Unconstitutionality of SOFA legislation denied for lack of nexus to civil employment claim

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta US Army, obligarea pârâtei la plata sumei de 7800 RON însumând plăţi CASS şi CAS pentru perioada 2012-2013 cu dobânzi şi penalităţi, obligarea pârâtei la plata taxelor către Statul Român aferente unui contract individual de muncă la valoarea remuneraţiei brute alocate de pârâtă pentru un translator în România, precum şi obligarea pârâtei la îndeplinirea revendicărilor formulate în cererea de apel în dosarul x/2017

Prin sentinţa civilă nr. 1161 din 8 mai 2019, Tribunalul Constanţa, secţia I Civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei US Army şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta US Army, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentinţe reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei US Army.

La termenul de judecată din 04 noiembrie 2019, apelanta-reclamantă a invocat excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 260/2002 pentru ratificarea Acordului dintre România şi Statele Unite ale Americii privind statutul forţelor Statelor Unite ale Americii din România semnat la Washington la 30 octombrie 2001 şi a Legii nr. 291/2007 privind intrarea, staţionarea, desfăşurarea de operaţiuni sau tranzitul forţelor armate străine pe teritoriul României.

Prin decizia civilă nr. 351/CM din 11 noiembrie 2019, Curtea de Apel Constanţa, secţia I Civilă a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 din Legea nr. 260/2002 şi ale Legii nr. 291/2007.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs prin care solicită admiterea recursului privind excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 260/2002 şi a Legii nr. 291/2007.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă arată că, înainte de ratificarea de către Parlament a Acordului între România şi Statele Unite ale Americii privind statutul forţelor Statelor Unite ale Americii în România, semnat la Washington la 30 octombrie 2001, nu s-a obţinut un aviz de la Curtea Constituţională a României privind proiectul de lege pentru ratificarea Acordului prin Legea nr. 260/2002.

Susţinând incompatibilitatea Acordului mai sus amintit cu normele constituţionale, respectiv încălcarea art. 21, art. 16 alin. (1) şi (2) ale Constituţiei prin dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 260/2002, recurenta menţionează că obţinerea unui aviz de la Curtea Constituţională a României era obligatorie faţă de prevederile art. 11 alin. (3) coroborat cu art. 147 alin. (3) din Constituţia României.

În continuare, autoarea recursului menţionează că primul articol neconstituţional al Legii nr. 260/2002 care are impact asupra soluţionării cauzei aferente dosarului x/2019 este art. 3 alin. (4) din Legea nr. 260/2002 care încalcă art. 16 alin. (2) din Constituţie, precizând în acest sens că, în dosarul nr. x/2019, US Army, prin membrii Organizaţiei "B." refuzând primirea citaţiei, refuză practic judecata, aspect ce reiese din conţinutul sentinţei civile nr. 1161 din 8 mai 2019 a Tribunalului Constanţa, secţia I Civilă.

Aşadar, în opinia recurentei-reclamante, orice pronunţare a unei instanţe în favoarea acesteia, care ar obliga pârâta US Army sau membrii săi la îndeplinirea anumitor obligaţii poate fi lovită de nulitate şi riscă să nu fie recunoscută şi aplicată de pârâtă, aceasta putându-se prevala de faptul că pronunţarea instanţei este nelegală, întrucât încalcă art. 3 alin. (4) din Legea nr. 260/2002 care, nefiind declarat neconstituţional la momentul pronunţării unei instanţe, produce efecte.

În altă ordine de idei, recurenta-reclamantă susţine că, prin cedarea jurisdicţiei penale în favoarea autorităţilor americane, Statul Român împiedică accesul la justiţie al cetăţenilor români prejudiciaţi de faptele membrilor Forţelor SUA în România, astfel încât, inclusiv art. 3 alin. (1) al Legii nr. 260/2002 are impact asupra cauzei sale din dosarul x/2019, prin încălcarea dreptului constituţional al românilor privind accesul liber la justiţie pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime, stipulat la art. 21 din Constituţia României. Aşadar, recurenta arată că, prin cedarea jurisdicţiei penale stipulate la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 260/2002, instanţele civile române nu pot judeca acţiunile în civil pentru infracţiunile Forţelor SUA, astfel încât reclamantei îi este limitat accesul liber la justiţie.

