RCA insurance liability: late payment penalty accrual from final judgment date under ASF Regulation No. 23/2014

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2020

Asupra cererilor de recurs de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 1 august 2017 sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa: i) în principal, să constate neîndeplinirea de către B. a obligaţiilor prevăzute de art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, precum şi cele prevăzute de art. 37 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, respectiv faptul că nu a notificat respingerea pretenţiilor de despăgubire şi motivele respingerii în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din Norma nr. 23/2014, să dispună obligarea B. la plata despăgubirilor potrivit pretenţiilor de despăgubire formulate în cererea de despăgubire: 167,98 RON reprezentând prejudiciul material încercat de reclamant ca urmare a producerii riscului asigurat din data de 29 octombrie 2016; 50.000 euro, reprezentând prejudiciul moral încercat de reclamant ca urmare a producerii riscului asigurat din data de 29 octombrie 2016; ii) în subsidiar, să dispună obligarea B. la plata sumelor indicate la pct. i) reprezentând prejudiciu material şi moral, pe baza probatoriului administrat în cauză, la care se adaugă suma de 520 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli prilejuite de accident efectuate ulterior formulării cererii de despăgubire, probate cu documente justificative depuse la dosarul cauzei; iii) să dispună obligarea B. la plata penalităţilor legale de întârziere aferente sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri în cuantum de 0.2% pe zi, de la data de 30 iunie 2017 - scadenţa obligaţiei de plată a despăgubirii (expirarea termenului maxim de 3 luni pentru soluţionarea cererii de despăgubire) şi până la achitarea integrală a acesteia, conform art. 38 din Norma nr. 23/2014, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 458 din 23 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte cererea formulată în principal de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenienta C.; s-a admis cererea formulată în subsidiar şi a obligat pârâta la plata sumelor de 660 RON reprezentând daune materiale şi 20.000 euro reprezentând daune morale precum şi plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi aferente debitelor, calculate de la data de 30 iunie 2017 şi până la data achitării efective şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 2.978,52 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru proporţională cu pretenţiile admise.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1959 A din 15 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 458 din 23 februarie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

A fost admis apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 458 din 23 februarie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de daune morale, precum şi la plata sumei de 2.522,94 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Împotriva deciziei civile nr. 1959 A din 15 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta B. S.A..

Motivele de casare privind recursul reclamantului A..

Prin memoriul de recurs, reclamantul A. a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea parţială a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea primelor două capete ale cererii de chemare în judecată, cel principal şi cel subsidiar.

În ceea ce priveşte dezlegarea primului capăt al cererii de chemare în judecată, deşi instanţa de apel reţine implicit că prima instanţă nu a judecat şi nu a analizat pretenţiile reclamantului, conchide că soluţia de respingere este una corectă.

Prin considerentele de la pagina 9 a deciziei recurate, instanţa de apel nu caută decât să "suplinească" nulitatea sentinţei derivată din lipsa totală a motivării primului capăt de cerere. În realitate, instanţa de apel se substituie primei instanţe, motivează soluţia de respingere a acestui capăt prin aceea că prevederile Legii nr. 136/1995 ar fi abrogate, încălcând flagrant şi ignorând dispoziţiile exprese şi corelative din cuprinsul art. 20 alin. (2) şi alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016, act normativ pe care tocmai aceasta înseşi îi citează, identice cu cele ale art. 37 alin. (2) din Norma 23/2014 privind efectele contractului.

În egală măsură, instanţa de apel încalcă principiul tempus regit actum şi aplică cu efect retroactiv o dispoziţie legală, O.U.G. nr. 54/2016, ivită ulterior emiterii poliţei de asigurare, contrar art. 6 C. civ. şi art. 15 din Constituţia României.

Hotărârea este dată cu încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016.

Astfel, interpretând în mod greşit dispoziţii legale neaplicabile în cauză (cele cuprinse în O.U.G. nr. 54/2016), instanţa de apel concluzionează în mod eronat că Legea nr. 136/1995 nu mai este aplicabilă în momentul producerii riscului asigurat (29.10.2016), şi astfel Norma ASF nr. 23/2014, aplicabilă din punct de vedere temporal, nu poate contraveni legii cadru în vigoare (O.U.G. nr. 54/2016). Considerând că prevederile art. 37 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014, care prevăd obligarea la plata despăgubirii solicitate prin cererea de despăgubire, sunt contrare legii cadru, instanţa de apel apreciază că această dispoziţie legală nu se aplică în cauză, motiv pentru care respinge capătul de cerere principal.

