RCA insurance: late penalty accrual from damage notification despite pending judicial determination

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2020

Asupra recursului de faţă

Prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. şi pe intervenientul forţat C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata despăgubirilor morale şi materiale în cuantum de 89.334 Euro în echivalent RON la cursul B.N.R. de la data plăţii, defalcate astfel:despăgubirile materiale în cuantum de 39.344 Euro (echivalent RON la cursul B.N.R. din data plăţii); despăgubiri morale în cuantum de 50.000 Euro (echivalent RON la cursul B.N.R. din data plăţii) pentru prejudiciul moral suferit; penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere asupra sumei de 89.334 euro (din despăgubirile materiale + morale), calculate de la momentul avizării de daună 30.05.2015 până la data plăţii efective, conform prevederilor art. 37 din cadrul Normelor de aplicare a Ordinului nr. 14/2011, modificat şi completat, emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, cu cheltuieli de judecata si reprezentare.

Prin sentinţa civilă nr. 7099/09.11.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte acţiunea precizată, formulată de reclamantul A.; a obligat pârâta să plătească reclamantului echivalentul în RON, în funcţie de cursul oficial leu-euro stabilit de BNR, la data plăţii efective al sumei de 20.000 Euro cu titlu de daune morale; a respins capetele de cerere referitoare la plata daunelor materiale şi a penalităţilor de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi, ca nefondate.

În considerentele acestei hotărâri instanţa de fond a reţinut că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 1349 C. civ. care reglementează raporturile de obligaţii, în temeiul căruia o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare, dar şi dispoziţiile art. 1391-1395 C. civ., dispoziţii care instituie regulile privind repararea prejudiciului ca efect al angajării răspunderii delictuale având ca scop modalităţile de determinare a prejudiciului suferit de către victima prin stabilirea naturii, a particularităţilor si a întinderii urmărilor vătămătoare directe ale unui fapt dăunător care antrenează răspunderea civilă.

S-a considerat că dispoziţiile art. 2199 C. civ., care definesc părţile contractului de asigurare, drepturile şi obligaţiile fiecăreia dintre părţi, precum şi dispoziţiile art. 2208, 2223-2226 C. civ., trebuie interpretate prin raportare la cele ale art. 49, pct. 1 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, conform cărora:"La stabilirea despăgubirilor in cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au in vedere următoarele: 1. în caz de vătămare corporală:

a) diferenţa dintre veniturile nete ale persoanei vătămate, probate cu documente fiscale, şi îndemnizaţia primită din fondurile persoanei juridice sau fizice la care salariatul îşi desfăşoară activitatea şi/sau, după caz, din fondurile bugetului asigurărilor sociale de stat, pe perioada spitalizării şi a concediului medical;

b) venitul mediu lunar net realizat din activităţi desfăşurate de persoana vătămată, probat cu documente justificative, în cazul persoanelor care nu au calitatea de salariat;

c) salariul de baza minim brut pe economie, în cazul persoanelor păgubite aflate la data producerii accidentului în ultimul an de studii sau de calificare;

d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident-cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, de tratament, de spitalizare, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentara, conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative, si care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările in vigoare;

e) cheltuielile cu îngrijitori pe perioada incapacităţii de munca, daca prin certificatul medical se recomanda acest lucru, însă nu mai mult decât salariul de baza minim brut pe economie."

Analizând probele administrate în cauză, în raport de dispoziţiile legale anterior menţionate, tribunalul a arătat că reclamantul a probat existenţa faptei ilicite, aceasta constând în încălcarea de către asiguratul societăţii pârâte, a dispoziţiilor legale prevăzute de art. 196 C. pen., fapt ce a determinat vătămarea integrităţii fizice şi psihice a reclamantului, între faptă şi prejudiciu existând raport de cauzalitate(avem în vedere ordonanţa de clasare dar şi certificatul medico legal depuse la dosar).

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la existenţa prejudiciului, tribunalul a arătat că reclamantul nu a dovedit că prejudiciul suferit de el este unul cert, condiţie absolut necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

În aceeaşi ordine de idei, şi cheltuielile necesare pentru tratamentul de recuperare precum şi cele referitoare la operaţiile viitoare au fost apreciate de Tribunal ca neavând caracterul unei creanţe certe, lichide şi exigibile, în condiţiile în care aceasta sumă de bani poate fi considerată un prejudiciu viitor, incert. De altfel, dispoziţiile legale enunţate mai sus stabilesc fără vreun echivoc oarecare că asiguratorul poate suporta costurile privind spitalizarea şi intervenţiile medicale doar în măsura în care acestea nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata daunelor morale, Tribunalul a arătat că nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să asigure o reparare deplină a acestora şi, prin urmare, principiul reparării integrale a unui astfel de prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