Recurenta arată că, în calitate de persoană ale cărei drepturi au fost afectate de faptele membrilor Forţelor SUA în România are o singură variantă şi aceea imposibilă, respectiv posibilitatea de a acţiona respectivele persoane în Statele Unite ale Americii, însă, fiind cetăţean român, recurenta nu are acces la justiţie întrucât Constituţia americană protejează doar cetăţenii americani şi drepturile lor, cei străini fiind în imposibilitate de a acţiona în instanţe cetăţenii americani, sens în care recurenta face trimitere la diverse corespondenţe purtate cu anumite case de avocatură prealabil înregistrării dosarului nr. x/2019 la Tribunalul Constanţa.

Totodată, recurenta-reclamantă consideră că, faţă de dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Constituţie care nu prevăd nicio excepţie, Legea nr. 260/2002 şi Legea nr. 291/2007 îngrădesc accesul la justiţie al reclamantei în speţa de faţă, aspect ce poate fi calificat drept o încălcare a respectivului articol din Constituţie.

În altă ordine de idei, se arată că, tot ca urmare a cedării jurisdicţiei către partea americană conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 260/2002 şi art. 43 alin. (1) din Legea nr. 291/2007 asistăm la încălcarea dreptului la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, recurenta amintind în acest sens durata considerabilă de timp care s-a scurs din anul 2015 de când reclamanta a formulat plângere penală în urma căreia s-a format dosarul penal x/2015, pentru fapte pentru care recurenta-reclamantă a solicitat ulterior daune în dosarul nr. x/2019.

În plus, recurenta arată că al doilea capăt de cerere din dosarul x/2019 riscă să rămână nesoluţionat datorită hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2017, cauză în care instanţa a reţinut exclusiv competenţa organelor penale în cercetarea faptelor de natură infracţională care au condus la concedierea sa nelegală, pretins a fi fost săvârşite de pârâtul împotriva căruia s-a îndreptat reclamanta, rămase necercetate atât de partea română în dosarul x/2015, cât şi de partea americană (din anul 2015).

Aşadar, recurenta susţine că anularea de către instanţă a concedierii efectuate nelegal şi repunerea recurentei reclamante în drepturile salariale nu s-ar putea dispune întrucât instanţa nu ar putea constata nelegalitatea concedierii care survine ca urmare a faptelor penale rămase necercetate.

Cu referire la neconstituţionalitatea Legii nr. 291/2007, autoarea recursului arată că acest act normativ are ca fundament Acordul româno-american (Legea 260/2002) la care se face referire în tot textul legii ca fiind document bilateral.

Se mai arată că Legea nr. 291/2007, conţinând aceleaşi prevederi ca şi Legea nr. 260/2002, nu este altceva decât o traducere a Acordului româno-american privind statutul Forţelor SUA, respectiv, o copie a Legii nr. 260/2002, care, neconstituţională fiind, atrage inclusiv neconstituţionalitatea Legii nr. 291/2007 raportat la art. 21 alin. (1), alin. (2), alin. (3), art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi în mod deosebit a dispoziţiilor art. 43 alin. (1), art. 40 care fac referire la cedarea jurisdicţiei cercetării faptelor penale comise de membrii Forţelor SUA către partea americană, dar şi a celorlalte articole care conţin prevederi asociate cedării de jurisdicţie, pentru aceleaşi motive de neconstituţionalitate invocate mai sus în legătură cu Legea nr. 260/2002.

În drept, recurenta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, art. 3 din Legea nr. 260/2002, art. 43 alin. (1) teza I şi art. 40 din Legea nr. 291/2007 şi pe art. 21, art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

La data de 20 ianuarie 2020, recurenta a transmis note scrise în argumentarea solicitării de admitere a recursului privind excepţia de neconstituţionalitate ridicată în dosarul nr. x/2019, pentru ca, asupra neconstituţionalităţii Legilor 260/2002 şi 291/2007 să se poată pronunţa Curtea Constituţională a României.

