Extinction of civil liability for corporate fraud by three-year statute of limitations; ineffectiveness of insolvency proceedings against prior corporate entities to interrupt prescription against individual administrator

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2020

Asupra cererii de recurs de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă la 4 aprilie 2018 sub dosar nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 2.823.391 RON (2.260.587 RON + 562.804 RON) cu titlu de prejudiciu real, reprezentând contravaloarea părţilor sociale ce le deţine la S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., conform certificatului de moştenitor nr. x din 10 iunie 2008, cu cheltuieli de judecată.

In drept, s-au invocat dispoziţiile art. 194-204 C. proc. civ. şi respectiv dispoziţiile art. 1349 raportat la art. 1357-1371 C. civ.

Prin sentinţa nr. 1279/2018 din 9 noiembrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât prin întâmpinare şi a respins acţiunea ca prescrisă, fiind obligată reclamanta la plata către pârât a sumei de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 246/A-COM din 18 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 1279 din 9 noiembrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A..

Prin memoriul de recurs reclamanta A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre rejudecare.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În motivarea expusă prin cererea de recurs, recurenta critică hotărârea atacată, în esenţă, pentru următoarele argumente:

Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 care reglementează prescripţia dreptului material având un obiect patrimonial, astfel că în opinia recurentei, aceste prevederi nu pot fi înlăturate aşa cum greşit a procedat Curtea de Apel Piteşti

Art. 1 din Decretul nr. 167/1958 prevede că dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

În acest context, recurenta susţine că şi-a reclamat drepturile patrimoniale în cadrul termenului de trei ani prevăzut de norma evocată, avându-se în vedere demersurile efectuate anterior şi hotărârile pronunţate in acest sens.

In plus, hotărârile privind plata contravalorii celor 1034 părţi sociale, în cuantum de 2.260.587 RON şi de 562.804 RON, ce reprezintă obiectul acţiunii de faţă nu au fost executate, având în vedere că prin decizia nr. 1326/R-COM/10.04.2013 şi decizia nr. 1342/13.10.2010 s-a stabilit nivelul creanţei în cadrul procedurii insolvenţei celor două societăţi debitoare. Întrucât deciziile menţionate nu au fost executate, excepţia privind prescripţia dreptului la acţiune, apare ca fiind neîntemeiată, recurenta fiind în termen să formuleze pretenţii în recuperarea prejudiciului reprezentat de contravaloarea celor 1034 părţi sociale neachitate.

In temeiul acestor împrejurări de fapt, recurenta a solicitat instanţei repararea de către pârâtul B., fost administrator statutar, a prejudiciului cauzat prin fapte ilicite, având în vedere că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie este obligat să-l repare integral.

Faptele ilicite săvârşite de fostul administrator B. constau în încălcarea unor dispoziţii de ordin general şi imperativ din Legea nr. 31/1990 privind modificarea actelor constitutive ale S.C. C. S.R.L. si S.C. D. S.R.L., valabile la data decesului asociatului E..

Din această perspectivă, o atare acţiune nu poate fi respinsă ca prescrisă, în acest sens fiind depuse în cadrul dosarului nr. x/2009 privind insolvenţa S.C. C. S.R.L. cerere de înscriere la masa credală şi cerere de înscriere în dosarul nr. x/2010 privind insolvenţa S.C. D. S.R.L., aspect ce arată că recurenta nu a stat în pasivitate, aceasta solicitând instanţei ataşarea dosarelor nr. x/2008 şi nr. y/2008 la masa credală a celor două societăţi debitoare pentru continuarea judecaţii şi pentru stabilirea contravalorii părţilor sociale.

În cadrul insolvenţei, la cererea administratorului statutar B., cele două acţiuni din dosarele nr. x/2008 si y/2008 au fost suspendate în temeiul Legii nr. 85/2006, pârâtul în baza noilor acte constitutive modificate, semnate şi înscrise de acesta în Registrul comerţului fără a le fi opozabile, a vândut bunurile societăţilor dirijând încasarea banilor spre firma familiei, S.C. F. S.R.L..

Mai susţine recurenta că, repunerea părţilor în situaţia anterioară nemaifiind posibilă, fostul administrator care a înscris în mod ilicit noile acte constitutive în Registrul comerţului trebuie să restituie echivalentul părţilor sociale ce au fost luate prin îmbogăţire fără justă cauză, fără consimţământul său şi fără plata preţului.

În baza cererilor de înscriere a creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, recurenta a fost înscrisă în tabelul definitiv de creanţe, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Prin cererea precizatoare a acţiunii introductive din 17 iulie 2018, recurenta susţine că a precizat faptul că a chemat în judecată pe pârâtul B., în calitate de fost administrator, funcţie deţinută la cele doua societăţi comerciale, pentru acoperirea prejudiciului produs prin propriile sale fapte ilicite, constând in încălcarea unor dispoziţii legale din Legea nr. 31/1990, context în care s-a apreciat că legea instituie în astfel de condiţii o răspundere pentru fapta proprie administratorului societăţii comerciale, iar nu societăţii comercială, ca persoană juridică, întrucât administratorul este un reprezentant legal, căruia îi incumba o răspundere personală în cazul nerespectării unor dispoziţii legale prevăzute în Legea nr. 31/1990, sens în care apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 998 C. civ.