Date fiind suferinţele morale inerente oricărui accident, în baza dispoziţiilor art. 1391-1395 C. civ. cu referire la art. 249 C. proc. civ. tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantului echivalentul în RON, funcţie de cursul oficial leu-euro stabilit de BNR, la data plăţii efective al sumei de 20.000 Euro cu titlu de daune morale, această sumă fiind apreciată de Tribunal ca fiind îndestulătoare pentru reclamant, permiţând continuarea recuperării (fizice şi psihice) a acestuia.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, tribunalul a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 36, alin. (1) teza a 2-a din Norma ASF şi a constatat că în sarcina societăţii pârâte nu se poate reţine neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în evocatele articole, reţinând că acest capăt de cerere este nefondat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul A. şi pârâta S.C. B. S.A., aceasta din urmă solicitând modificarea în parte a sentinţei civile apelate în sensul diminuării daunelor morale şi materiale acordate de prima instanţă reclamantului.

În motivarea cererii sale de apel, reclamantul A. a arătat că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală sub aspectul diminuării considerabile a despăgubirilor materiale şi morale solicitate, pentru suferinţa importantă provocată acestuia de accidentul rutier din data 30.05.2014 şi repercusiunile accidentului, precum şi ignorarea în totalitate a culpei grave a asigurătorului în instrumentarea dosarului de daună.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate, reclamantul a arătat că, deşi prima instanţă a reţinut prejudiciile suferite, în ce au constat acestea, la individualizarea despăgubirilor le-a înlăturat, prin interpretarea eronată a art. 49 din Normele aprobate prin Ordinul 14/2011.

În ceea ce priveşte despăgubirile materiale, a arătat că, deşi instanţa a stabilit corect dispoziţiile legale relevante în prezenta cauză, a avut în vedere exclusiv art. 49 pct. 1 din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 pe care a interpretat-o eronat, venind astfel în contradicţie cu dispoziţiile legale în vigoare, respectiv C. civ. şi Legea nr. 136/1995.

În ceea ce priveşte despăgubirile pentru daune morale, apelantul a susţinut că evaluarea acestora trebuia făcută în raport cu toate circumstanţele concrete ale cauzei.

Cât priveşte soluţia dată capătului de cerere având ca obiect penalităţile de întârziere, apelantul a invocat faptul că Instanţa de judecată a realizat o interpretare greşită a normei ce reglementează culpa asigurătorului în instrumentarea dosarului de daună.

În drept s-au invocat prevederile art. 466-482, 415 C. proc. civ.

În motivarea cererii sale de apel, pârâta B. S.A. a arătat, în esenţă, că despăgubirile pentru daune morale au fost acordate reclamantului într-un cuantum exagerat în raport cu art. 26 şi art. 50 alin. (1) din Norma CSA 23/2014 şi cu jurisprudenţa naţională şi europeană prin care s-a evidenţiat faptul că acordarea daunelor morale are un rol compensatoriu, neputându-se accepta ideea ca prin aceasta dezdăunare s-ar ajunge la o acoperire totala si integrala a prejudiciului moral nepatrimonial, iar compensarea trebuie sa tina seama de evitarea îmbogăţirii fără just temei

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI- a civilă, prin decizia civilă nr. 893/A din 19 aprilie 2018, a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. ca inadmisibil.

A admis apelul formulat de apelantul-reclamant A.. A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant şi a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra despăgubirii în sumă de 20.000 euro, de la data de 17.10.2014 până la data de 27.10.2017. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În ceea ce priveşte apelul pârâtei, instanţa de apel a reţinut în considerente faptul că, în aplicarea art. 467 alin. (2) C. proc. civ., "partea care a executat parţial hotărârea de primă instanţă, deşi aceasta nu era susceptibilă de executare provizorie, nu mai are dreptul de a face apel principal cu privire la dispoziţiile executate."

Sub acest aspect, Curtea a avut în vedere că sentinţa civilă nr. 7099/09.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, nu este executorie provizoriu de drept potrivit dispoziţiilor art. 448 C. proc. civ. şi că, la data de 27.10.2017, aşa cum ambele părţi au declarat, B. S.A. a efectuat plata sumei de 20.000 euro în echivalentul în RON la data plăţii, pârâta executând astfel dispoziţia din hotărârea primei instanţe. Ulterior, la data de 29.11.2017, pârâta a formulat prezenta cerere de apel.

