Unenforceable interest rate clauses upheld, but partial quash and remand ordered for failure to rule on service commission

Şedinţa publică din data de 04 iunie 2020

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 25 ianuarie 2017, sub nr. x/2017*, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda revizuibila, clauza prevăzută la Secţiunea 5 - "Dobânda", pct. 5.1 şi pct. 5.4. în raport şi de art. 1.2 modificată prin act adiţional nr. x/18.05.2009; stabilizarea formulei de calcul a dobânzii in raport de clauza contractuala prevăzută în art. 1.2, respectiv: indicele de referinţa LIBOR la 3 luni plus Marja de 4,2 puncte procentuale pe an; obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de diferenţa dobânda, dintre formula de calcul a dobânzii stabilită prin contractul de credit încheiat (LIBOR la 3 luni + marja de 4,2 puncte procentuale pe an), prevăzută în art. 1.2 şi formulele de calcul practicate de pârâtă, precizate în concret în actele adiţionale încheiate şi, respectiv, graficele de rambursare generate, de la data încasării acestora si pana in prezent, in echivalent RON, in funcţie de cursul oficial LEU/CHF stabilit de BNR la data plaţii efective, precum şi dobânda legala aferenta acestei sume, dobânda ce urmează sa fie calculată, de la data plaţii acestui comision şi până la data achitării efective a acestuia; constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 3 din actul adiţional nr. x/20.05.2010 şi actul adiţional nr. x/24.02.2011, prin completarea art. 1.3 din contractul de credit încheiat la 21.08.2007, cu privire la achitarea unui comision unic pentru prestarea serviciului solicitat sau comision de restructurare, in valoare procentuala de 1% aplicat la soldul creditului existent la momentul restructurării, respectiv, 567 CHF si 585,28 CHF, actul adiţional nr. x/23.08.2012, actul adiţional nr. x/19.04.2013 şi actul adiţional nr. x/19.06.2014 pentru modificarea contractului de credit prin art. 1 completare la art. 1.3 din convenţia de credit, obligarea achitării unui comision pentru prestarea serviciului prestat în valoare de 400 de euro; obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision unic prestare serviciu sau comision de reeşalonare/restructurare, de la data încasării acestuia şi până în prezent, în echivalent RON, în funcţie de cursul oficial LEU-CHF, respectiv, LEU-EURO stabilit de BNR la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobânda ce urmează să fie calculată, de la data plăţii acestui comision şi până la data achitării efective a acestuia, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1933 din 21 martie 2017 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2017 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, invocată de intimată, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 28 martie 2017, sub nr. x/2017.

La data de 19 iunie 2017, reclamantul A. a depus o precizare a cererii sale de chemare în judecată, prin care a arătat că valoarea obiectului cererii este de 228.919 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 3464 din 9 octombrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., fiind obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 2.157,57 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a declarat apel.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 157 din 4 februarie 2019 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 3464 din 9 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pentru a dispune astfel, pe fondul cererii de chemare în judecată Curtea a reţinut ca nefondat motivul de apel referitor la primul capăt de cerere cu privire la constatarea ca abuzive a clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.4 şi la art. 1.2 din contractul de credit.

De asemenea, a apreciat că şi cel de-al doilea capăt de cerere referitor la stabilizarea formulei de calcul a dobânzii în sensul solicitat de reclamant este nefondat, întrucât în temeiul Legii nr. 193/2000 instanţa sesizată direct de consumator nu poate interveni în acordul de voinţă al părţilor, în sensul adaptării contractului.

În ce priveşte clauzele referitoare la variaţia dobânzii, Curtea a reţinut caracterul nenegociat al clauzelor contestate. De asemenea, nu s-a putut reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât Banca şi-a rezervat dreptul de a modifica unilateral dobânda, însă a indicat un criteriu determinat.

Reaua-credinţă a Băncii nu a fost reţinută, faţă de prezentarea mecanismului clar şi echivoc al stabilirii dobânzii variabile.