Toate acestea, desigur, în completarea elementelor de nelegalitate ce contravin prevederilor exprese ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi dispoziţiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, art. 7 privind legalitatea, art. 8 privind egalitatea părţilor, art. 13 privind dreptul la apărare, respectiv art. 22 privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, toate prevăzute de C. proc. civ.

În cauză nu este aplicabilă Ordonanţa de urgenţă nr. 54 din 14 septembrie 2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, deoarece poliţa de asigurare este emisă anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 54/2016.

Dispoziţiile tranzitorii ale ordonanţei prevăd, în mod expres şi imperativ că "Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică tuturor contractelor/poliţelor de asigurare RCA emise ulterior intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă şi în legătură cu toate prejudiciile ce se despăgubesc în baza acestora" (art. 36 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016).

Cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, în opinia instanţei de apel "determinarea daunelor morale nu se poate face decât în echitate. Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente prejudiciului moral presupune o mare doza de aproximare".

În acest context, recurentul apreciază că nu se poate pune în discuţie o aşa-numită "mare doză de aproximare", câtă vreme în practica sa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit ferm că la baza determinării cuantumului despăgubirilor cu titlu de daune morale trebuie să stea o serie de criterii precise, precum şi jurisprudenţa instanţelor naţionale din situaţii asemănătoare. Instanţa de apel, deci, a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor de drept material aplicabile, a criteriilor stabilite pe cale jurisprudenţială, a jurisprudenţei relevante, a principiului nediscriminării, aflării adevărului şi reparării integrale a prejudiciului suferit.

Criteriile de apreciere a daunelor morale sunt obiective. Cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care victimelor le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Instanţa de apel nu s-a referit la măsura în care reclamantului i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Niciunul din considerentele instanţei de apel nu reprezintă o analiză concreta, articulată sau raportată logico-juridic la susţinerile apelantului-reclamant. Întreaga analiză poartă asupra a ceea ce în viziunea instanţei de apel nu ar trebui să reprezinte despăgubirile, respectiv "nu trebuie să reprezinte o sarcină excesivă", "despăgubirea nu trebuie să reprezinte o sursă de venituri nejustificate", "despăgubirea nu se stabileşte prin raportare la jurisprudenţa din cauze similare". În concret nu se arată de ce sau prin ce mijloace despăgubirile solicitate de reclamant ar contraveni acestor elemente.

Toate considerentele instanţei de apel, deci, nu reprezintă altceva decât o contrapondere subtilă şi neavenită, prin intermediul căreia cel ce analizează situaţia concretă dedusă judecăţii, urmările grave în plan familial, profesional şi social şi repercusiunile care încă sunt vii şi astăzi să nu fie tentat la o abordare de înţelegere, de compasiune, de empatie, de echitate şi de proporţionalitate cu consecinţa reparării integrale a prejudiciului.

Instanţa de apel echivalează traumele şi suferinţele recurentului cu un simplu "disconfort" apreciind că "nu reiese că intensitatea suferinţelor reclamantului a depăşit nivelul suferinţelor inerente unei situaţii precum cea în care s-a aflat; nu reiese că reclamantul ar fi ratat participarea la activităţi profesionale, sociale şi sportive" iar "evoluţia stării de sănătate este favorabilă".

Instanţa de apel, în opinia recurentului a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor de drept material aplicabile, a criteriilor stabilite pe cale jurisprudenţială, a jurisprudenţei relevante, a principiului nediscriminării şi reparării integrale a prejudiciului suferit.

Contrar cadrului normativ aplicabil, instanţa de apel apreciază că "analiza cauzei trebuie făcută din perspectiva normelor, a probelor administrate şi a particularităţilor situaţiei", iar nicidecum şi "prin raportare la practica altor instanţe", în acest sens, instanţa de apel susţine că Norma nr. 23/2014 nu şi-ar mai găsi aplicabilitatea câtă vreme Legea nr. 136/1995 a fost abrogată şi înlocuită de O.U.G. nr. 54/2016. În acest context, instanţa apreciază că Norma nr. 23/2014 nu poate contraveni dispoziţiilor O.U.G. nr. 54/2016.

