Lease termination via pactum commissorium during insolvency: misapplication of the 1864 Civil Code to a post-2009 addendum

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Feteşti la data de 22.06.2016 sub nr. x/2016 reclamanta A. S.R.L. prin administrator special B. a solicitat în contradictoriu cu pârâta UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE SI MEDICINA VETERINARA BUCUREŞTI anularea actului juridic cuprins în adresa nr. x/02.03.2016.

Între părţi s-a încheiat contractul de arendă nr. x/07.12.2005, modificat succesiv prin acte adiţionale, prin care s-a transmis reclamantei dreptul şi obligaţia de exploatare a terenului cu destinaţia agricolă în suprafaţă totală de 261 ha, deţinut de pârâtă în baza titlului de proprietate nr. x din data de 17.01.2002, situat în extravilanul localităţii Feteşti, judeţul Ialomiţa.

Prin adresa nr. x/26.10.2015, reclamanta a invocat forţa majoră drept cauză exoneratoare de răspundere pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată ce îi reveneau pentru anul 2015. Ca răspuns, pârâta a emis adresa nr. x/03.12.2015 prin care a comunicat reclamantei modul în care se dovedeşte forţa majoră, precum şi condiţiile în care are loc reducerea arendei, conform art. 1841 C. civ.

Totodată, pârâta a reiterat solicitarea de plată a contravalorii arendei, conform facturilor emise la data de 22.09.2015, la data de 13.11.2015 şi la data de 20.11.2015, în caz contrar urmând a face aplicarea dispoziţiilor art. 10.5 din contract, referitoare la rezilierea de drept a acestuia.

Ulterior deschiderii procedurii generale de insolvenţă împotriva reclamantei, intervenite la data de 05.02.2016, cu adresa nr. x/02.03.2016, pârâta a adus la cunoştinţa lichidatorului judiciar desemnat pentru reclamantă, împrejurarea că la data de 01.02.2016 a intervenit rezilierea de drept a contractului de arendă, conform art. 10.5 din contract, la expirarea termenului de 60 de zile calculat de la 30.11.2015, ce reprezenta scadenţa obligaţiei de plată a celei de-a doua tranşe din arenda pe anul 2015.

Prin sentinţa civilă nr. 131/18.01.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în esenţă, că adresa nr. x/02.03.2016 nu reprezintă actul de reziliere a contractului de arendă, iar reclamanta nu a invocat în realitate nicio cauză de nulitate cu privire la aceasta, ci a contestat legalitatea rezilierii pentru alte motive, ţinând cont şi de cadrul procesual fixat de reclamantă în privinţa obiectului litigiului şi de necesitatea respectării principiului disponibilităţii.

Prin decizia civilă nr. 2295/12.11.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în complet de divergenţă, cu majoritate, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă, a anulat sentinţa civilă apelată şi evocând fondul: a admis cererea de chemare în judecată, a declarat nul actul juridic nr. 1353/02.03.2016 emis de intimata-pârâtă Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti.

În motivarea deciziei, s-a apreciat că, independent de existenţa unei clauze în contract care constată un pact comisoriu de ultim grad, derogatoriu de la disp. art. 1020-1021 C. civ. 1865, creditorul obligaţiei neexecutate se bucură pe deplin de un drept de opţiune în sensul de a se prevala de pactul comisoriu, sau, după caz, de a solicita executarea obligaţiei asumate prin contract. În lipsa manifestării neechivoce de voinţă în sensul valorificării dreptului de opţiune în sensul invocării pactului comisoriu, contractul nu se consideră desfiinţat. Or, din raţionamentul anterior expus, rezultă în mod neîndoielnic că actul prin care se manifestă dreptul de opţiune menţionat, ca drept potestativ, constituie un act juridic unilateral, cuprinzând o manifestare de voinţă făcută cu intenţia producerii efectelor juridice, respectiv aceea de a stinge raportul juridic născut din convenţie, prin activarea pactului comisoriu de grad ultim.

