Statute of limitations for third-party claims against insurers: non-applicability of two-year insurance prescription and interruption by payment demand

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la data de 20 decembrie 2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. şi pe intervenientul forţat C., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 650.000 RON cu titlu de daune morale, 980 RON cu titlu de daune materiale, 179.953,99 RON contravaloare deconturi cheltuieli de spitalizare, precum şi la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi de întârziere, începând cu data introducerii acţiunii şi până la achitarea efectivă a despăgubirilor.

Prin sentinţa civilă nr. 414 din 25 mai 2018 Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, este admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cererea reclamantei fiind astfel respinsă.

Prin decizia nr. 1808/Ap din 27 noiembrie 2018 Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, este admis apelul reclamantei împotriva sentinţei nr. 414 din 25 mai 2018, sentinţă care este anulată, cauza fiind trimisă aceleiaşi instanţe, respectiv Tribunalului Braşov, spre rejudecare.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel formulează recurs intimata-pârâtă B. S.A., solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Braşov invocând critici de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar în şedinţa din Camera de filtru din data de 4 martie 2020, recursul a fost admis în principiu, fixându-se termen pentru judecata recursului, în şedinţa publică, cu citarea părţilor.

Motivele de recurs invocate de recurentă vizează greşita aplicare a normelor de drept material de către instanţa de fond, critici ce pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta invocă reţinerea incidenţei cazului de întrerupere a prescripţiei prevăzut de art. 2537 pct. 4 C. civ., raportat la art. 1522 C. civ., considerând că în mod greşit instanţa de apel a asimilat cererea de despăgubire formulată în baza art. 35 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 unei veritabile notificări prin care recurenta, în calitate de asigurător, a fost pusă în întârziere şi astfel a fost întrerupt termenul de prescripţie de 3 ani.

În opinia recurentei, cererea de despăgubire nu poate fi asimilată unei notificări prin care se pune în întârziere debitorul, potrivit art. 1522 C. civ., raportat la faptul că cele două notificări au scopuri diferite.

O altă critică formulată de recurentă se referă la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2519 C. civ. potrivit cărora dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani, nefiind aplicabil termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., astfel cum a reţinut instanţa de apel. Susţine recurenta şi că termenul de prescripţie de 2 ani prevăzut de art. 2519 C. civ. începe să curgă de la data producerii evenimentului rutier, respectiv data de 23 noiembrie 2014, astfel încât, raportat la data înregistrării acţiunii - 20 decembrie 2017, termenul este depăşit.

În subsidiar, arată că, în măsura în care instanţa consideră că este incidentă prescripţia de 3 ani, să se constate că şi acest termen era împlinit.

O altă critică se referă la faptul că, în cauză, nu este incidentă cauza de suspendare invocată de intimata reclamantă, deoarece nu au existat negocieri purtate în mod amiabil între părţi.

Recursul este nefondat.

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă plata de despăgubiri materiale şi morale formulate de terţul păgubit prin producerea unui accident de circulaţie, cerere formulată împotriva asigurătorului RCA.

Potrivit art. 2519 alin. (1) C. civ., dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani, dispoziţii care însă nu sunt aplicabile în speţă, având în vedere faptul că între terţul păgubit şi asigurător nu există niciun raport de asigurare ori reasigurare. Contractul de asigurare a fost încheiat de către asigurător cu persoana vinovată de producerea accidentului, care în speţă are calitatea de intervenient forţat, astfel încât doar raporturilor juridice născute în baza contractului de asigurare încheiat între aceştia se aplică termenul special de prescripţie de 2 ani prevăzut de art. 2519 alin. (1) C. civ.

Raporturile juridice dintre recurentă, în calitate de asigurător şi persoana vinovată de producerea accidentului, asiguratorul, îşi au fundamentul în contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vreme ce raporturile juridice dintre terţul păgubit, şi asigurat îşi au izvorul în fapta delictuală a asiguratului, faptă producătoare de pagube materiale ori morale în patrimoniul, respectiv persoana terţului păgubit.

În ceea ce priveşte raporturile dintre terţul păgubit şi asigurător prin dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, cât şi prin dispoziţiile anterioare prevăzute de Legea nr. 136/1995 legiuitorul a acordat legitimare procesuală activă persoanei păgubite împotriva societăţii de asigurare de răspundere civilă, deşi nu are nici raporturi delictuale şi nici contractuale cu aceasta, în considerarea principiului protecţiei terţului păgubit.

Având în vedere că nu există un raport de asigurare astfel încât să fie aplicabil termenul special de 2 ani prevăzut de art. 2519 alin. (1) C. civ., sunt aplicabile dispoziţiile art. 2517 C. civ. care consacră termenul general de prescripţie de 3 ani, termen care curge conform art. 2528 alin. (1) C. civ. de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Deşi, în raport cu data producerii pagubei (accidentul de circulaţie) - 23 noiembrie 2014, cererea de chemare în judecată apare ca fiind formulată cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani, în cauză, cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, a intervenit un caz de întrerupere a cursului prescripţiei, respectiv cazul prevăzut de art. 2537 pct. 4 C. civ.

Astfel, la 28 septembrie 2017 intimata reclamantă a formulat o cerere, o notificare de plată a despăgubirilor, cerere comunicată recurentei la 29 septembrie 2017, notificare care are semnificaţia unui act prin care asigurătorul este pus în întârziere.

În consecinţă, începând cu data de 29 septembrie 2017 începe să curgă un nou termen de prescripţie potrivit dispoziţiilor art. 2541 alin. (2) C. civ., acţiunea introdusă la 20 decembrie 2017 situându-se înlăuntrul acestui nou termen.

Faţă de cele reţinute mai sus, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect normele de drept material incidente în cauză, atât cele referitoare la calculul prescripţiei, cât şi pe cele referitoare la cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, astfel încât în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 1808/Ap din 27 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 iunie 2020.