Moral damages for collateral relatives: burden of proving specific emotional prejudice under Civil Code art. 1391(2)

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă la 9 noiembrie 2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi cu intervenientul D., obligarea pârâtei la plata a câte 100.000 Euro în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale, ca urmare a prejudiciului suferit în urma decesului unchiului lor E., care a decedat la 5 aprilie 2015, urmare a accidentului rutier survenit în timp ce circula cu autoturismul marca x, condus de numitul D..

Prin încheierea de şedinţă din 14 februarie 2018, Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă a respins proba testimonială propusă de reclamanţi.

Prin sentinţa civilă nr. 19 din 11 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă s-a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor A. şi B..

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au solicitat pârâtei să-i despăgubească cu câte 100.000 Euro despăgubiri morale reprezentând o compensare pentru prejudiciul moral suferit urmare a decesului unchiului lor, E..

A învederat prima instanţă că, potrivit dispoziţiilor art. 11 lit. a) din Legea 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, asiguratorul RCA acordă despăgubiri în bani pentru vătămare corporală sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial iar la art. 10 din acelaşi act normativ se arată că determinarea cuantumului despăgubirilor se face în funcţie "nivelul impus de legislaţia din România", fără să stabilească criterii concrete de determinare a acestora.

Instanţa de fond a luat în considerare în stabilirea cuantumului daunelor morale, criterii obiective, conturate în practica instanţelor, sens în care s-a reţinut că un prim criteriu determinat este relaţia de rudenie, în speţă fiind cea dintre unchi şi nepot, deci o rudă de gradul II. Din această perspectivă instanţa a apreciat dimensiunea prejudiciului moral prin raportare la anterioritatea raporturilor dintre subiecţii raportului de familie.

Instanţa a concluzionat că, în cauză, nu se pot reţine fără echivoc că au existat relaţii strânse de afecţiune, de respect precum şi de participare activă reciprocă la modul comun de viaţă în familie, ceea ce diminuează severitatea dezdăunării, astfel că pierderea unchiului nu a avut drept consecinţă resimţirea unor suferinţe psihice de reclamanţi.

Împotriva încheierii de şedinţă din 14 februarie 2018 şi sentinţei civile nr. 19 din 11 aprilie 2018 pronunţate de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 217/A din 26 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat.

În fundamentarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., invocat şi de apelanţii reclamanţi, au dreptul la reparaţie persoanele aflate în relaţie de rudenie apropiată cu victima, respectiv, ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori, soţul victimei, precum şi alte persoane ce ar putea dovedi existenţa unui prejudiciu moral, iar potrivit art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din Romania, despăgubirile se acordă de asigurator, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare.

S-a reţinut că, deşi prima instanţă s-a raportat la prevederile Legii nr. 132/2017, cu toate că accidentul care a generat prejudiciile invocate de reclamanţi s-a produs în anul 2015, această împrejurare nu constituie motiv întemeiat de apel, în condiţiile în care legislaţia în vigoare la momentul evenimentului rutier, respectiv Legea nr. 136/1995 cuprindea dispoziţii legale similare.

A mai apreciat Curtea că, în privinţa apelanţilor reclamanţi, nepoţi de frate ai defunctului, astfel cum prevede art. 1391 alin. (2) ultima teza C. civ., este instituită obligaţia dovedirii prejudiciului, constând în durerea încercată prin moartea victimei, nefiind suficientă simpla legătură de rudenie cu victima pentru acordarea daunelor morale. În faţa primei instanţe s-a respins administrarea probei testimoniale, însă prin prisma efectului devolutiv al apelului, această probă a fost administrată în apel şi a confirmat existenţa relaţiilor destul de apropiate dintre reclamanţi şi defuncţi şi existenţa unui ataşament şi a unei afecţiuni normale între rude.

A considerat instanţa de apel că, în contextul în care reclamanţii sunt peroane aflate la maturitate, care la momentul accidentului aveau 39 şi respectiv 42 de ani, familii şi gospodării proprii, neconvieţuind cu unchiul lor decedat în accident şi purtând relaţii de afecţiune fireşti în orice familie lărgită, reclamanţii nu au suferit un veritabil prejudiciu moral care în mod echitabil să trebuiască restituit şi cuantificat în bani, cu efect compensatoriu, de către o persoană anume.