Curtea a constatat, astfel, că pârâta nu mai avea dreptul de a contesta dispoziţia din hotărâre pe care a executat-o benevol, prin plata efectuată, deşi nu era executorie, astfel încât apelul declarat este inadmisibil.

În raport de criticile formulate de apelantul-reclamant A., instanţa de prim control judiciar a reţinut că, în ceea ce priveşte daunele materiale, prima instanţă a stabilit în mod corect întinderea prejudiciului material suferit de reclamant prin raportare la dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. d) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A nr. 14/2011.

S-a apreciat că nu este temeinică motivarea instanţei potrivit căreia înscrisurile depuse de reclamant, constând în consultanţa medicală privind recuperarea stării de sănătate nr. 940/20.10.2015 şi oferta nr. 44/21.10.2015, nu pot fi reţinute ca relevante în cauză deoarece nu provin de la I.N.M.L. - dat fiind faptul că art. 49 pct. 1 lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 nu impune o atare condiţie şi nu distinge după emitentul prescripţiei medicale, după cum nu poate fi reţinut nici argumentul potrivit căruia reclamantul ar fi trebuit să solicite efectuarea unei noi expertize medico-legale sau expertize psihologice/psihiatrice.

Curtea a reţinut, totuşi, ca fiind corectă concluzia primei instanţe în sensul că prejudiciul material invocat nu este cert, ci eventual, având în vedere faptul că nu s-a făcut dovada cheltuielilor pentru recuperare solicitate în cuantum de 39.344 euro, cu documente justificative. Simplele oferte depuse de reclamant, cu privire la costurile tratamentului de recuperare medicală (kinetoterapie, masaj medical, stimulări electrice funcţionale, fizioterapie, electroterapie, cură balneară) şi al şedinţelor de psihoterapie, nu sunt suficiente, ci trebuia făcută dovada efectuării acestor cheltuieli de către reclamant, întrucât caracterul cert al prejudiciului material produs în patrimoniul reclamantului nu poate fi dedus doar din caracterul necesar al recuperării medicale.

Curtea a apreciat, totodată, că prima instanţă a făcut o justă aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 49 alin. (1) lit. f) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, potrivit cărora despăgubirile pentru daune morale, în cazul vătămării corporale a unor persoane, se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Textul art. 49 alin. (1) lit. f) din Normele mai sus amintite impune, însă, instanţei să facă aplicarea principiilor şi criteriilor de acordare a daunelor morale, aşa cum acestea rezultă din jurisprudenţa şi din legislaţia relevantă, în speţa dedusă judecăţii, ţinând cont de circumstanţele concrete ale cauzei.

Curtea a reţinut, însă, că este întemeiată critica ce priveşte soluţia dată capătului accesoriu de cerere privind penalităţile de întârziere.

În speţă s-a apreciat că, în raport cu art. 36 alin. (2) şi cu art. 37 Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în vigoare la data producerii accidentului, se impune obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate asupra despăgubirii în sumă de 20.000 euro, însă nu de la data de 11.07.2017, întrucât actul la care acesta a făcut referire, respectiv declaraţia sa înregistrată de pârâtă, prin care descrie împrejurările producerii accidentului rutier, fără a formula o pretenţie nu atestă înregistrarea dosarului de daună, ci de la data de 17 iulie 2014, moment în care pârâta a confirmat primirea avizării de daună.

Întrucât pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută la art. 36 alin. (1) lit. a), de a răspunde în 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, formulând o primă ofertă de despăgubire abia la data de 01.04.2015 - suma de 4.000 RON şi apoi o altă ofertă la data de 26.02.2016 - suma de 6.000 RON, Curtea a reţinut că devin aplicabile dispoziţiile art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A. care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în tot sau în parte a hotărârii atacate cu consecinţa respingerii apelului formulat de către apelantul A. cu privire la penalităţile de întârziere acordate de către instanţa de apel de la data de 17.10.2014 până la data de 27.10.2017.

În raport cu motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a formulat o singură critică, aceasta vizând aplicarea greşită a art. 36 alin. (2) şi a art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în vigoare la data producerii accidentului, din perspectiva momentului la care devine scadentă obligaţia de plată a despăgubirilor şi de la care încep să curgă penalităţile de întârziere.

A considerat recurenta că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a normelor de drept aplicabile în speţă.

S-a arătat că instanţa de fond a stabilit în mod corect că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 36 alin. (1) teza a doua a Normei ASF nr. 14/2011 conform cărora:" (1) în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat b) fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire."

A precizat recurenta că, la momentul la care a fost avizată, 11.07.2014, cererea reclamantului nu îndeplinea cele două condiţii impuse de textul de lege menţionat: condiţia dovedirii răspunderii asiguratului şi cea a cuantificării prejudiciului motiv pentru care recurenta nu putea răspunde în mod temeinic solicitării de acordare a despăgubirii.