De asemenea, s-a statuat asupra respectării exigenţelor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

Împotriva deciziei civile nr. 157 din 4 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs, reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi rejudecând pe fond cererea de apel să fie apreciată ca întemeiată, pentru următoarele considerente:

În argumentarea memoriului de recurs, reclamantul A. susţine că decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală şi netemeinică, iar un prim motiv de nelegalitate vizează interpretarea eronată a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, text ce prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată pe de o parte nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb pe de alta parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

In primul rând, faţă de finele de neprimire prevăzut de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 regăsit în Directiva 93/13 la art. 4 alin. (2) şi în raport de care îşi motivează instanţa de apel soluţia de respingere a acestui capăt de cerere, recurentul consideră că s-a făcut o aplicare şi interpretare greşită a dreptului material aplicabil în speţă, sens în care invocă cauza Invintel hotărârea din 26 aprilie 2012 şi cauza Matei vs. V. Bank, unde CJUE, arată că: Mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de art. 4 alin. (2) din Directiva şi a reamintit că a statuat deja că o clauză similară referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intra sub incidenţa acestui text.

Referitor la clauzele care permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii trebuie să se ridice problema previzibilităţii pentru consumator a majorărilor acestei rate pe care creditorul le poate efectua în funcţie de criteriul, la prima vedere puţin transparent, referitor la intervenirea unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, chiar dacă această din urmă formulare este în sine clară şi inteligibilă din punct de vedere gramatical.

În cauza CAJA de AHORROS v MONTE de PIEDAD de MADRID, CJUE arată că:

"Instanţele au dreptul sa examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil", cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Este cert faptul că în ceea ce priveşte contractele de credit, obligaţiile împrumutului care fac parte din sfera obiectului principal sunt, obligaţia de restituire a sumei propriu-zis împrumutate şi obligaţia de plată a dobânzii, iar recurentul consideră că acestea sunt prestaţiile esenţiale ale împrumutului întrun contract de credit şi că acestea îl caracterizează.

Astfel, în principal, dispoziţia contractuală prevăzuta de Secţiunea 5- "Dobânda" pct. 5.1-5.4, din contractul de credit priveşte obiectul principal al contractului astfel cum au reţinut şi instanţele, însă, în subsidiar, trebuie analizat daca aceasta este redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, analiza nelimitându-se la aspectul gramatical, ci în special la posibilitatea consumatorului de a înţelege consecinţele economice ale acesteia.

Este evident ca analiza instanţei de control s-a limitat doar la a concluziona cu titlu general, că aceste dispoziţii fac parte din obiectul contractului, fără a trece la analiza şi condiţia caracterului clar şi inteligibil.

Prin urmare, sintagma "banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale", care a permis băncii să modifice dobânda nu respectă în niciun caz cerinţa de a fi clară şi inteligibilă, mai ales în ceea ce priveşte consecinţele economice suportate de consumator.

Chiar şi sub condiţia în care părţile s-au înţeles asupra caracterului variabil al dobânzii, tocmai mecanismul prin care aceasta evoluează în timp în partea variabilă nu este exprimat într-un limbaj clar şi inteligibil.

Aşa cum a arătat şi instanţa supremă:

"există o diferenţa între a înţelege faptul că dobânda este variabilă şi a înţelege criteriile după care aceasta variază". Modalitatea de exprimare folosită de bancă, face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea profesionistului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă este necesară şi proporţională scopului urmărit.

Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea care se poartă asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformulate impuse de bancă clienţilor, libertatea de voinţa a clienţilor rezumându-se la a semna sau nu contractul pe care l-au ales în prealabil, alegere care este şi ea controlată de bancă.

Un al doilea motiv de nelegalitate susţinut de recurent vizează neanalizarea prevederilor art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/200. In ceea ce priveşte posibilitate furnizorului de a modifica rata dobânzii dacă exista o motivaţie întemeiată şi care trebuie să fie precizată în contract şi numai dacă este informat consumatorul.

Potrivit art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, o clauză care dă dreptul comerciantului de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut şi în contract sau în actul adiţional şi totodată cu condiţia informării imediate a clientului care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Sub acest aspect, este de menţionat că, din perspectiva modului de redactare şi în sensul pct. I lit. j) din Anexa Directivei 93/13/CEE, nu este suficient ca în cuprinsul clauzei ce are ca obiect dobânda revizuibilă, să se repete pur şi simplu noţiunea de "motiv întemeiat" sau "context internaţional marcat de turbulenţe, ce implica costuri mari de finanţare", pe care pârâta l-a avut în vedere pentru a conduce la modificarea dispoziţiei contractuale.

