipotecă ce poartă asupra apartamentului, deci asupra construcţiei.

103. De asemenea, nu sunt întemeiate nici criticile ce vizează neanalizarea de către instanţa de apel a încălcării obligaţiei de informare a recurenţilor-reclamanţi, în sensul că banii lor vor fi folosiţi ca garanţie la bancă pentru plata costului creditului şi pentru restituirea lui, precum şi în legătură cu faptul că intimata nu va aduce garanţii suficiente care să acopere creditul pe care intenţionau să-l contracteze.

Instanţa de apel a analizat aceste aspecte, dar a concluzionat că cele două intimate-pârâte nu aveau această obligaţie.

104. Ca atare, pe de o parte, faptul că recurenţii-reclamanţi nu sunt de acord cu cele reţinute de instanţa de apel nu înseamnă că aceasta nu a analizat aspectele semnalate de aceştia, iar pe de altă parte, recurenţii-reclamanţi nu au arătat în ce constă încălcarea legii de către instanţa de apel cu privire la aceste aspecte, astfel încât instanţa de recurs nu poate analiza nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva celor invocate de recurenţii-reclamanţi.

105. Critica cu privire la faptul că instanţa de apel nu ar fi ţinut cont de probele administrate cu privire la manipularea şi dezinformarea acestora, legat de publicarea în AERGM a unor contracte de garanţie mobiliară cu conţinut diferit faţă de cele existente în dosarul de creditare, nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci starea de fapt, deci netemeinicia acesteia, astfel încât nu poate fi analizată în calea de atac, extraordinară, a recursului.

106. Criticile ce vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 969, art. 966-968, art. 1391-1398 şi art. 1402-1404 (nu 1042-1404 cum greşit au indicat recurenţii-reclamanţi) C. civ., precum şi pe cele ale art. 12 lit. a), art. 13 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 99/1999, vizează motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar nu pe cel prevăzut de pct. 5 al aceluiaşi alineat, cum greşit au indicat recurenţii-reclamanţi.

107. Nu pot fi reţinute criticile ce vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1391-1398, respectiv art. 1402-1404 din C. civ. de la 1864, în realitate recurenţii-reclamanţi sunt cei aflaţi în eroare, aceste dispoziţii legale privesc o altă instituţie juridică şi anume cesiunea de creanţă, or, în speţa de faţă este vorba doar de garantarea unui împrumut, respectiv de executarea garanţiilor constituite, legat de nerestituirea creditului acordat.

108. Nu poate fi primită susţinerea recurenţilor-reclamanţi cu privire la faptul că prin executarea contractelor de garanţie mobiliară ar fi fost afectată însăşi forţa obligatorie a contractelor de vânzare-cumpărare a unor bunuri viitoare, reglementată de art. 969 din C. civ. de la 1864, acestea din urmă păstrându-şi forţa obligatorie, fără nicio legătură cu contractele de garanţie mobiliară.

Faptul că intimata-pârâtă PVT nu şi-a respectat obligaţiile contractuale, deschide calea recurenţilor-reclamanţi la anumite acţiuni specifice în justiţie, una dintre căi fiind folosită de recurenţii-reclamanţi în procedura insolvenţei declanşată împotriva intimatei-pârâte PVT.

109. Prin urmare, sub acest aspect, nu se poate reţine că respectivele contracte de garanţie mobiliară ar avea o cauză ilicită.

110. Nu poate fi reţinută nici critica cu privire la pretinsa fraudă la lege, legat de aplicarea dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 lit. a) din Titlul VII şi art. 13 şi urm. din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 (în realitate nu există Titlul VII ci numai Titlul VI).

De altfel, recurenţii-reclamanţi nu arată în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, relativ la aceste dispoziţii legale, astfel încât instanţa de recurs nu poate face o analiză a deciziei recurate sub acest aspect.

111. Recurenţii-reclamanţi, insistă pe teza potrivit căreia, prin executarea contractelor de garanţie mobiliară de către intimata L., ar fi avut loc, în realitate, o cesiune de creanţă şi, prin urmare, recurenţii-reclamanţi ar fi căpătat calitatea de consumatori şi în raporturile cu intimata-pârâtă L., iar aceasta din urmă ar fi încălcat obligaţia de informare cu privire la derularea contractului de împrumut bancar.