Paradoxal, însă, O.U.G. nr. 54/2016 nu cuprinde nicio dispoziţie legală referitoare la stabilirea despăgubirilor cu titlu de daune morale în faţa instanţei de judecată.

Aşa fiind, nu există niciun temei de drept care să susţină teza instanţei conform căreia prevederile art. 50 afin. (1) lit. f) din Norma nr. 23/2014 să nu fie aplicabil. Această concluzie rezultă inclusiv din înţelegerea acestei Norme şi studierea conţinutului său, de unde se poate extrage în mod limpede ideea ca Norma nr. 23/2014 nu a fost emisă în executarea sau organizarea executării Legii nr. 136/1995, ci în temeiul O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară.

Mai mult decât atât, înlăturarea de la aplicare a acestei prevederi nu a fost niciodată pusă în discuţia părţilor, nu a fost invocată de niciuna din părţi prin motivele de apel, ci reprezintă exclusiv rezultatul inovaţiei instanţei de apel.

Astfel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre depăşindu-şi atribuţiile judecătoreşti cu încălcarea dispoziţiilor de drept material aplicabile, a principiului contradictorialităţii, a principiului disponibilităţii, a criteriilor stabilite pe cale jurisprudenţială, a jurisprudenţei relevante, a principiului nediscriminării şi reparării integrale a prejudiciului suferit.

În opinia recurentului, decizia atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, a principiilor legalităţii, nediscriminării, dreptului la un proces echitabil şi cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti - dezlegarea capătului principal al cererii de chemare în judecată, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel în mod nelegal nu a dispus obligarea asigurătorului la plata în integralitate a despăgubirilor cu titlu de daune materiale şi morale conform pretenţiilor de despăgubire formulate în cererea de despăgubire şi ulterior în cererea de chemare în judecată, respectiv în mod nelegal nu a făcut aplicarea prevederilor art. 37 alin. (2) teza finală şi a art. 26 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 - act cu caracter normativ care îşi produce pe deplin efectele juridice faţă de data emiterii poliţei de asigurare şi a producerii riscului asigurat în perioada de valabilitate a acestui contract forţat de asigurare, care nu a fost revocat de autoritatea emitentă, care nu a fost anulat de nicio instanţă judecătorească şi faţă de care nu s-a invocat ori admis o excepţie de nelegalitate.

Astfel, instanţa de apel a înlăturat de la aplicare aceste dispoziţii pe motiv că nu ar fi convergente cu dispoziţiile O.U.G. nr. 54/2016: direct în apel, fără ca vreuna din părţile dosarului să fi invocat acest aspect; fără ca instanţa să fi pus în discuţia contradictorie a părţilor acest aspect; fără ca actul să fi fost revocat, anulat sau desfiinţat prin alt mijloc procedural; depăşindu-şi atribuţiile şi competenţele judecătoreşti.

Cu toate acestea, instanţa a menţinut în mod judicios aplicarea Normei nr. 23/2014 sub aspectul ultimului capăt de cerere, de unde şi caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei recurate. Potrivit reglementarii europene, stabilirea şi plata despăgubirilor la care au dreptul victimele accidentelor rutiere se realizează de regulă prin procedura convenţională, pe cale amiabilă, conform legii speciale, în scopul protecţiei sociale a victimelor şi pe cale de excepţie pe cale judecătorească.

Procedura convenţională de despăgubire, instituită atât de legiuitorul naţional, cât şi de cel european, este obligatorie pentru asigurătorul RCA, în condiţiile în care terţul păgubit l-a avizat de daună şi a formulat, prin cererea de despăgubire, pretenţii faţă de acest asigurător. Obiectivul reglementării europene este că valorificarea dreptului de despăgubire să se realizeze prin această procedură simplă, rapidă şi eficientă, iar instanţele de judecată să nu se încarce în mod excesiv cu acest tip de litigii, cum se întâmplă în prezent.

Prin soluţiile date, Curtea de Justiţie asigură interpretarea unică a dreptului Uniunii Europene şi aplicarea uniformă a acestuia de către jurisdicţiile naţionale ale tuturor statelor membre.

