Guarantor’s liability under a guarantee letter: failure to pay despite seizure of documents by criminal authorities does not constitute excusing force majeure

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2020

Asupra cererii de recurs de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 27 octombrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 1.800.952,64 RON reprezentând contravaloarea garanţiei datorate în baza scrisorii de garantare nr. 569 din 29 august 2011, emisă de pârât, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2204/2017 din 7 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016 a fost admisă acţiunea, astfel cum a fost precizată de reclamantă, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.800.952,64 RON, reprezentând contravaloarea garanţiei datorate în baza scrisorii de garantare nr. 569 din 29 august 2011, precum şi la plata sumei de 21.614,52 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 142 din 22 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva sentinţei civile nr. 2204/2017 din 7 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Împotriva deciziei civile nr. 142 din 22 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN.

Cererea de recurs formulată de pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă trimiterea cauzei pentru o nouă judecată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Recurentul apreciază soluţia instanţei de apel ca fiind criticabilă, întrucât a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 1634 C. civ. - ceea ce determina incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În acest sens, susţine că ori de câte ori intervine un caz de forţă majoră, un caz fortuit sau o împrejurare asimilabilă celor două cauze, debitorul este exonerat de la plata/îndeplinirea obligaţiei/obligaţiilor asumate a căror executare a fost afectată de unul dintre aceste cazuri.

Din interpretarea per a contrario a textului evocat, mai rezultă că singurele cazuri în care debitorul este ţinut să îl despăgubească pe creditor se refera la (i) situaţia în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii evenimentelor de natură a determina imposibilitatea executării obligaţiilor asumate şi la (ii) situaţia în care debitorul nu notifică creditorul despre existenţa evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare.

Or, în speţă, se apreciază că nu sunt incidente niciunul dintre cele două cazuri invocate, pârâtul neasumându-şi prin Convenţia de garantare încheiata cu intimata, riscul producerii unor evenimente de genul cazului fortuit/forţei majore/altele asimilate acestora.

Totodată, se arată că pârâtul a înştiinţat Banca în termen util - de aproximativ două săptămâni despre ridicarea înscrisurilor necesare analizării cererii de plată, făcând astfel inaplicabilă ipoteza excepţiei de la regula exonerării de plată instituită prin art. 1634 C. civ., în cazul intervenirii unor situaţii gen forţa majora caz fortuit, etc. şi implicit răspunderii debitorului faţă de creditor.

Mai mult, în interpretarea dispoziţiilor referitoare la incidenţa cazurilor de forţă majoră ori caz fortuit ori alte cazuri asimilate lor, instanţa, prin raportare la situaţia de fapt a reţinut în mod eronat lipsa unei imposibilităţi obiective de efectuare a analizei de plată, de vreme ce situaţia aceasta nu a putut fi în niciun fel prevăzută de către pârât. Nicăieri în Convenţia de garantare nu se prevede obligaţia pârâtului de asumare a răspunderii pentru un astfel de caz sau de efectuare a unor demersuri pentru a înlătura efectele intervenţiei unui astfel de caz, dimpotrivă Banca a procedat cu neglijenţă, dacă nu chiar cu rea-credinţă când a formulat cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care îi fusese adus la cunoştinţa despre situaţia imprevizibilă a ridicării tuturor înscrisurilor, ceea ce s-a soldat cu o imposibilitate temporara de îndeplinire a obligaţiei asumate.

Este evident că, în cazul în care creditorul unei obligaţii pretinde executarea acesteia în situaţia intervenţiei unui caz fortuit/asimilat, atunci acesta va trebui să probeze culpa debitorului obligat la plata.

Or, din întreaga documentaţie depusă la dosarul cauzei rezultă fără putinţa de tăgada că Banca, în calitate de creditoare a obligaţiei de plată nu a făcut în niciun fel dovada vreunei culpe a pârâtului.