112. În realitate, aşa după cum s-a arătat şi mai sus, nu a avut loc nici o cesiune de creanţă, ci doar o executare a contractelor de garanţie încheiate între intimatele-pârâte, faţă de care recurenţii-reclamanţi sunt terţi, dezvoltatorul şi banca împrumutătoare neavând nicio obligaţie de informare legat de încheierea contractelor de garanţie mobiliară.

113. Faptul că la art. 2 lit. a) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 se prevede că "cesiunile drepturilor de creanţă sunt supuse prevederilor prezentului titlu", nu are nicio legătură cu situaţia din speţa de faţă, recurenţii-reclamanţi speculând doar faptul că garanţiile reale mobiliare constituite reprezintă adevărate cesiuni de creanţă şi, în acest fel, ar exista o legătură directă între recurenţii-reclamanţi şi intimatele-pârâte, relativ la încheierea şi executarea contractelor de garanţie reală mobiliară.

114. Nu pot fi primite nici criticile privind încălcarea principiilor de drept şi a normelor privind regimul juridic al nulităţii absolute a unui act juridic de consumaţie.

Şi în acest caz, recurenţii-reclamanţi au făcut o încadrare greşită a criticilor, în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în loc de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu era nevoie ca instanţa de apel să lămurească dacă în materia drepturilor protecţiei consumatorilor există o nulitate absolută specifică şi dacă trebuie aplicate normele speciale privind protecţia consumatorilor sau erau aplicabile normele de drept comun, cât timp, în mod corect, instanţa de apel a stabilit că recurenţii-reclamanţi, neavând o legătură directă cu contractele încheiate între intimatele-pârâte, nu pot avea calitatea de consumatori în raport cu acestea, respectivele contracte fiind încheiate între doi profesionişti, contractele respective nefiind supuse prevederilor legislaţiei specifice privind protecţia consumatorilor, calitatea de consumator fiind stabilită prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin art. 2 lit. a) din Legea nr. 363/2007, art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992, iar calitatea de profesionist sau comerciant fiind stabilită prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, art. 2 lit. b) din Legea nr. 363/2007 şi art. 2 pct. 3 din O.G. nr. 21/1992.

115. Cu atât mai mult nu pot fi reţinute criticile privind ignorarea probelor, de către instanţa de apel, privind convenţia frauduloasă dintre intimate, deoarece, pe de o parte, aceste critici privesc starea de fapt, iar pe de altă parte, aşa după cum s-a arătat mai sus, aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în speţă.

116. Aşa după cum s-a arătat la paragraful 113, garanţiile imobiliare nu reprezintă cesiuni de creanţă.

Recurenţii-reclamanţi au învestit instanţa de judecată cu cererile de constare a nulităţii absolute a convenţiilor de garanţii mobiliare pentru frauda la lege, dar din perspectiva calităţii lor de consumatori raportat la contractele încheiate între intimatele-pârâte.

Or, aşa după cum s-a arătat mai sus, recurenţii-reclamanţi nu au această calitate, de consumatori, în raport de contractele încheiate între doi profesionişti, aşa cum sunt intimatele-pârâte.

117. Criticile formulate de recurenţii-reclamaţi, consemnate în paragrafele 74-75 nu pot fi primite, deoarece se referă tot la mecanismul de fraudare a legii de către cele două intimate-pârâte legat de încheierea contractelor de garanţii mobiliare, criticile fiind formulate din perspectiva calităţii lor de consumatori, or, recurenţii-reclamanţii, fiind terţi desăvârşiţi faţă de aceste contracte, analiza efectuată de instanţa de apel este corectă, condiţiile nulităţii absolute fiind necesar a fi cercetate din perspectiva îndeplinirii acestora la data încheierii contractelor iar nu în timpul executării acestora, pentru că, aşa după cum s-a arătat mai sus, recurenţii-reclamanţi nu au calitatea de consumatori în raport cu contractele de garanţie mobiliară ce au fost încheiate între doi profesionişti.