În completarea argumentelor pe care recurenta le-a expus în cuprinsul recursului declarat împotriva deciziei din 11 noiembrie 2019, aceasta menţionează că, din motivarea ulterioară a deciziei recurate, reiese faptul că instanţa de apel, la fel ca şi Tribunalul Constanţa, nu s-a pronunţat pe capetele din cerere ce conţin revendicări rezultate din faptele penale ale pârâtului rămase necercetate şi nesoluţionate de nicio instanţă penală din România şi nici de organele judiciare ale Statelor Unite ale Americii.

Se reiterează faptul că însăşi nesoluţionarea acestor fapte de către o instanţă penală română a fost motivul pentru care recurenta a introdus acţiunea la o instanţă civilă în care a invocat excepţia neconstituţionalităţii legilor 260/2002 şi 291/2007 pentru ca instanţa să sesizeze Curtea Constituţională a României asupra consecinţelor ce decurg din cedarea jurisdicţiei cercetării faptelor militarilor SUA către organele americane, constând în încălcarea dreptului constituţional al oricărui cetăţean român de a se adresa justiţiei.

Se mai arată că, în cazul invocării excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa de apel a reţinut că este abilitată să verifice în principal admisibilitatea excepţiei raportat la prevederile art. 29 alin. (1), (2) şi 3, respectiv dacă excepţia invocată are legătură cu cauza, concluzionând, în mod eronat, că excepţia de neconstituţionalitate nu ar avea legătură cu soluţionarea cauzei pendinte datorită faptului că acesta nu este un litigiu de natură penală privind săvârşirea unor infracţiuni de către membrii forţelor armate americane pentru a se discuta în ce măsură este afectată jurisdicţia instanţelor naţionale.

Contrar afirmaţiilor instanţei, recurenta susţine că textul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 260/2002 are legătură cu soluţionarea cauzei din dosarul nr. x/2019, în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate, întrucât acesta este un litigiu care presupune şi acordarea de daune morale ce decurg din săvârşirea unor infracţiuni de către membrii forţelor armate americane, precum şi obligaţia de a face referitoare tot la fapte penale menţionate de reclamantă prin revendicările consemnate la capătul 3 din cererea de chemare în judecată.

De asemenea, contrar concluziei instanţei care a reţinut că nu s-a pus problema necompetenţei generale a instanţelor româneşti în soluţionarea prezentului litigiu, reclamanta arată că rezultă din Ordonanţa (de clasare) emisă în cadrul dosarului x/2015, faptul că organele de cercetare penală române nu au competenţa de a soluţiona prezentul litigiu pentru că ele însele au declinat-o către autorităţile americane.

Astfel, recurenta susţine că a transmis unei instanţe civile cererile pentru daunele rezultate din faptele penale ale Forţelor SUA, invocând art. 21 din Constituţie şi art. 5 Capitolul 2 din C. proc. civ., cereri formulate la capătul 3 subpunctele c-iii), c-i) pe care instanţa nici nu le-a judecat, tocmai datorită faptului că nu s-a putut constitui parte civilă într-un dosar penal judecat de o instanţă penală română.

În esenţă, recurenta susţine că instanţele au primit acţiunea, dar nu au şi judecat-o, dovadă fiind faptul că nu s-au pronunţat pe revendicările din acţiune, cum ar fi cele de la capătul 3 subpunctele c-iii) şi c-i).

Totodată, contrar concluziilor instanţei potrivit cărora nu s-ar produce niciun efect asupra litigiului de faţă în situaţia în care am fi în ipoteza declarării acestui text ca neconstituţional, recurenta susţine că declararea ca neconstituţională a actelor normative menţionate ar produce un efect asupra litigiului din dosarul nr. x/2019 nu numai în privinţa pronunţării asupra revendicărilor reclamantei ce decurg din faptele penale ale US Army, ci şi asupra celorlalte revendicări, pe care instanţele nu le-au judecat.