Dimpotrivă, "motivul eventual" trebuie specificat într-o formă suficient de transparentă, în acest sens se arată poziţia avocatului general Verica Trstenjak în cauza INVINTEL a fost în sensul că, "motivaţia întemeiată" trebuie prevăzută concret în contract şi că, lipsa acesteia atrage calificarea clauzei drept abuzivă. Mai susţine recurentul, că prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul, potrivit căruia, pe de o parte în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat şi motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată avea posibilitatea să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri şi pe de altă parte dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate. Dezechilibrul creat între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorilor este semnificativ, deoarece pe de o parte lasă doar la aprecierea profesionistului stabilirea părţii variabile din dobândă, ca parte care, prin evoluţia în timp poate duce la mărirea semnificativă a costului împrumutului, iar, pe de altă parte s-a şi dovedit că interpretarea dată de către bancă acestei clauze nu a dus niciodată la micşorarea dobânzii, ci doar la mărirea ei".

Prin urmare, recurentul consideră că majorarea marjei nu o poate fi apreciată ca fiind judicios făcută şi faţă de faptul ca aceasta a fost impusă şi aplicată de intimată.

Semnarea sau nesemnarea actului adiţional de către recurentul-reclamant nu echivalează cu negocierea clauzelor contractule, sub aspectul dobânzii, împrejurare evidentă şi în raport cu costul suplimentar suportat de consumator ca urmare a implementării actului adiţional nr. x, cu marja crescută.

În acest sens, trebuie observat că, din conţinutul actului adiţional nr. x sau al contractului de credit nu se poate identifica în mod transparent motivul întemeiat care să justifice în mod echitabil şi fără echivoc, creşterea marjei cu două puncte procentuale.

Un al treilea motiv de nelegalitate susţinut de recurent vizează interpretarea greşită a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 - art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010. Instanţa de apel interpretează eronat legislaţia protecţiei consumatorilor, dreptul material aplicabil din punctul de vedere al ceea ce reprezintă dobânda variabilă şi modalitatea de calcul a dobânzii variabile, astfel cum a fost aceasta modificată prin O.U.G. nr. 50/2010.

In primul rând, prin contractul de credit recurentul a stabilit de comun acord cu profesionistul aplicarea unei dobândii variabile, identificată printr-o formulă de calcul matematic Libor la 3 luni plus marja fixa de 4, 2 puncte procentuale, astfel că marja-element fix din formula matematică de calcul a dobânzii nu trebuia să suporte niciodată modificări, marja fiind un element cu caracter fix, potrivit legislaţiei în vigoare de la data încheierii contractului, dar şi a modificărilor survenite prin prevederile O.U.G. nr. 50/210.

Ceea ce putea într-adevăr sa suporte modificări, în sens negativ sau pozitiv era doar indicele de referinţă variabil al monedei în speţă Libor la 3 luni, care, pe fondul crizei economice s-a devalorizat foarte mult. Acesta fiind motivul pentru care profesionistul neasumându-şi efectele crizei şi nedorind să piardă o parte din profit, apelează la această măsură nelegală, întrucât părţile conveniseră marja fixa de 4,3 puncte procentuale şi nu pe cea de 6,3 puncte procentuale.

Prin urmare, creşterea marjei care este element fix, de la 4,2 la 6,2 puncte procentuale a fost implementată de profesionist în mod abuziv încălcând prevederile legislaţiei protecţiei consumatorului.

Dobânda aplicată creditului este variabilă, dar variaţia acesteia poate fi influenţată exclusiv de indicele de referinţă Libor la maturitatea de 3 luni şi în niciun caz de voinţa furnizorului de servicii financiare, respectiv, de intimată. Pârâta a introdus în contractul de credit condiţii clare de variaţie a dobânzii, dar s-a dezis respectării condiţiilor stabilite, faţă de intervenirea efectelor crizei economice în perioada anilor 2009-2010, care a cauzat pierderi pentru toate sectoarele, implicit, pentru cel financiar-bancar.

Al patrulea motiv de nelegalitate susţinut de recurent vizează neanalizarea de către instanţa de apel în concret a cerinţelor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv, criteriul negocierii, al dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credinţe şi al lipsei de transparenţă.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Cu privire la caracterul nenegociat al clauzelor contractuale modificate prin actul adiţional, recurentul arată că aceasta presupune purtarea unor minime discuţii între părţi în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală pentru partea contractantă de a influenţa poziţia celeilalte părţi în scopul obţinerii unor condiţii contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta acesteia din urmă.