Curtea a mai reţinut dispoziţiile art. 123 din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei, potrivit cărora contractele în derulare se consideră menţinute la data deschiderii procedurii, art. 1.417 C. civ. nefiind aplicabil. Orice clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul termenului sau de declarare a exigibilităţii anticipate pentru motivul deschiderii procedurii sunt nule. Prevederile referitoare la menţinerea contractelor în derulare şi la nulitatea clauzelor de încetare sau accelerare a obligaţiilor nu sunt aplicabile în privinţa contractelor financiare calificate şi a operaţiunilor de compensare bilaterală în baza unui contract financiar calificat sau a unui acord de compensare bilaterală. În vederea creşterii la maximum a valorii averii debitorului, într-un termen de prescripţie de 3 luni de la data deschiderii procedurii, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate să denunţe orice contract, închirierile neexpirate, alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu au fost executate în totalitate ori substanţial de către toate părţile implicate. Administratorul judiciar/Lichidatorul judiciar trebuie să răspundă, în termen de 30 de zile de la primire, notificării contractantului, formulată în primele 3 luni de la deschiderea procedurii, prin care i se cere să denunţe contractul; în lipsa unui astfel de răspuns, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu va mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit denunţat. Contractul se consideră denunţat: a) la data expirării unui termen de 30 de zile de la recepţionarea solicitării cocontractantului privind denunţarea contractului, dacă administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu răspunde; b) la data notificării denunţării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar.

Potrivit alin. (3), debitorul decade din beneficiul termenului dacă, în primele 3 luni de la data deschiderii procedurii, cocontractantul notifică administratorului judiciar intenţia privind denunţarea contractului sau declararea anticipată a exigibilităţii. Ulterior menţinerii contractului, cocontractantul poate solicita rezilierea acestuia pentru culpa debitorului, soluţionarea cererii făcându-se de judecătorul-sindic.

Curtea a constatat că, raportat la dispoziţiile legii speciale privind procedura insolvenţei, la data deschiderii procedurii, 05.02.2016, contractul de arendă nr. x/2005 era considerat menţinut conform art. 123 din lege, anterior menţionate. Ca atare, creditorul obligaţiei neexecutate avea la îndemână fie posibilitatea de a notifica în primele 3 luni de la deschiderea procedurii, pe administratorul judiciar, cerându-i să denunţe contractul (astfel cum rezultă din dispoziţiilor art. 123 alin. (1) din lege), sau după caz, posibilitatea de a solicita rezilierea contractului pentru culpa debitorului, cerere de competenţa judecătorului sindic (soluţie menţionată expres de art. 123 alin. (3) din lege).

Prin urmare, actul juridic unilateral prin care s-a manifestat dreptul de opţiune în sensul de a activa pactul comisoriu de grad ultim a fost emis cu nesocotirea dispoziţiilor derogatorii de la dreptul comun în materia desfiinţării contractelor, dispoziţii cuprinse la art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, dreptul de opţiune al creditorului beneficiar al pactului comisoriu fiind practic înlăturat de actul normativ anterior menţionat care a instituit reguli specifice de încetare a contractelor în derulare la data deschiderii procedurii.

A fost respinsă teza potrivit căreia dreptul de opţiune anterior menţionat ar fi fost exercitat prin adresa nr. x/03.12.2015, prin care intimata-pârâtă Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti solicita apelantei-pârâte achitarea contravalorii arendei evidenţiate în facturile nr. x/22.09.2015, nr. y/13.11.2015 şi nr. 1101/20.11.2015, menţionându-se: "în sens contrar urmând să aplicăm dispoziţiile art. 10.5 astfel cum a fost modificat prin Actul Adiţional nr. 7 la contractul de arendă nr. x/07.12.2015, iar contractul va fi reziliat de drept". Menţiunea anterior expusă nu cuprinde o manifestare de voinţă clară şi neechivocă în sensul activării pactului comisoriu, ci dimpotrivă, se face referire la consecinţele ce ar urma să se producă pentru ipoteza neîndeplinirii obligaţiei de plată, constând în aplicarea dispoziţiilor art. 10.5 din contractul de arendă, prin aceasta neputându-se concluziona că creditorul ar fi renunţat la posibilitatea de a solicita executarea contractului, prin manifestarea neechivocă, indiscutabilă din punct de vedere juridic a dreptul său potestativ, de opţiune, în sensul de a valorifica în mod irevocabil pactul comisoriu, referirea la acesta având caracter cominatoriu, de determinare a cocontractantului să îşi execute prestaţiile asumate. De altfel, nici intimata-pârâtă nu a susţinut o atare teză, argumentul invocat în combaterea susţinerilor apelantei-reclamantei întemeiate pe dispoziţiile art. 123 din Legea nr. 85/2014 fiind fondat pe ideea că rezilierea actului rezulta din simpla neexecutare a obligaţiilor asumate, astfel că aceasta, intervenind la momentul exigibilităţii obligaţiei, era anterioară deschiderii procedurii împotriva debitoarei.