In temeiul acestor împrejurări, recurenta a solicitat instanţei repararea de către pârâtul B. a prejudiciului cauzat, acesta având funcţia de organ de conducere care a modificat fraudulos şi ilicit actele societăţilor după decesul autorului lor.

În acest context, recurenta solicită instanţei de recurs să observe ca instanţa de apel nu a examinat incidenţa dispoziţiilor legale evocate, ignorând înscrisurile ce probează situaţia de fapt susţinută în cererea formulată, apreciind în acest sens că hotărârea a fost pronunţată cu greşita aplicare a normelor de drept material.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Soluţia reţinută prin raportul întocmit a fost de admitere în principiu a acestuia.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2019 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 12 martie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A..

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

În ce priveşte criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Pornind de la obiectul acţiunii reclamantei, Înalta Curte constată că acesta este reprezentat de acţiunea în pretenţii întemeiată pe răspunderea civilă delictuală prin care s-a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 2.823.391 RON cu titlu de prejudiciu, reprezentând contravaloarea părţilor sociale deţinute de C. S.R.L. şi D. S.R.L..

Întinderea prejudiciului la S.C. C. S.R.L. a fost stabilită prin sentinţa civilă nr. 1155 din 21 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a Civilă, în dosarul nr. x/2009 rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 1342 din 13.10.2010 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a Civilă, fiind stabilită contravaloarea părţilor sociale la suma de 2.260.587 RON, sumă pretinsă de reclamantă prin prezenta cerere de chemare în judecată.

Întinderea prejudiciului la S.C. D. S.R.L. a fost stabilită prin sentinţa nr. 4984 din 10 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010 astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 1326 din 10.04.2013, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a Civilă, fiind stabilită contravaloarea părţilor sociale la suma de 562.804 RON, sumă pretinsă de asemenea prin cererea de chemare în judecată.

Temeiul juridic al acţiunii este reprezentat de dispoziţiile art. 1349 coroborat cu dispoziţiile art. 1357-1371 C. civ., privind răspunderea pentru fapta proprie.

Potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat că obligaţia ar fi trebuit să fie achitată de pârât în anul 2008, iar deciziile prin care s-a obţinut recunoaşterea creanţelor deţinute împotriva societăţii, respectiv 1342/2010 şi 1326/2013 au fost pronunţate sub imperiul Decretului nr. 167/1958, cât şi după abrogarea aacestuia.

În aceste condiţii, prescripţia în cauză este supusă atât dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 cât şi dispoziţiilor din noul C. civ.

Instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958, precum şi dispoziţiile art. 2528 C. civ. care se vor raporta la data la care reclamanta cunoştea paguba şi pe cel care răspunde de ea, respectiv luna octombrie a anului 2010, respectiv luna aprilie a anului 2013.

Prin urmare, instanţa de apel în mod legal a apreciat că termenul de prescripţie a fost depăşit în raport de data introducerii acţiunii, respectiv 04 aprilie 2018.

Având în vedere aceste precizări, privind conţinutul cererii formulată în cauză, precum şi al considerentelor instanţei de apel, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală pentru următoarele considerente:

În mod legal, instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale în vigoare, referitoare la prescripţia extinctivă, aplicată în speţa de faţă, cerere pe care reclamanta a întemeiat-o în drept pe dispoziţiile art. 1357 şi următoarele C. civ.

Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, despăgubiri băneşti pentru acoperirea unui fapt ilicit, întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 C. civ., norme de drept comun, se constată că dreptul pretins de reclamantă este un drept de creanţă, deci unul patrimonial. Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar termenul general de prescripţie este de 3 ani, potrivit art. 3 din acelaşi act normativ.

Problema de drept supusă dezbaterii în prezenta cauză este aceea care se referă la momentul la care s-a născut dreptul la acţiune şi momentul începerii curgerii termenului prescripţiei extinctive, precum şi când şi, dacă, a intervenit întreruperea sau suspendarea cursului prescripţiei. (art. 8 Decr. nr. 167/1958).

Momentul calculării termenului prescripţiei nu ar putea avea loc, decât la data la care s-a obţinut recunoaşterea pe cale judiciară a dreptului pretins prin prezenta acţiune.

Aşadar, despre fapta ilicită şi urmările (paguba) produse, reclamanta a aflat din luna octombrie a anului 2010, respectiv luna aprilie a anului 2013, acesta fiind momentul la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Criticile recurentei-reclamantă, potrivit cărora a operat o întrerupere/suspendare a cursului prescripţiei prin cererea de deschidere a procedurii insolvenţei şi prin declaraţia de creanţă formulată în procedura insolvenţei celor două societăţi C. S.R.L. şi D. S.R.L. nu pot fi reţinute.

Se constată că prescripţia extinctivă nu a fost întreruptă în raport de aceste motive, fiind necesar să existe identitate între cele două cereri de chemare în judecată, potrivit dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ.. Astfel cum a reţinut instanţa de apel, nu există identitate de obiect între cele două pricini, temeiurile juridice fiind diferite sub aspectul persoanelor şi al cauzei juridice a cererilor.

Atât cererile de chemare în judecată, cât şi declaraţiile de creanţă au fost formulate în contradictoriu cu persoanele juridice, prin urmare efectul suspensiv/întreruptiv de prescripţie se produce faţă de aceste persoane şi nu faţă de pârâtul B..

Pentru aceste considerente, cum motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi reţinut, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 246/A - COM din 18 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 246/A - COM din 18 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2020.