Din această perspectivă, intimatei-pârâte îi revenea obligaţia de a proceda la informarea completă, corectă şi precisă a recurentului asupra caracteristicilor esenţiale ale produsului financiar ce constituie obiectul actului adiţional, anterior încheierii acestuia, astfel încât decizia adoptată de consumator să corespunda cât mai bine nevoilor lor, aspect relevat de CJUE în cauza C-449/18.12.2014, BAKKAUS şi BONATO contra CA CONSUMER FINANCE.

Simplul fapt al semnării actului adiţional de către consumatorul-recurent nu echivalează cu negocierea clauzelor modificate, între părţi. Aşa cum rezultă din înscrisurile anexate la dosar, este evident că există clauze standard preformulate, chiar şi în împrejurarea inserării prevederilor contractuale regăsite la art. 11.2 din contractul de credit.

La dosarul cauzei nu există dovezi care să ateste respectarea de către profesionist a obligaţiei negocierii şi informării corespunzătoare, prin înmânarea proiectului actului adiţional vizând modificarea ratei de dobândă, ce implica o creştere a costului total al creditului.

Sub acest aspect, prezumţia de clauză abuzivă poate fi răsturnată doar prin dovada scrisă, evident, în acest caz, sarcina revine băncii-pârâte, a caracterului negociat al actului adiţional şi nu doar a unei sau unora din dispoziţiile contractuale, faţă şi de condiţiile implementate prin reglementările legale ale art. 4 alin. (3) din actul normativ anterior citat, altfel spus, dacă un comerciant, în cazul de faţă banca, pretinde că o clauza standard, preformulată a fost supusă criteriului negocierii directe cu consumatorul, în speţă intimatul-reclamant este de datoria comerciantului să prezinte probe în sensul menţionat.

Îndeplinirea acestei obligaţii ar fi impus instituţiilor de credit o conduită proactivă în explicarea riscului existenţei în contract a unei dobânzii variabile şi a comisioanelor percepute, a căror modificare este lăsată la discreţia băncii pârâte.

În raport cu cerinţă menţionată, este evident faptul că instituţiile de credit nu se puteau aştepta în mod rezonabil, în cazul unei negocieri individuale, bazate pe informarea corectă şi completă şi pe consultarea şi avertizarea consumatorilor de către bancă asupra implicaţiilor reale, ca acei consumatori să accepte o clauză care să determine o dublare a costurilor creditului într-un termen scurt după contractarea creditelor.

Potrivit acesteia, "este important de verificat dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale - considerentul 69 hotărârea din 14.03.2013 Cauza C-415/11-Mohamed Aziz.

Un criteriu fundamental în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale este cel al lipsei de transparenţă, în concepţia CJUE, obligaţia de transparenţă este strâns legată de obligaţia de informare. Trebuie precizat că anterior încheierii actului adiţional, marja din componenţa dobânzii a suportat modificat pe fondul transmiterii în data de 17 aprilie 2009 a notificării prin care pârâta-intimată a anunţat intenţia acesteia de proceda la modificarea clauzei contractuale a dobânzii variabile, în sensul că aceasta este obligată pe "fondul contextului internaţional marcat de turbulenţe" să majoreze cu două puncte procentuale marja. Or, expresia "fondul contextului internaţional marcat de turbulenţe" să majoreze cu doua puncte procentuale marja, nu poate suplini îndeplinirea condiţiei transparenţei cu privire la precizarea în sens clar, fără echivoc, în concret a indicilor în raport de care profesionistul este obligat să modifice costul creditului, respectiv, rata de dobândă aplicată.

Astfel, rezultă fără dubiu că, pârâta a încălcat dispoziţia prevăzută în art. 5 din Directivă, care dispune asupra cerinţelor de claritate şi de transparenţă, nefurnizând informaţiile generale consumatorului.