Prin urmare, hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se bucură de autoritate de lucru interpretat.

Obligaţia instanţelor de judecată de a asigura respectarea şi, mai mult decât atât, aplicarea cu prioritate a dreptului european este consacrată şi de prevederile art. 148 din Constituţie, care reglementează relaţia dintre dreptul UE şi dreptul naţional.

Instanţa de apel era obligată să constate că intimatei B. îi revenea obligaţia legală de a proceda la plata despăgubirilor conform pretenţiilor de despăgubire formulate în cererea de despăgubire în urma producerii evenimentului asigurat.

În acest sens, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din Norma nr. 23/2014, prima instanţă trebuia să oblige intimata la plata despăgubirilor în cuantumul solicitat prin cererea de despăgubire şi în cererea de chemare în judecată.

Practica judiciară relevantă depusă la dosarul cauzei, de care instanţa de judecată era şi este ţinută, susţine criticile recurentului.

În mod legitim, aşteptările recurentului din prezenta cauză sunt în sensul de a i se recunoaşte acelaşi tratament de către instanţele de judecată naţională, precum persoanelor prejudiciate din cele 5 cauze menţionate, cu titlu de practică judiciară şi dezlegate cu putere de lucru judecat sub acest aspect. în caz contrar, principiul încrederii legitime si principiul nediscriminării, în mod vădit, ar fi încălcate.

Legiuitorul impune o serie de obligaţii de a face şi un termen legal în sarcina asigurătorului RCA, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 37 alin. (1) lit. a) şi b) din Norma 23/2014 asigurătorul RCA este obligat soluţioneze cererea de despăgubire în termenul legal de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată în una din cele două forme: fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Scadenţa obligaţiei de a face, de soluţionare a cererii de despăgubire într-una din cele două forme, impusă asigurătorului RCA este ziua împlinirii termenului legal de 3 luni de la avizarea de daună, termen impus de legiuitorul terţiar contractului forţat de asigurare.

Scadenţa obligaţiei de a da, respectiv obligaţia de plată a despăgubirii, impusă asigurătorului RCA, este prima zi după împlinirea termenului legal de 3 luni de la avizare. Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii (art. 37 alin. (2) din Norme).

În prezenta cauză, recurentul a procedat la avizarea asigurătorului, prin înregistrarea cererii de despăgubire din 24 martie 2017, recepţionată de B. la data de 31 martie 2017.

Se constată, astfel, că B. nu s-a conformat dispoziţiilor legale precitate în vederea soluţionării pretenţiilor de despăgubire, situaţie sancţionată de către legiuitor prin obligarea la plata despăgubirii potrivit pretenţiilor formulate prin cererea de despăgubire, începând cu împlinirea termenului de 3 luni de la avizare, conform art. 37 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Norma nr. 23/2014.

În prezenta cauză, B. în mod culpabil nu a notificat reclamantului nici respingerea pretenţiilor de despăgubire, nici motivele unei eventuale respingeri a acestora, până la expirarea termenului maxim de 3 luni de la avizarea daunei.

În aceste condiţii, B., prin forţa de constrângere a legiuitorului, este obligată la plata despăgubirilor conform pretenţiilor de despăgubire formulate de A. în cuantumul solicitat de acesta în cererea de despăgubire, iar instanţa de judecată fiind chemată să reţină acest fapt şi, aplicând legea specială în materie, să oblige asigurătorul la plata acestor despăgubiri.

Într-o altă critică, recurentul susţine că decizia a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, a principiilor nediscriminării, aflării adevărului şi reparării integrale a prejudiciului suferit - dezlegarea capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În caz de vătămare corporală, atât asigurătorul, cât şi instanţa de judecată, au obligaţia de a stabili despăgubirile cu titlu de daune morale în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, potrivit art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma nr. 23/2014.

În acest context, recurentul apreciază că instanţa de apel nu este în măsură să cenzureze opţiunile legiuitorului şi să înlocuiască aprecierea acestuia, suverană şi deplină, cu propria sa apreciere, căci, în felul acesta, s-ar transforma într-un legiuitor, practic subsecvent (Decizia CCR nr. 75/1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 258/1997).