Instanţa de apel a avut în vedere şi împrejurarea că acţiunea reclamanţilor este una în care nu se detaliază în concret cum s-au creat relaţiile de afecţiune şi ataşament dintre nepoţi şi unchi, nu arată cum se desfăşurau raporturile dintre aceştia, dacă se vizitau şi cât de des se vizitau reciproc şi în ce consta, în concret, ajutorul reciproc pe care unchiul şi nepoţii şi l-au acordat, în contextul în care, fiecare avea şi alte rude cu un grad de rudenie mai apropriat.

În ceea ce priveşte faptul că prima instanţă nu a procedat la administrarea probei testimoniale prin care părţile doreau să probeze, potrivit propriilor afirmaţii, prejudiciul moral suferit, Curtea a reţinut că admiterea sau respingerea administrării unei anumite probe poate constitui motiv de exercitare a căilor de atac, însă administrarea ei nu conduce în mod obligatoriu la admiterea acţiunii sau stabilirea caracterului fondat al susţinerilor părţii care a solicitat proba.

Împotriva deciziei civile nr. 217/A din 26 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând, în principal, casarea deciziei atacate şi, în rejudecare admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii.

Recurenţii îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. au fost invocate următoarele critici:

O primă critică vizează faptul că instanţa de apel a respins apelul fără a motiva în drept soluţia, făcând trimitere la principii morale şi nicidecum la principii de drept, la dispoziţiile legale aplicabile prevăzute de C. civ. sau de Legea nr. 136/1995, ce reglementează materia asigurărilor. Consideră recurenţii că instanţa trebuia să îşi motiveze soluţia prin raportare la dispoziţiile art. 1391 alin. (2) din C. civ., coroborat cu art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995, nicidecum să facă trimiteri la principii morale care, în opinia sa, vin în contradicţie cu normele edictate imperativ de legiuitor şi care ar înfrânge chiar normele de convieţuire socială ori morală sau bunele moravuri.

A doua critică vizează faptul că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii. Sub acest aspect se arată că, deşi instanţa de apel a constatat că prima instanţă în mod nelegal a respins proba testimonială, procedând astfel la audierea martorului propus în primă instanţă, totuşi a respins apelul formulat împotriva încheierii din 14 februarie 2018, fără a arăta în considerentele încheierii motivele care au fundamentat soluţia de respingere a apelului declarat împotriva evocatei încheieri.

Consideră recurenţii că, faţă de împrejurarea că proba respinsă de instanţa de fond a administrată în calea de atac a apelului se impunea admiterea apelului împotriva încheierii din 14 februarie 2018.

A treia critică se referă la faptul că modul în care instanţa de apel a înţeles să aprecieze probele administrate în cauză se află în contradicţie cu soluţia adoptată. Astfel, se arată, deşi instanţa de apel a reţinut existenţa legăturilor de afecţiune şi ataşament dintre reclamanţi şi defunct, în final, ulterior a conchis că suferinţa morală resimţită de reclamanţi la decesul unchiului lor nu se poate cuantifica într-un prejudiciu care să fie în sarcina asigurătorului de răspundere civilă auto obligatorie. În acelaşi context recurenţii au arătat că instanţa de apel, deşi a constatat existenţa trăirilor şi durerea resimţită prin pierderea unei rude dragi, a motivat în contradicţie cu măsurile prevăzute la art. 1391 alin. (2) din C. civ. şi a denaturat scopul instituirii acestora. Arată recurenţii că aceste măsuri urmăresc o compensare a unui prejudiciu moral şi nu o reparare efectivă şi integrală a unui prejudiciu moral.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurenţii au invocat faptul că instanţa de apel nu trebuia să facă aplicarea unor criterii neprevăzute de lege, ci trebuia să îşi întemeieze în drept motivarea şi să facă aplicarea principiilor generale de drept, conform art. 1 din C. civ., art. 5 şi 22 din C. proc. civ., judecătorul fiind chemat să soluţioneze cauza conform principiilor generale de drept aplicabile în speţă, respectiv al echităţii, bunei-credinţe şi neîmbogăţirii fără just temei.