Referitor la cerinţa de transparenţă, în jurisprudenţa internă, s-a arătat că aşa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel şi o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situaţie intervine şi o anumită consecinţă se produce. Criteriul transparenţei nu este unul separat de cel al dezechilibrului semnificativ, mai degrabă, lipsa de transparenţă reprezintă un argument puternic în susţinerea afirmaţiei existenţei dezechilibrului semnificativ. "Conceptul de bună-credinţă" în sensul Directivei 93/13/CEE şi, implicit al Legii nr. 193/2000 beneficiază de o accepţiune specială, explicitată de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Cu privire la buna-credinţă, în jurisprudenţa ICCJ, decizia nr. 302/2014, s-a arătat că în analiza cerinţei bunei-credinţe, urmează să fie analizată poziţia de negociere a părţilor pentru a se verifica dacă profesionistul a acţionat corect şi echitabil faţă de consumator, de ale cărui interese legitime trebuia să se ţină cont.

Profesionistul dă dovadă de rea-credinţă pe parcursul relaţiei contractuale prin măsurile pe care le întreprinde şi care în niciun moment nu se circumscriu respectării cerinţei echilibrului contractual şi a exigenţelor de bună-credinţă, profitând de intrarea în vigoare a unor prevederile contractuale, sens în care îşi creează motivul pe care 1-a avut în vedere pentru majorare elementului fix din componenta ratei de dobândă şi evident, profitând în acelaşi timp şi de poziţia de superioritate.

În ceea ce priveşte repunerea părţilor în situaţia anterioară, recurentul arată următoarele:

Conform prevederilor contractuale, art. 1.2 din contractul de credit vizează împrejurarea că la data încheierii contractului voinţa părţilor cu privire la variaţia ratei dobânzii a fost stabilită după următoarea formulă de calcul matematică: LIBOR la 3 luni plus marja pe 4,2 puncte procentuale. Astfel art. 6 alin. (1) din Directiva prevede în mod expres, în a doua parte a tezei că un contract încheiat între un vânzător sau furnizor şi un consumator continuă să angajeze părţile "potrivit dispoziţiilor sale", în cazul în care poate continua să existe "fără clauzele abuzive". Drept pentru care, părţile "potrivit dispoziţiilor lor" au decis de comun acord la încheierea contractului de credit că rata dobânzii lunar aplicate să fie calculată după formula: LIBOR la 3 luni plus marja de 4.2 puncte procentuale şi în acest fel contractul poate continua să existe "fără clauzele abuzive" respectiv, fără marja variabilă. În acest context, recurentul consideră că s-a acordat o interpretare eronată efectelor principiului restituito in integrum, întrucât în materia contractelor de împrumut nu există această imposibilitate obiectivă, o sumă de bani putând fi oricând restituită.

De asemenea, au fost ignorate şi prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 193/200, precum şi considerentele nr. 20 şi 23 ale Directivei care nu interzic statelor membre să dispună şi restituirea prestaţiilor deja efectuate în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzei contractuale ce are ca obiect dobânda, instanţa avea obligaţia, drept consecinţă a declarării nulităţii absolute a clauzei contractule, să dispună şi restituirea sumelor încasate de pârâtă cu titlu de diferenţă de dobândă nedatorată.

În acest sens, recurentul arată că trebuie observat că instanţa de control judiciar nu s-a pronunţat pe acest capăt al cererii de apel, respectiv clauza contractuală privind comisionul unic de prestări servicii. Astfel, se observă că, instanţa de fond a analizat în concret cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv, criteriul dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credinţe, al existenţei unei contraprestaţii specifice şi al lipsei de transparenţă.

Referitor la existenţa unei "contraprestaţii specifice clauzelor contractuale" având ca obiect comisionul de prestare servicii unice este obligatoriu a fi calificată de către pârâta-intimată, necesitatea perceperii prin arătarea contraprestaţiei. Perceperea comisionului de către creditor fără să ofere în schimb o contraprestaţie contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit şi reprezintă pentru debitor o obligaţie lipsită de cauză, fiind nulă, conform art. 966 C. civ. de la 1864.

Este de observat, din interpretarea conţinutului clauzei contractuale privind comisionul de prestare servicii unice că pârâta-intimată nu defineşte în contract, în mod clar şi inteligibil, serviciile pe care aceasta le pune la dispoziţia debitorului prin perceperea unor sume cu titlu de comision de acordare.

Pe de altă parte, la analiza naturii juridice, este de reţinut împrejurarea că, serviciile pretins prestate pentru reeşalonarea/restructurarea creditului nu sunt descrise de intimata-pârâtă, astfel încât să permită consumatorilor să ia cunoştinţă despre conţinutul acestor servicii, mai ales dacă şi prin ce anume diferă de cele prestate de banca, pentru care a fost perceput comisionul de acordare a creditului stabilit la data încheierii contractului.