La rândul lor, reţinerile instanţei potrivit cărora pârâtul ar fi trebuit să solicite copii organelor în drept, este excesivă prin raportare la prevederile Convenţiei şi, prin urmare, nelegală, printr-o asemenea interpretare instanţa intervenind şi alterând acordul de voinţă al părţilor. In mod evident, este vizată situaţia incidenţei unui caz asimilat celui fortuit de vreme ce solicitarea organelor de urmărire penală nu a putut fi nici prevăzută, nici împiedicată. Reţinerile instanţei cu privire la tergiversarea analizării cererii de plată sunt, de asemenea, incorecte, câtă vreme, pârâtul a arătat cronologic în ce a constat activitatea sa şi respectiv a intimatei, faptul transmiterii unor cereri de plată insuficient ori lapidar motivate, neputând fi puse decât în sarcina acesteia din urma şi nu a pârâtului.

Recurentul, consideră ca atât hotărârea instanţei de fond, cât şi cea a instanţei de apel au fost pronunţate cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 1634 C. civ. şi art. 1270 C. civ., instanţa nesocotind prevederile convenţionale încheiate între părţi, prevederi care aveau rolul de normă specială în soluţionarea prezentei cauze.

Or, aşa cum s-a arătat, aprecierile pe care instanţa de apel le-a făcut cu privire la obligaţia pârâtului de a efectua demersuri în vederea reconstituirii dosarului de plată, exced cadrului contractual stabilit de părţi şi încalcă voinţa părţilor prin inversarea rolului fiecărei părţi în ceea ce priveşte transmiterea cererii de plată şi a documentaţiei aferente şi respectiv a analizării acesteia.

Recurentul solicită instanţei de recurs să aibă în vedere faptul că ambele instanţe au omis principala condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a se efectua plata garanţiei către Banca, respectiv aceea ca documentaţia ataşata cererii de plata sa fie completa si corecta, in deplina concordanţă cu prevederile Convenţiei. Or, Banca nu a respectat iniţial prevederile privind termenul de 10 zile privind comunicarea înştiinţării de neplata, apoi tot Banca a furnizat cu întârziere explicaţiile care înlăturau acest motiv de neplată şi tot Banca a tergiversat prezentarea completă şi la timp a tuturor documentelor care să permită analizarea cererii de plată în timp optim, în termenul necesar analizării cererii de plată intervenind în mod neprevăzut cererea organului de urmărire penală.

Cât priveşte lipsa "unei înrâuri hotărâtoare" a dosarului penal raportat la hotărârea civilă, recurentul solicită a se observa că şi această concluzie este eronată. Astfel textul de lege nu cere ca soluţia dată de instanţa penală să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei din cauza civilă, ci prevede doar probabilitatea suficient de întemeiată ca litigiul penal să poată influenţa soluţia din dosarul civil.

Sub acest aspect, recurentul apreciază că instanţa de apel a motivat contradictoriu soluţia pe care a pronunţat-o, întrucât, pe de o parte a stabilit că dosarul penal nu era de natură să impieteze asupra relaţiilor dintre părţi, ceea ce a condus instanţa la concluzia ca pârâta a procedat în mod greşit suspendând analiza cererii de plată, ci trebuia să se rezume la verificarea condiţiilor de plata strict din punct de vedere al prevederilor Convenţiei, pe de altă parte, instanţa considera că pârâtul trebuia să depăşească prevederile convenţionale şi să efectueze el însuşi demersuri în vederea obţinerii unor copii/duplicate ale documentaţiei aferente cererii de plată, obligaţie care potrivit Convenţiei, revenea reclamantei-intimate.

În acest context, s-a apreciat că soluţia instanţei de apel încalcă şi prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea cuprinde motive contradictorii".

În aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, analizat în complet de filtru la 17 octombrie 2019, dispunându-se comunicarea acestuia.

Raportul a fost comunicat părţilor la 18 octombrie 2019.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen la 04 iunie 2020, în complet de filtru, fără citarea părţilor, în vederea soluţionării căii de atac.

Analizând recursul, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte criticile aduse considerentelor instanţei de apel, subsumate prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea cuprinde motive contradictorii", Înalta Curte reţine că acestea sunt vădit nefondate.