Curtea Constituţională a României a stabilit expres în jurisprudenţa sa că prin limitarea despăgubirilor se creează premisele unei discriminări între persoane care, deşi se află în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit (considerentele Deciziei CCR nr. 1354/2010).

Mai mult decât atât, instanţa de apel, fără a pune în discuţia părţilor, cu încălcarea principiului disponibilităţii şi contradictorialităţii, a înlăturat de la aplicare prevederile Normei nr. 23/2014.

Dincolo de această măsură nelegală, de aplicare greşită a normelor de drept material şi de încălcare a regulilor unui proces echitabil, ad absurdum, dacă am urma raţionamentul propus de instanţă am ajunge într-un impas ce nu poate fi primit.

Astfel, în lipsa dispoziţiilor Normei nr. 23/2014, instanţei nu i-ar rămâne la îndemână decât prevederile O.U.G. nr. 54/2016 care, însă, în cuprinsul art. 21 intitulat Stabilirea despăgubirilor, reglementează o procedură specială de determinare a despăgubirilor.

Această procedură are drept element esenţial "punctajul obţinut prin însumarea punctelor, comunicat de către Institutul Naţional de Medicină Legală şi prevăzut în reglementările ASF".

Or, un astfel de punctaj nu a fost stabilit şi adoptat nici măcar la nivelul anului 2018, prin urmare aceste prevederi legale nu sunt aplicabile, executarea lor în concret fiind posibilă abia după ce acest document va fi adoptat şi publicat.

Prin urmare, Norma nr. 23/2014 reprezintă un act normativ care dă expresie atribuţiilor şi competenţelor de reglementare ale Autorităţii de Supraveghere Financiară în materie.

Ca atare, câtă vreme acest act normativ nu a fost anulat, revocat, abrogat şi nu şi-a încetat efectele prin niciun mijloc prevăzut expres de lege, rezultă că acesta nu poate fi ex oficio înlăturat de la aplicare de instanţă în prezenta cauză.

Prin urmare, măsura instanţei de apel de "abrogare" sau de "anulare" a Normei nr. 23/2014 este una nelegală, ce depăşeşte sfera competenţelor instanţelor judecătoreşti şi care nu are niciun fundament legal.

Consecinţa limpede în scopul îndreptării acestei nelegaiităţi este aceea a stabilirii obligaţiei instanţei de a determina despăgubirile morale în conformitate cu prevederile art. 50 alin. (1) lit. f) din Norma nr. 23/2014, respectiv în conformitate cu legislaţia naţională şi cu jurisprudenţa naţională.

Or, reclamantul din prezenta cauză a solicitat suma de 50.000 euro la un număr de 110-120 zile de îngrijiri medicale, cu fracturi operate la ambele membre inferioare. Prin comparaţie cu sumele acordate prin hotărârile de mai sus, constată că suma este rezonabilă şi în concordanţă cu jurisprudenţa.

Aşadar, întemeindu-se pe principiul încrederii legitime, pe o practică judiciară relevantă, luând în considerare propriile suferinţe şi trăiri, reclamantul şi-a evaluat prejudiciul cu titlu de daune morale în mod legal şi corect.

Prejudiciul fizic, prejudiciul psihic, prejudiciul estetic şi prejudiciul de agrement au fost, la rândul lor, pe larg dezvoltate şi probate în faţa instanţelor fondului. Cu toate acestea, importanţa şi efectelor lor au fost minimizate de instanţe.

Aşa fiind, la mai bine de doi ani de la producerea riscului asigurat reclamantul în continuare nu este recuperat, în continuare îşi duce viaţa în durere, printre tratamente, consultaţii medicale şi intervenţii chirurgicale, ceea ce îi sporeşte sentimentele de neputinţă, de durere, de resentimente faţă de ziua accidentului, îi blochează sau îngreunează activităţile pe care oricare alt om le vede ca fiind normale, uzuale.

Prejudiciul fizic, prejudiciul de agrement, prejudiciul estetic, prejudiciul moral sunt în continuare parte din viaţa reclamantului şi nu vor dispărea curând.

Incapacitatea sa de deplasare normală, de a se comporta ca orice alt om, de a participa la orice activităţi sociale ca orice alt om, cicatricile psihice şi fizice, toate îl însoţesc încă şi se impun a fi luate în considerare în cel mai înalt grad în vederea unei determinări juste, proporţionale şi judicioase a despăgubirilor cu titlu de daune morale.