A menţionat recurenta că nu poate fi de acord cu interpretarea si aplicarea textului de lege în sensul că în sarcina asigurătorului se naşte automat o prezumţie de culpă "iar neachitarea despăgubirii datorate victimei reprezintă "fără echivoc neexecutarea contractului asumat ".

A apreciat recurenta că, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 74 alin. (1),potrivit căruia:" - (1) în cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA va acorda despăgubiri în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, aceasta fiind noma legală aplicabilă şi cele art. 35 alin. (5) din Ordinul CSA 14/2011.

Intimatul-reclamant A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a invocat următoarele excepţii:

1. Excepţia tardivităţii recursului, întrucât nu a fost respectat termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 485 din C. proc. civ., având în vedere că hotărârea a fost comunicată pârâtei la 29 martie 2019, iar recursul a fost înregistrat la 3 mai 2019.

2. Excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 din C. proc. civ., întrucât criticile recurentei-pârâte sunt de netemeinicie şi nu de nelegalitate, neputând fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

Pe fondul recursului s-a solicitat respingerea acestuia, deoarece hotărârea instanţei de apel este temeinică şi legală, având în vedere că pârâta nu a respectat niciuna din obligaţiile ce îi reveneau, prevăzute de art. 36 alin. (1) din cadrul Normelor RCA puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, fiind atrasă plata unor penalităţi de 0,2%/zi, în conformitate cu art. 37 din acelaşi act normativ.

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-reclamant, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului, întrucât criticile din cererea de recurs se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului iar, prin încheierea din 03 martie 2020, a respins excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, invocate de intimatul-reclamant şi a admis în principiu recursul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 893/A din 19 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI- a civilă.

La data de 28 aprilie 2020 Înalta Curte a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 şi al dispoziţiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Potrivit rezoluţiei existente la dosar, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 9 iunie 2020, când a fost pronunţată prezenta hotărâre.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, în prezent abrogată, şi Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 sunt incidente în speţă în raport de data naşterii raportului juridic. Art. 43 din acest act normativ prevede că despăgubirea se stabileşte şi se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii accidentului, potrivit dispoziţiilor art. 49, fără a mai fi necesar acordul asiguratului din cauza căruia s-a produs paguba ori prin hotărâre judecătorească.

În conformitate cu art. 49 din Legea nr. 136/1995, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil.

Art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 prevede următoarele: "(1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii. (3) Asigurătorul RCA poate desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în condiţiile în care respectivul accident nu face obiectul unor cercetări efectuate de autorităţile publice. (4) Asigurătorul RCA are obligaţia să comunice în scris asiguratului şi păgubitului intenţia de a desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la data avizării daunei. (5) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (6) În situaţia în care dosarul de daună conţine toate elementele necesare stabilirii dreptului la despăgubire şi cuantificării daunei, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la completarea dosarului, dar nu mai târziu de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat…"

Sancţiunea pentru nerespectarea acestor obligaţii este prevăzută la art. 37 din acelaşi ordin sub forma penalizărilor de întârziere, astfel: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Din dispoziţiile art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 decurg mai multe obligaţii ale asigurătorului, printre care şi aceea de a răspunde cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat sau obligaţia de a notifica părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Or, în speţă, se constată că recurenta, în calitatea sa de asigurător, a executat necorespunzător obligaţiile ce derivă din lege şi ordinul mai sus citat, în condiţiile în care, astfel cum rezultă din probatoriul administrat, pârâta a confirmat primirea cererii de avizare a daunei la data de 17 iulie 2014, iar prima ofertă de despăgubire a fost formulată la data de 1 aprilie 2015, cu depăşirea termenului de trei luni de la avizarea evenimentului asigurat, prevăzut de art. 36 alin. (1) lit. a) din Norme.

În această situaţie, sancţiunea pentru nerespectarea obligaţiilor stipulate la art. 36 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 este cea prevăzută la art. 37 din acelaşi ordin sub forma penalizărilor de întârziere.

În speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 74 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 14/2011(1)potrivit căruia " In cazurile in care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asiguratorul RCA va acorda despăgubiri în baza hotărârii judecătoreşti ramase definitivă" şi nici cele ale art. 36 alin. (5) din acelaşi act normativ, întrucât ne aflăm în situaţia avizării de daună anterior promovării cererii de chemare în judecată, caz în care penalizările de întârziere se stabilesc în condiţiile art. 36 şi 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 893/A din 19 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iunie 2020.