Comisionul de restructurare în cuantum total de 1.200 Euro perceput din valoarea sumei ramase de rambursat, precum şi a sumei de 585.28 CHF, nu a putut fi justificat de pârâtă, nici măcar prin întâmpinare, pârâta-intimată neputând explica în ce constau serviciile suplimentare care au condus la achitarea sumelor percepute cu titlu de comision de reeşalonare/restructurare. Presupunând şi acceptând că justificarea acestui comision ar fi reprezentată de acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii unei documentaţii separate de cea întocmită la acordarea creditului specifică restructurării/reeşalonării creditului, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este raportat la mărimea sumei împrumutate şi nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentaţia de restructurare/reeşalonare a creditului.

Mai arată recurentul, că nu poate împărtăşi raţionamentul juridic exprimat prin considerentele soluţiei de respingere, în sensul existenţei unui consimţământ manifestat de consumatori la momentul încheierii contractului sau actului adiţional, câtă vreme acesta este exprimat în contextul unei stări de constrângere financiară, stare de care pârâta-intimată, în calitate de comerciant a înţeles să se folosească şi astfel să impună obligaţii excesive cocontractanţilor aflaţi într-o poziţie defavorabilă.

Un criteriu fundamental în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale este cel al lipsei de transparenţă, în concepţia CJUE, obligaţia de transparenţă fiind strâns legată de obligaţia de informare. Astfel, rezultă fără dubiu că, pârâta a încălcat dispoziţia prevăzută în art. 5 din Directivă, care dispune asupra cerinţelor de claritate şi de transparenţă, nefurnizând informaţiile generale consumatorului.

În speţă, perceperea de către intimată a comisionului de restructurare creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului care a fost nevoit să solicite reeşalonarea/restructurarea creditului tocmai pentru că veniturile sale au fost semnificativ reduse şi încalcă flagrant prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, aceasta nefiind negociată şi producând prin ea însăşi în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Mai susţine recurentul, că având în vedere echivocul ce caracterizează clauza comisionul de prestare serviciu determinat de lipsa de transparenţă cu privire la prestaţia pârâtei-intimate în schimbul acestora, condiţia privind caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate, nu poate fi reţinută de instanţa ca fiind suplinită.

Concluzionând, recurentul arată, faţă de argumentele menţionate că se impune admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, hotărârea instanţei de apel fiind nelegală şi netemeinică şi drept consecinţă, rejudecând pe fond cauza să fie admisă cererea de chemare în judecată sub toate capetele de cerere, să se constate ca fiind întrunite cumulativ condiţiile implementate de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reclamantul acţionând de pe o poziţie inegală, în raport cu operatorul financiar-bancar, contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, consumatorul neavând posibilitatea de a negocia nici o clauza din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă de către bancă, motiv pentru care, instanţa naţională poate aprecia asupra caracterului abuziv al clauzelor stipulate din contactul perfectat.

Mai susţine recurentul, că făcând aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, urmare constatării caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contract, cu privire la care a solicitat constatarea caracterului, solicită să se dispună derularea în continuare a contractului, cu excluderea efectelor produse de reglementarea abuzivă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că este admisibil în principiu.

Prin încheierea din camera de consiliu din 3 iulie 2019 a fost încuviinţat raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, fiind dispusă comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. şi a stabilit termen de judecată la data de 20 februarie 2020.

La 20 februarie 2020 pricina a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 4 iunie 2020.

Analizând recursul formulat de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că este fondat, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de către recurentul-reclamant A. a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect se critică decizia instanţei de apel sub aspectul încălcării sau al aplicării greşite a normelor de drept material din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin care s-a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale privind dobânda revizuibilă, clauza prevăzută la pct. 5.1 şi 5.4 în raport şi de art. 1.2 modificată prin actul adiţional nr. x din 18 mai 2009 şi stabilizarea formulei de calcul a dobânzii în raport de clauza contractuală.

Din perspectiva normelor legale evocate, recurentul susţine că în mod eronat instanţa de apel a constatat ca nefiind abuzive clauzele contractuale inserate de părţi la art. 5.4 şi art. 1.2 din contractul de credit, privind dobânda variabilă, în speţă fiind întrunite condiţiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv al acestor clauze.