Consideră recurenţii că, în aplicarea acestor principii, instanţa de apel trebuia să admită acţiunea, în speţă fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1391 alin. (2) teza ultima din C. civ. faţă de împrejurarea că reclamanţii au probat durerea cauzată de fapta ilicită.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului, în argumentarea căreia s-a arătat că sunt incidente prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., deoarece criticile recurenţilor-reclamanţi sunt de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia, având în vedere că reclamanţii nu au făcut dovada temeiniciei pretenţiilor, în cauză neexistând rapoarte medicale, psihologice care să determine un anume grad de impact al evenimentului dramatic asupra acestora.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B., prin răspunsul la întâmpinare, au solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului având în vedere că au fost dezvoltate critici de nelegalitate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Cu privire la probatoriul administrat în cauză, au arătat că intimata-pârâtă nu a participat la administrarea probei cu audierea martorului, astfel că nu are de unde să cunoască împrejurarea că între recurenţii-reclamanţi şi defunctul lor unchi au existat relaţii foarte strânse şi de afecţiune reciprocă, circumstanţă dovedită pe deplin, motiv pentru care se solicită respingerea apărărilor intimatei-pârâte.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 11 februarie 2020, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă S.C. C. S.A.,prin întâmpinare şi a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 217/A din 26 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020 Înalta Curte a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 şi al dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Potrivit rezoluţiei existente la dosar, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 9 iunie 2020, când a fost pronunţată prezenta hotărâre.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că obligaţia instanţei de a motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt incidente în speţă, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, precum şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Prima critică, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondată faţă de faptul că, pentru a se pronunţa cu privire la cererea de acordare a unor sume de bani cu titlu de daune morale, instanţa de apel s-a raportat corect în analiză, sub aspectul stabilirii prejudiciului, la dispoziţiile art. 1391 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ. dar şi la art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 136/1995.

Motivarea instanţei de apel este structurată în raport de criticile invocate de apelanţi şi cerinţele de analiză impuse de textele de lege invocate pe două aspecte distincte: dovedirea prejudiciului generator de daune morale, posibilitatea cuantificării suferinţei morale resimţite de reclamanţi într-un prejudiciu care să fie în sarcina asigurătorului de răspundere civilă auto obligatorie.

Sub acest din urmă aspect se impune a fi menţionată decizia nr. 12/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care instanţa supremă a statuat asupra faptului că "Dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială"

Deşi dispozitivul acestei hotărâri se referă explicit la cauzele penale, raţionamentul care a stat la baza respectivei interpretări se impune, pentru identitate de raţiune, şi în cauzele civile întemeiate pe dispoziţiile art. 1391 din C. civ., deoarece principiile reparării pagubei produse printr-o faptă ilicită (care poate fi sau nu infracţiune) sunt aceleaşi, indiferent dacă acţiunea civilă se exercită alăturat acţiunii penale sau independent de aceasta.

Astfel, Înalta Curte a reţinut, în considerentele Deciziei nr. 12/2016, că posibilitatea acordării de despăgubiri victimelor prin ricoşeu pentru durerea ce le-a fost provocată exclusiv de moartea victimei este reglementată în art. 1.391 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu".

Din examinarea acestui text de lege rezultă următoarele: a) prejudiciul afectiv suferit de victimele prin ricoşeu poate fi reparat pe cale pecuniară numai dacă este cauzat de decesul victimei imediate; prejudiciile afective datorate conştientizării durerilor, degradării stării fizice şi de sănătate ori handicapului cauzate victimei imediate nu dau dreptul victimelor prin ricoşeu la reparaţie pecuniară; b) sunt expres menţionate persoanele îndreptăţite, desemnate prin relaţia de rudenie sau de afecţiune pe care o aveau faţă de victimă: ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori şi soţ, dar şi alte persoane care, la rândul lor, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu, în condiţiile legii.

Din modalitatea de redactare a art. 1.391 din C. civ. reiese în mod clar că, în cadrul dispoziţiilor alin. (1) ce se cer a fi interpretate, legiuitorul a avut în vedere persoana efectiv vătămată în urma faptei săvârşite de făptuitor, iar nu şi alte persoane, care pot fi despăgubite doar în cazul decesului victimei, conform alin. (2) al aceluiaşi articol.

Drept consecinţă, analizând dispoziţiile legale evocate - alin. (1) şi (2) ale art. 1.391 din C. civ., se desprinde concluzia că victima prejudiciului este titularul exclusiv al dreptului la despăgubire, respectiv acea persoană care a suferit o traumă corporală produsă prin săvârşirea unei fapte ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată să răspundă şi, numai în situaţia în care intervine decesul victimei, dreptul la despăgubiri aparţine, în condiţiile stipulate de norma juridică incidentă, persoanelor invocate la art. 1.391 alin. (2) din C. civ.