Aşa fiind, se constată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea principiului proporţionalităţii, a reparării integrale a prejudiciului încercat, cu aplicarea greşită a legii, cu cercetarea incompletă a fondului cauzei prin neaplicarea tuturor criteriilor de apreciere care conferă unicitate prejudiciului şi înlăturarea unor mijloace probatorii esenţiale, în lipsa cărora se creează reclamantului o situaţie de discriminare şi de încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Motivele de casare privind recursul pârâtei B. S.A..

Prin recursul declarat de pârâta B. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a solicitat admiterea recursului, trimiterea cauzei spre rejudecare sub aspectul obligării sale la plata penalităţilor de întârziere şi în consecinţă respingerea cererii de acordare a acestora pentru următoarele motive:

Prin decizia atacată, recurenta-pârâtă arată că a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere calculate de la data avizării daunei şi până la data achitării efective, instanţa de apel considerând, în mod nelegal, că art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 trebuie interpretat ca referindu-se la nerespectarea oricăreia dintre obligaţiile stabilite la art. 37 din acelaşi ordin, nu doar la nerespectarea obligaţiei şi a termenului stabilite de art. 37 alin. (4).

În acest context, recurenta-pârâtă consideră că prin această interpretare instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. 2213 C. civ., conform cu care asigurările obligatorii sunt reglementate prin legi speciale, iar conform art. 37 alin. (4) din Ordinul ASF nr. 23/2014 "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

De asemenea, apreciază că instanţa de apel nu a avut în vedere art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 54/2016 care prevede că "în cazurile privind vătămările corporale şi daunele morale care fac obiectul unui litigiu, penalităţile şi plata acestora sunt stabilite de către instanţa judecătorească".

Or, în lipsa înţelegerii dintre părţi în faza prealabilă judecăţii şi atât timp cât constatarea definitivă a prejudiciului cuantificat ca daună morală poate fi realizată doar de o instanţă de judecată prin administrare de probe, recurenta consideră că nu se poate calcula anterior şi acorda o penalitate pentru o sumă stabilită de instanţă prin hotărâre definitivă după criterii care nu sunt prevăzute de lege.

Astfel, daunele morale pot fi estimate de către victima unui accident rutier dar, în condiţiile în care nu intervine înţelegerea între părţi, cuantificarea daunelor poate fi făcută doar de instanţa de judecată, situaţie în care pârâta ar putea fi obligată la plata de penalităţi doar începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Si aceasta cu atât mai mult cu cât penalităţile de întârziere reprezintă un accesoriu al debitului principal şi, evident acestea nu pot curge cât timp debitul principal, şi anume cuantumul daunelor morale, nu a fost stabilit, în cazul pârâtei debitul fiind stabilit prin hotărâre judecătorească.

În acest sens, recurenta apreciază că acordarea daunelor morale astfel cum au fost solicitate de către intimatul-reclamant a fost incompatibilă cu cuantificarea şi determinarea lor imediată, raportat la un moment strict determinat şi prin urmare acestea nu puteau fi stabilite altfel decât de către instanţa judecătorească în baza criteriilor proprii de apreciere şi în urma administrării de probe.

Într-o altă critică, recurenta susţine că instanţa de apel şi-a motivat decizia şi prin prisma faptului că prin întâmpinare, aceasta nu ar fi contestat vinovăţia asiguratului sau condiţiile producerii accidentului.

Or, nu există niciun text de lege care să prevadă că în situaţia reţinută de instanţă trebuie ca asigurătorul să conteste prin apărările sale din timpul procesului vinovăţia asiguratului sau condiţiile producerii accidentului, ca şi condiţie de a nu fi obligaţi la plata penalităţilor.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Soluţia reţinută prin raportul întocmit a fost de admitere în principiu a acestora.

Prin încheierea din 18 aprilie 2019 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 12 decembrie 2019, s-a admis excepţia de netimbrare în ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-reclamant A., fiind admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A.