În concluzie, recurenta susţine că, dacă instanţa civilă admitea cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, invocând faptul că, în calitate de instanţă civilă, nu se poate pronunţa în dosarul nr. x/2019 până când o instanţă penală nu se pronunţă asupra aspectelor penale, în cazul ipotetic în care acest text (art. 3 din Legea nr. 260/2002) era declarat neconstituţional, efectul produs ar fi fost revenirea jurisdicţiei penale la partea română în dosarul nr. x/2015, în acord cu dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, accesul la justiţie însemnând inclusiv accesul la instanţele penale pentru toate cazurile, fără nicio excepţie, urmând ca, după ce instanţa penală se pronunţa asupra faptelor penale sesizate în dosarul nr. x/2015, instanţa civilă a Curţii de Apel Constanţa, să se pronunţe şi pe daunele rezultate din faptele penale ale membrilor US Army, solicitate la capătul 3 subpunctul c-i) din acţiune.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia."

Art. 29 alin. (5) din acelaşi act normativ arată că, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi 3, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Ca şi condiţie de admisibilitate, legiuitorul a prevăzut ca excepţia să privească o lege sau o ordonanţă ori dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, să fie ridicată de părţi, procuror sau instanţă din oficiu, iar prevederea atacată să nu fi fost declarată neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Aşadar, prin aceste dispoziţii legale se atribuie instanţei în faţa căreia a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate o competenţă specială, limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) şi 3 ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin urmare, formularea excepţiei de neconstituţionalitate obligă instanţa în faţa căreia aceasta este ridicată să verifice strict îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege şi, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere motivată, Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei.

Cum condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una din condiţii nu este îndeplinită, instanţa va respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate anterior evocate şi, cu precădere, considerentele pentru care instanţa de apel a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate invocată, Înalta Curte reţine că instanţa a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată prin care reclamanta A. a solicitat, printre altele, obligarea pârâtei US Army la plata unei sume de bani reprezentând obligaţii de plată a contribuţiilor de asigurări sociale şi de sănătate aferente serviciilor prestate pentru pârâtă în perioada 22 mai 2008 - 30 aprilie 2014, sub o altă formă decât cea a unui contract individual de muncă.

Aşadar, pretenţia formulată de reclamantă în faţa instanţelor civile vizează plata unor sume de bani care ar fi trebuit achitate/virate Statului Român în considerarea serviciilor prestate de reclamantă pârâtei, fără ca reclamanta să facă dovada existenţei unui contract individual de muncă cu forţele armate ale S.U.A.

Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a US Army cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada încheierii unui contract de muncă cu pârâta.

Cu toate acestea, reclamanta a apreciat că soluţionarea acţiunii, respectiv a căii de atac depinde de invocarea şi, în cele din urmă, de constatarea neconstituţionalităţii unor acte normative ce vizează statutul forţelor armate ale Statelor Unite ale Americii pe teritoriul României, asociind obiectul acţiunii şi, în cele din urmă, soluţionarea acţiunii în cauză cu potenţiale fapte penale ale unor membri ai acestei organizaţii aflate pe teritoriul României, a căror cercetare ar fi supusă unor dispoziţii speciale, derogatorii de la legislaţia penală naţională.

Prin urmare, esenţial în ceea ce priveşte analiza îndeplinirii condiţiei ca excepţia să aibă legătură cu cauza este ca raportarea să se realizeze la cauza pendinte, care este una civilă, iar nu la posibile cauze determinante, anterioare declanşării litigiului ce intră în sfera dreptului penal şi care, prin natura lor, exced competenţei instanţei civile învestite cu soluţionarea acţiunii ce face obiectul dosarului nr. x/2019

În acest sens, Înalta Curte are în vedere şi decizia Curţii Constituţionale nr. 385 din 4 iunie 2019, relevant fiind următorul considerentul nr. 24:

"Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Or, "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului".

Făcând o corectă aplicare a legii în analiza condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate invocate, Curtea de Apel Constanţa a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale reţinând că pretenţiile reclamantei întemeiate pe un pretins contract individual de muncă încheiat cu pârâta exced jurisdicţiei penale.

Înalta Curte confirmă concluzia la care a ajuns instanţa de apel, în sensul că, faţă de motivele reţinute de prima instanţă pentru admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, anume lipsa dovezii încheierii unui contract de muncă cu pârâta, legile criticate pentru neconstituţionalitate nu au legătură cu soluţionarea cauzei.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 351/CM din 11 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, cu privire la soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 din Legea nr. 260/2002 şi ale Legii nr. 291/2007.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2020.