Argumentele expuse în motivarea deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt pe deplin aplicabile şi în prezenta cauză, în care instanţa a fost învestită cu acţiunea formulată de nepoţii de frate ai victimei directe a faptei ilicite, rude de gradul II, aşadar, de persoane care sunt victime indirecte şi care pretind despăgubiri sub formă de daune morale pentru suferinţa morală.

Motivarea deciziei recurate relevă astfel, cu evidenţă analiza corectă efectuată de instanţa de apel din perspectiva verificării cerinţelor art. 1391 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ. dar şi ale art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 136/1995.

Cea de-a doua critică, vizând caracterul contradictoriu al motivării, relevat de faptul că instanţa de apel, constatând că prima instanţă în mod nelegal a respins proba testimonială, a procedat însă la audierea martorului propus în primă instanţă, dar a respins apelul formulat împotriva încheierii din 14 februarie 2018 este, de asemenea, nefondată.

Aceasta întrucât instanţa de apel, deşi a validat critica apelanţilor cu privire la încheierea de şedinţă din data de 11 aprilie 2018, a făcut o corectă aplicare a principiului efectului devolutiv al apelului, fapt ce a permis administrarea probei testimoniale direct în apel, soluţia de respingere a apelului declarat împotriva încheierii pronunţate de instanţa de fond la data de 14 februarie 2018, fiind efectul aprecierii probei de către instanţa de apel sub aspectul faptului ce se dorea a fi dovedit.

Cu alte cuvinte, Curtea, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, nu avea motive să procedeze la trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, ci, în calitate de instanţă de apel, avea obligaţia legală de a verifica "în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă" şi totodată, facultatea de a "încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi", potrivit dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ.

Instanţa de apel a motivat această dispoziţie astfel:

"Este adevărat că în faţa primei instanţe s-a respins administrarea probei testimoniale, însă prin prisma efectului devolutiv al apelului, această probă a fost administrată în apel şi a confirmat existenţa relaţiilor destul de apropiate dintre reclamanţi şi defuncţi şi existenţa unui ataşament şi a unei afecţiuni normale între rude.", astfel că aserţiunea reclamantei, potrivit căreia această instanţa nu şi-a motivat această dispoziţie, nu are corespondent în realitate.

A treia critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare şi care vizează faptul că modul în care instanţa de apel a înţeles să aprecieze probele administrate în cauză se află în contradicţie cu soluţia adoptată, este susţinută de argumente ce repun în discuţie interpretarea probatoriilor şi care nu permit exercitarea controlului de legalitate reglementat de art. 488 C. proc. civ.

Se constată, aşadar, că soluţia pronunţată este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi că nu se poate reţine existenţa unei nemotivări, sau motivarea contradictorie ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenţii au invocat faptul că instanţa de apel nu trebuia să facă aplicarea unor criterii neprevăzute de lege, ci trebuia să îşi întemeieze în drept motivarea şi să facă aplicarea principiilor generale de drept, conform art. 1 din C. civ., art. 5 şi 22 din C. proc. civ. şi să constate îndeplinite cerinţele art. 1391 alin. (2) C. civ.

Astfel cum s-a relevat în cadrul examenului de legalitate al criticilor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de apel s-a raportat în analiza existenţei şi cuantificării prejudiciului moral la verificarea criteriilor impuse de normele de drept care le reglementează, în speţă art. 1391 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ. şi art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 136/1995, cu respectarea principiului proporţionalităţii, al echităţii, al bunei credinţe şi al rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, în stabilirea daunelor morale instanţa de apel a ţinut cont de o serie de criterii relevante precum: importanţa valorilor protejate, consecinţele negative suferite în plan afectiv de recurenţi, gravitatea acestor consecinţe şi intensitatea cu care aceste consecinţe au fost percepute de persoanele prejudiciate.

Aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale presupune evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, evaluarea probatoriilor administrate în cauză intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive. Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementând faptul că "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legi, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Chiar dacă recurenţii-reclamanţi invocă faptul că la stabilirea daunelor morale se ţine seama şi de jurisprudenţa naţională, instanţa supremă reţine că jurisprudenţa nu obligă instanţele naţionale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunţate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În aceste condiţii, aserţiunea referitoare la nerespectarea jurisprudenţei relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1)teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 217/A din 26 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iunie 2020.