Se remarcă din expunerea criticilor că reclamantul a utilizat în argumentarea recursului expunerea unor aspecte teoretice, generale, cu toate acestea raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000, Curtea a verificat condiţiile privind negocierea clauzelor, existenţa unui dezechilibru semnificativ şi respectarea cerinţei bunei credinţe, reţinând următoarele:

În primul rând se reţine că analiza argumentelor a pornit de la premisa că actul juridic încheiat nu a fost negociat cu pârâta, contractul de credit având caracterul unui contract de adeziune, clauzele fiind preformulate.

Înalta Curte constată că s-a reţinut în mod corect că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate. Atunci când legiuitorul a reglementat condiţia ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecţiei consumatorului în faţa unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conţinutul. Simpla semnare şi acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Prin ipoteză, problema clauzelor abuzive se pune doar cu privire la contracte încheiate, respectiv semnate şi acceptate de către consumator.

Nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piaţă, ale aceleiaşi bănci sau ale altor bănci. Negocierea presupune existenţa unor discuţii între părţi şi posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conţinutul contractului, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Prin urmare, pentru a considera negociată o clauză contractuală nu este suficientă inexistenţa unei contraoferte din partea consumatorului, ci este necesară dovedirea unei negocieri efective între părţile contractante. Desigur, nu poate fi imputată băncii pasivitatea consumatorului, acesta fiind şi motivul pentru care simpla lipsă a negocierii nu este suficientă pentru declararea unor clauze contractuale ca abuzive. Într-o astfel de situaţie, băncii nu i se impun obligaţii excesive, precum determinarea consumatorului să negocieze contractul, ci obligaţii concrete, constând în inserarea unor clauze cu bună-credinţă, care să nu determine un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Cu alte cuvinte, dacă nu este imputabilă băncii lipsa de iniţiativă a consumatorului în negocierea clauzelor contractuale, banca este totuşi ţinută a răspunde în ipoteza în care, profitând de această situaţie, inserează în contracte clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Faptul că clauza contestată a putut fi cunoscută de către reclamant de la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care reclamantul, neavând posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivei clauze, putea doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situaţie, de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionistul - instituţie de credit (constrâns economic să apeleze la creditul bancar), este cea care a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar şi naţional, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniştilor.

Nu este îndeplinită însă condiţia dezechilibrului semnificativ prin prevederea clauzei contractuale, care dă dreptul unilateral al pârâtei de a proceda la modificări ale ratei dobânzii.

În prezenta cauză, instanţele au constatat că nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Din această perspectivă, clauzele menţionate prin cap. III din contract şi prin actul adiţional nr. x/18.05.2009 reglementează dreptul băncii de a revizui rata dobânzii în funcţie de dobânda sa de referinţă, respectiv în funcţie de costul resurselor de creditare. Or, aceste criterii sunt clare, inteligibile, previzibile şi permit consumatorului şi instanţei să aprecieze în ce măsură se justifică o eventuală majorare a ratei dobânzii.

Noţiunile utilizate au caracter clar şi inteligibil, clauzele care prevăd caracterul variabil al dobânzii se raportează la indici obiectivi, publici şi verificabili, prin prezentarea unei formule concrete în funcţie de care poate varia rata dobânzii, respectiv indicele de referinţă LIBOR la 3 luni şi marja Băncii de 4,2%, respectiv 6,2 potrivit actului adiţional, astfel încât consumatorul a fost pe deplin informat la momentul încheierii contractului asupra consecinţelor economice ale unei atare clauze.

De altfel, chiar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a menţionat în cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs OTP Jelzalogbank Zrt că, pentru ca o clauză să fie considerată inteligibilă, este necesar ca în contract să se expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte. Or, la momentul încheierii contractului, consumatorii au putut anticipa care vor fi consecinţele economice ale acestei clauze în ceea ce priveşte patrimoniul lor, stipularea unei dobânzi variabile şi revizuibile nefiind suficientă pentru a se aprecia asupra dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 se prevede că sunt considerate abuzive clauzele contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia. Chiar acest text normativ prevede necesitatea unui motiv specificat în contract. Or, aceasta presupune o detaliere suficientă, astfel încât consumatorul să cunoască încă de la momentul încheierii contractului condiţiile concrete care se constituie într-un astfel de motiv care, pentru a nu crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, trebuie să fie verificabil atât pentru consumator, cât şi pentru instanţa de judecată. Criteriile stipulate, respectiv formula de calcul stabilită prin contract, variabilă în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă verificabil menţionat în contract, plus marja Băncii la valoarea stipulată în contract, sunt clare, verificabile, astfel încât clauzele menţionate nu sunt abuzive.