S-a reproşat instanţei de apel că a motivat contradictoriu soluţia pe care a pronunţat-o, întrucât, pe de o parte a stabilit că dosarul penal nu era de natură să impieteze asupra relaţiilor dintre părţi, ceea ce a condus instanţa la concluzia ca pârâta a procedat în mod greşit suspendând analiza cererii de plată, ci trebuia să se rezume la verificarea condiţiilor de plata strict din punct de vedere al prevederilor Convenţiei, pe de altă parte, instanţa considera că pârâtul trebuia să depăşească prevederile convenţionale şi să efectueze el însuşi demersuri în vederea obţinerii unor copii/duplicate ale documentaţiei aferente cererii de plată, obligaţie care potrivit Convenţiei, revenea reclamantei-intimate.

Pretinsa contradictorialitate invocată de către recurentul-pârât nu este susţinută de considerentele instanţei de apel, care a răspuns criticilor formulate prin cererea de apel.

Astfel, analiza hotărârii în apel a vizat criticile care au vizat greşita soluţionare a solicitării de suspendare a cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2015, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia Penală, Curtea apreciind ca justă soluţia pronunţată de instanţa de fond.

De asemenea, instanţa de apel a analizat fondul raporturilor juridice dintre părţi, constatând corect că refuzul de plată a fost vădit nejustificat şi culpabil. Analiza instanţei de apel a vizat presupusa incidenţă a cazului fortuit reprezentat de ridicarea de către Parchet a dosarului transmis de finanţator, situaţie care a determinat imposibilitatea analizării cererii de plată şi a documentaţiei aferente.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii, astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu subzistă.

În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 1634 C. civ., Înalta Curte reţine că sunt nefondate.

În acest sens, recurentul-pârât susţine că ori de câte ori intervine un caz de forţă majoră, un caz fortuit sau o împrejurare asimilabilă celor două cauze, debitorul este exonerat de la plata/îndeplinirea obligaţiei/obligaţiilor asumate a căror executare a fost afectată de unul dintre aceste cazuri.

Se reţine că aplicând dispoziţiile art. 969 alin. (1) coroborat cu art. 1073 C. civ., în mod corect s-a apreciat de către instanţa de apel că solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei reprezentând contravaloare garanţie datorate în baza scrisorii de garantare emisă de pârât este întemeiată.

În condiţiile prevăzute de art. 7.3 din scrisoarea de garantare, reclamanta a înaintat pârâtului toate documentele necesare efectuării plăţii, iar atitudinea culpabilă a pârâtului de nesocotire a obligaţiei asumate este de natură să angajeze răspunderea contractuală a acestuia.

Potrivit dispoziţiilor art. 7.3 alin. (2) din Convenţia nr. 90/2008 modificată prin actele adiţionale ulterioare şi prin pct. 15 alin. (2) din scrisoarea de garantare, părţile au prevăzut că plata poate fi suspendată atunci când are loc neplata comisionului de garantare de către Bancă şi netransmiterea documentelor solicitate de Fond pentru analizarea cererii de plată.

Invocarea de către pârât a incidenţei cazului fortuit legat de ridicarea unor înscrisuri de către organele de cercetare penală, ceea ce a condus la imposibilitatea de executare a obligaţiei din motive exterioare, se constată că excede motivelor stabilite convenţional.

Instanţa a aplicat în mod corect prevederile art. 7.3 din Convenţia nr. 90/2008, conform cărora pârâtul avea obligaţia ca în termen de 60 de zile de la data ultimei solicitări de completare a documentelor, să procedeze la soluţionarea cererii de plată şi să efectueze plata garanţiei, în termen de 90 de zile calendaristice.

Faţă de aceste considerente, se reţine că pârâtul nu a făcut dovada unei cauze exoneratoare de răspundere, atitudinea culpabilă a pârâtului de nesocotire a obligaţiei asumată fiind de natură să angajeze răspunderea civilă contractuală.

Constatând că nerespectarea obligaţiei de plată a sumei de bani neachitată a produs reclamantei un prejudiciu cert, existând o legătură de cauzalitate între prejudiciu şi nerespectarea obligaţiilor contractuale, Înalta Curte reţine că hotărârea criticată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material invocate.

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 142 din 22 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2020.