Înalta Curte luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia de netimbrare, invocată din oficiu la termenul de la 12 decembrie 2019, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a anula cererea de recurs formulată de reclamantul A. ca netimbrată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei acţiuni sau căi de atac, dar şi respectarea dispoziţiilor imperative vizând plata taxelor judiciare de timbru fără de care nu se poate trece la analiza cererilor formulate în faţa instanţei, aceasta nefiind legal învestită.

Dispoziţiile art. 197 C. proc. civ. prevăd că "În cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile legii."

De asemenea, prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru, a fost statuat principiul, potrivit căruia, acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menţionat, taxe datorate, atât de persoanele fizice cât şi de persoanele juridice, care se plătesc anticipat, sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă, de regulă primul termen de judecată.

Dispoziţiile art. 32 ale O.U.G. nr. 80/2013 prevăd că taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în prima instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, s-a stabilit în sarcina recurentului-reclamant o taxă judiciară de timbru în cuantum de 1.932,5 RON.

Conform dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se va pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei.

Potrivit prevederilor art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, dacă, până la termenul prevăzut de lege sau stabilit de instanţa, reclamantul nu îndeplineşte obligaţia de plată a taxei, instanţa va anula cererea sau o va soluţiona în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal.

Înalta Curte, constată că prezenta cerere de recurs nu a fost timbrată anticipat şi că partea nu s-a conformat obligaţiei ce-i revenea, deşi i s-a pus în vedere să depună la dosar dovada achitării taxei de timbru în valoare de 1.932,5 RON, aşa cum rezultă din dovada aflată la dosar.

În aceste condiţii devin incidente dispoziţiile art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 coroborate cu art. 197 C. proc. civ., care stabilesc că netimbrarea sau insuficienta timbrare atrag anularea cererii.

Reţinând că în speţă, nu operează scutirea legală - personală sau ca obiect - de la obligaţia timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 32, art. 33 alin. (2) şi art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 raportate la art. 197 C. proc. civ. şi să dispună anularea ca netimbrată a cererii de recurs.

Prin urmare, faţă de cele ce preced, precum şi pentru a da eficienţă principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor, instanţa este obligată a examina cererile cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de legea procesuală.

Or, în cauză, aceste cerinţe se constată a nu fi îndeplinite, aşa încât Înalta Curte urmează a proceda la anularea ca netimbrată a cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1959 A din 15 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. este fondat şi urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

În ce priveşte criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În ce priveşte critica vizând acordarea penalităţilor de întâziere recurenta critică soluţia privind acordarea penalităţilor de întârziere, cu începere de la data avizării evenimentului rutier, respectiv 3 luni de la data de 31.03.2017, susţinând că această dispoziţie a instanţei încalcă prevederile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014.

Această critică se vădeşte a fi fondată, având în vedere următoarele considerente:

Situaţia despăgubirilor şi a penalităţilor datorate de către asigurator este reglementată de art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Conform art. 37 alin. (4) din Norma menţionată, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea.

Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza II).

În cauza dedusă judecăţii, despăgubirea cuvenită reclamantului, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalităţile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească.

Aceasta întrucât, numai din momentul în care instanţa a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamantului, acestea se transformă într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, deci într-o obligaţie care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naştere dreptului de a obţine daune moratorii, până la completa ei achitare.

Rezultă că, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid şi exigibil, astfel că nu se poate dispune acordarea penalităţilor de întârziere anterior acestui moment.

Aşa fiind, contrar considerentelor instanţei de apel, cât timp părţile nu au ajuns la o înţelegere amiabilă cu privire la despăgubirile datorate de asigurător, devine incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, aceea potrivit căreia, obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Faţă de aceste considerente, în raport de care se constată că decizia recurată este nelegală sub aspectul momentului de la care s-a dispus obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere şi având în vedere prevederile art. 497 C. proc. civ., se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare sub acest aspect.

Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa motivului de casare înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în baza dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., se impune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care urmează să verifice modul de soluţionare a capătului de cerere privind obligarea la plata penalităţilor de întârziere relativ la momentul de la care acestea urmează a fi plătite, urmând a avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1959 A din 15 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1959 A din 15 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-intervenientă C. şi recurentul-reclamant A..

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului pârâtei B. S.A.

Fără nicio cale de atac în ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-reclamant A..

Definitivă în ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtă B. S.A.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2020.