Referitor la cel de al doilea motiv de recurs referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material din cuprinsul Anexei 1 la Legea nr. 193/2000, se reţine că prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Majorarea dobânzii aferente creditului acordat a fost făcută cu respectarea contractului părţilor în care s-a stabilit o dobândă variabilă; creştere de dobândă permisă de convenţia contestată (până la alinierea acesteia la prevederile O.U.G.. nr. 50/2010) şi operată de pârâtă cu scopul de a acoperi costurile de refinanţare de pe piaţa internaţional-bancară.

Cât priveşte critica de nelegalitate referitoare la interpretarea greşită a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, Curtea a reţinut că au fost respectate exigenţele art. 37 din acest act normativ.

Deşi în cauza de faţă nu a fost încheiat între părţi niciun act adiţional valabil, iar O.U.G. nr. 50/2010 nu este aplicabilă de drept contractelor aflate în curs de derulare la data intrării sale în vigoare în ceea ce priveşte dobânda contractuală, Înalta Curte reţine că formula de calcul Euribor 3 luni şi marja 6,2% fixă respectă exigenţele art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

În ceea ce priveşte al patrulea motiv de nelegalitate subscris neanalizării de către instanţa de apel, în concret, a cerinţelor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv criteriul negocierii, al dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credinţe şi al lipsei de transparenţă, Înalta Curte constată că este nefondat, potrivit considerentelor anterior arătate.

Înalta Curte constată că, prin cererea de apel, apelantul-reclamant a criticat hotărârea pronunţată de prima instanţă în aceeaşi manieră lipsită de claritate şi coerenţă reţinută de prima instanţă, fără a expune motive concrete de fapt cu privire la clauzele contractuale contestate.

Cu toate acestea se reţine că dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. au fost respectate, considerentele cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În ceea ce priveşte criticile recurentului-reclamant referitoare la repunerea părţilor în situaţia anterioară, se reţine că acestea vizează aspecte de fond care nu se impun a fi analizate, faţă de soluţia pronunţată cu privire la acest capăt al cererii, urmare aplicării principiului accesorium sequitur principale.

Înalta Curte constată că motivul de recurs ce vizează nemotivarea hotărârii, reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cu referire la comisionul unic de prestări servicii este întemeiat.

Se observă că hotărârea primei instanţe a fost criticată în ceea ce priveşte aceste aspecte, instanţa de apel fiind obligată să analizeze criticile deduse judecăţii, în caz contrar fiind încălcat principiul disponibilităţii, consacrat de art. 477, art. 9 şi, respectiv de art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Prin urmare, instanţa era obligată să statueze asupra a ceea ce părţile au dedus judecăţii, fără a putea limita, cu excepţiile prevăzute de lege, cadrul procesual stabilit de acestea.

În cauză, se reţine că, deşi instanţa de apel a respins ca nefondat apelul, nu s-a pronunţat asupra celui de al doilea motiv de apel referitor la comisionul de prestare servicii unice, deşi acesta a fost reţinut în sinteza motivelor de apel.

O motivare implicită a unor capete de cerere sau cereri adiţionale sau incidentale nu este permisă, constituind o nerespectare a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., deoarece în dispozitiv trebuie să se regăsească soluţia dată fiecărei cereri ce a făcut obiectul judecăţii.

O astfel de hotărâre nu respectă nici exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză.

Potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept. Efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii.

Prin urmare, având în vedere că sunt fondate criticile recurentului-reclamant, care atrag incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să dispună casarea în parte a hotărârii, sub aspectul trimiterii cauzei spre rejudecare în ceea ce priveşte criticile aduse clauzei contractuale privind comisionul unic de prestări servicii.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 157 din 04 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată în ceea ce priveşte clauza privind comisionul unic de prestări servicii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 157 din 04 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 iunie 2020.