118. Criticile ce vizează încălcarea principiilor de drept privind riscul contractului trebuie încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar nu în cele ale pct. 5 din acelaşi alineat.

119. Aceste critici nu pot fi primite.

Astfel, deşi recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a făcut o confuzie între culpa contractuală şi riscul contractului, în realitate instanţa de apel nu s-a referit la riscul contractului în sensul în care l-au descris în criticile lor recurenţii-reclamanţi, ci la un "risc" al propriilor hotărâri, de a semna respectivele convenţii în condiţiile în care nu s-au asigurat că dezvoltatorul de la care urmau să cumpere apartamentele era capabil a duce la bun sfârşit investiţiile pe care s-a angajat să le efectueze, în condiţiile în care nu deţinea resurse financiare suficiente.

120. Nici criticile privind încălcarea, de către instanţa de apel, a principiilor de drept şi a normelor privind legătura de cauzalitate şi prejudiciu nu pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În mod corect, a reţinut instanţa de apel că între împrejurările evidenţiate de recurenţii-reclamanţi, imputate intimatelor-pârâte şi prejudiciul produs reclamanţilor, nu există o legătură de cauzalitate, deoarece reclamanţii nu sunt părţi în convenţiile a căror nulitate absolută au solicitat a se constata, astfel încât nici repunerea în situaţia anterioară nu are cum a consta în restituirea, de către intimatele-pârâte, recurenţilor-reclamanţi, a sumelor achitate pentru transmiterea drepturilor de proprietate pentru apartamentele ce urmau a fi construite.

121. Totodată, recurenţii-reclamanţi nu au explicat în ce mod "întâmplările din procedura insolvenţei" ar constitui probe în dovedirea unui pretins mecanism fraudulos, astfel încât instanţa de apel nu poate analiza nelegalitatea deciziei recurate din acest punct de vedere.

122. Mai degrabă, recurenţii-reclamanţi par nemulţumiţi de modul în care s-a desfăşurat procedura insolvenţei, însă aceştia aveau posibilitatea să uzeze de căile legale de atac în timpul desfăşurării acestei proceduri, dacă aveau nemulţumiri cu privire la modul în care s-a desfăşurat aceasta.

123. Mai mult, dacă aveau convingerea că reprezentanţii celor două intimate-pârâte au pus la punct o schemă frauduloasă, tocmai în vederea deposedării recurenţilor-reclamanţi de banii plătiţi pe parcursul derulării contractului cu PVT, aceştia avea posibilitatea de a sesiza organele de urmărire penală.

124. Nu putea fi admisă nici cererea formulată în subsidiar, cea cu privire la plata de daune, pentru aceleaşi motive pentru care nu a fost admisă nici cererea principală, cât timp nu s-a dovedit că daunele respective sunt rezultatul culpei directe a celor două intimate-pârâte, pe de o parte, iar pe de altă parte această critică a fost formulată direct în recurs, nu şi în calea de atac a apelului, astfel încât ea a fost invocată omisso medio.

125. Nu poate fi primită nici critica cu privire la faptul că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive străine de natura pricinii.

Astfel, pe de o parte, considerentele invocate nu sunt străine de natura pricinii, ele venind ca răspuns la criticile formulate în apel de recurenţii-reclamanţi legate de pretinsa obligaţie de informare a subsidiarei bancare din Londra, dar şi la pretinsa motivare greşită cu privire la nulităţile din contractul de împrumut, deşi recurenţii-reclamanţi ar fi invocat doar nulităţile proprii contractelor de garanţie, iar pe de altă parte, ultima teză din art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevede, ca motiv casare, existenţa numai a motivelor străine de natura cauzei, or, recurenţii-reclamanţi nu au pretins că toate considerentele instanţei de apel sunt străine de natura cauzei.

126. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., R., F., Q., B., P., C., D., I., G., H., J. şi K. împotriva deciziei civile nr. 286/A din 13 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 11 iunie 2020.