De asemenea, Curtea nu a fost de acord cu susţinerea potrivit căreia legalitatea rezilierii era susceptibilă a fi analizată exclusiv în cadrul unei acţiuni în constatarea neintervenirii rezilierii contractului, având în vedere că teza finală a art. 35 exclude formularea cererii în constatare, atunci când partea poate cere rezilierea dreptului pe orice cale prevăzută de lege. Or, în speţă, odată ce a fost emis actul juridic unilateral de manifestare a dreptului de opţiune, este deschisă calea acţiunii în realizare, soarta actului juridic unilateral menţionat depinzând de existenţa sau, dimpotrivă, inexistenţa dreptului de reziliere convenţională.

Admiţând apelul şi evocând fondul, Curtea a decalarat nul actul juridic nr. 1353/02.03.2016 emis de intimata-pârâtă Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti, acesta fiind contrar disp. art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei, apreciind de prisos analiza celorlalte aspecte invocate în cadrul acţiunii în nulitate.

Împotriva acestei decizii, pârâta UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREŞTI a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu invocarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta a susţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 1550 alin. (1) şi art. 1553 C. civ. 2009, şi nu cele corespunzătoare ale C. civ. 1864, în raport de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 71/2011 şi de data semnării actului adiţional nr. x/07.07.2015 la contractul de arendare. A arătat că rezilierea contractului de închiriere a operat la data 01.02.2016, anterior deschiderii procedurii insolvenţei împotriva reclamantei, urmare adresei nr. x/03.12.2015, după împlinirea termenului contractual de 60 de zile întârziere la plata arendei.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat greşita motivare a deciziei referitor la faptul că nu a operat rezilierea, în condiţiile în care instanţa nu a fost investită cu o cerere în constatare în acest sens, ci cu o acţiune în anularea unei adrese.

Prin întâmpinarea depusă la data de 09.07.2019, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar CII C. şi administrator special B. a invocat nulitatea recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea acestuia.

Excepţia nulităţii a fost respinsă prin încheierea pronunţată în Complet de filtru la 20.02.2020, dată la care a fost declarat admisibil recursul.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată întremeiată critica recurentei referitoare la dispoziţiile de drept substanţial incidente în cauză.

Prezenta cauză tinde la desfiinţarea unei adrese presupuse a produce efectul rezilierii unui contract în temeiul unui pact comisoriu ce a fost introdus în legătură cu un contract de arendă dintre părţi nr. 10717/07.12.2005 doar cu prilejul semnării actului adiţional nr. x/07.07.2015. Or, în raport de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 71/2011, actul adiţional este guvernat de dispoziţiile C. civ. 2009, astfel că legalitatea manifestărilor de voinţă ale părţilor întemeiate pe clauzele acestuia nu poate fi analizată decît din perspectiva normelor de drept stabilite corect ca fiind incidente.

Având în vedere faptul că întreaga motivare a deciziei atacate porneşte de al premisa aplicabilităţii dispoziţiilor C. civ. 1864, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră întemeiat acest motiv de recurs.

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le găseşte nefondate, argumentele invocate neputându-se circumscrie acestei critici. Astfel, în analiza cererii referitoare la anularea actului care, în opinia reclamantei, constituia manifestarea de voinţă a pârâtei în sensul rezilierii contractului de arendă, instanţa de apel a procedat la analiza valabilităţii acesteia din perspectiva condiţiilor rezilierii şi situaţiei juridice a reclamantei.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul şi va casa decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare cu luarea în considerare a normelor incidente indicate anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 2295 din 12 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar CII C. şi administrator special B..

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2020.