Performance guarantee payment claim quashed and remanded for fresh hearing due to contradictory reasoning and misapplication of first-demand guarantee rules.

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2020

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. a chemat în judecată pe pârâta A. S.A. Bucureşti (actualmente B. SRL), pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata următoarelor sume: 4311000 RON, cu titlu de garanţie, reprezentând valoarea parţială a Scrisorii de Garanţie de Bună Execuţie - Poliţă de Asigurare de Garanţie Financiară seria x nr. x, aferentă contractului lucrărilor de proiectare şi execuţie a lucrărilor suplimentare aferente obiectului: Lucrări de consolidare Km 0+000-km 1-560 viaduct din cadrul obiectivului de investiţii "Varianta de ocolire a municipiului Suceava - Acord contractual nr. x din 7 decembrie 2011"; 1179203,99 RON, cu titlu de garanţie, valoarea parţială a Scrisorii de Garanţie de Bună Execuţie - Poliţa de Asigurare de Garanţie Financiară seria x nr. x, aferentă contractului de execuţie lucrări - Lucrări la obiectivul de investiţie Varianta de ocolire Suceava, Km 0+000-13+173, Acord contractual nr. x din 27 februarie 2008.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1528 şi art. 2321 C. civ., prevederile contractelor de asigurare şi dispoziţiile scrisorilor de garanţie, Regulile Uniforme privind Garanţiile la Cerere - Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris, O.U.G. nr. 34/2006.

Prin încheierea din 18 iunie 2015, secţia a VI-a civilă a Tribunalului Bucureşti a admis excepţia necompetenţei funcţionale, invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a de contencios administrativ şi fiscal din cadrul aceleiaşi instanţe.

La această din urmă secţie, dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2015*. La rândul său, instanţa s-a dezînvestit în favoarea secţiei a VI-a Civilă şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat cauza Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 82 din 18 ianuarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa nr. 294 din 31 ianuarie 2017, a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâta să îi plătească sumele de 4.311.000 RON şi, respectiv, de 1.179.203,99, cu titlu de garanţie.

Totodată, a respins cererea de intervenţie accesorie, în interesul pârâtei, formulată de Construcţii Feroviare Iaşi S.A., în calitate de antreprenor în raport cu reclamanta, în baza unor contracte de lucrări şi asigurat în raport cu pârâta-garant şi asigurător al intervenientei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că acţiunea a fost întemeiată pe două poliţe de asigurare de garanţie financiară emise de pârâtă, prin care aceasta din urmă s-a obligat să garanteze buna execuţie a contractelor de antrepriză perfectate de reclamantă cu intervenienta accesorie.

A constatat că cele două poliţe de asigurare, emise la data de 5 noiembrie 2012, sunt veritabile scrisori de garanţie, cărora le sunt aplicabile prevederile art. 2321 C. civ.. Ca atare, potrivit alin. (2) al acestui text de lege, angajamentul asumat de asigurător se execută la prima şi simpla cerere a beneficiarului, iar din cuprinsul celor două poliţe reiese că plata garanţiei urma a fi realizată în baza cererii de plată a beneficiarului, însoţită de o declaraţie cu privire la neîndeplinirea obligaţiilor de către intervenienta accesorie.

Cum toate aceste formalităţi au fost îndeplinite, a reţinut că pârâta nu putea formula apărări cu privire la cauzele rezilierii contractelor de antrepriză, modul de executare a obligaţiilor asumate până la data încetării contractelor şi culpa părţilor sau relative la cuantumul prejudiciului cauzat beneficiarului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât pârâta, cât şi intervenienta accesorie, căi de atac înregistrate la data de 19 martie 2018, sub nr. x/2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin decizia nr. 1768 din 27 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile declarate de pârâtă şi intervenienta accesorie împotriva sentinţei civile nr. 294 din 31 ianuarie 2017 a Tribunalului Bucureşti.

A schimbat hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată. A admis cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei.

A obligat intimata-reclamantă să plătească pârâtei-apelante suma de 31.056,01 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, a reţinut, referitor la pretinsa greşită soluţionare a cererii de suspendare a judecăţii adresată primei instanţe şi întemeiată pe dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., următoarele:

Chiar dacă între cele două dosare, respectiv prezentul dosar având ca obiect plata garanţiei de bună execuţie de către asigurătorul care a emis poliţele de asigurare şi dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal având ca obiect anularea rezilierii contractelor şi obligarea C.N.A.D.N.R. la plata costurilor suplimentare în valoare de 6.579.962 RON la solicitarea Construcţii Feroviare S.A. există o strânsă legătură, în mod judicios a apreciat prima instanţă că nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. Soluţionarea cererii cu care a fost sesizată nu depinde de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, mai precis nu atârnă de soluţionarea dosarului nr. x/2015

A mai reţinut instanţa de apel că scrisoarea de garanţie este angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane numită ordonator, în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat.

Alineatul 2 al art. 2321 C. civ. prevede că angajamentul astfel asumat prin scrisoarea de garanţie, în speţă poliţa de garanţie financiară, se execută la prima şi simpla cerere a beneficiarului, dacă prin textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel.

Prin urmare, angajamentul asumat de asigurător se execută la prima şi simpla cerere a beneficiarului, dar în conformitate cu termenii scrisorii de garanţie. Trimiterea la textul şi termenii în care a fost asumat angajamentul de plată se face în ambele alineate ale art. 2321 C. civ.. Evident, termenii angajamentului exprimă manifestarea de voinţă a părţilor care au încheiat poliţele de garanţie financiară.

Verificând formularele de garanţie de bună execuţie depuse la dosarul instanţei de fond, filele x şi urm. vol. 1, Curtea a constatat că pârâta, în calitatea de asigurător s-a obligat să plătească reclamantei, în calitate de beneficiar, în mod necondiţionat şi irevocabil, la cererea acestuia, şi în baza declaraţiei scrise în care să menţioneze că principalul (antreprenorul asigurat) a încălcat obligaţiile sale cu privire la contract şi felul în care principalul este în culpă.

Conform art. 9.5 din anexa la poliţa de asigurare nr. M/095 din 5 noiembrie 2014, text cu conţinut identic şi în cea de a doua poliţă, beneficiarul va transmite asigurătorului o solicitare de plată a despăgubirii, prin poştă cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, la sediul asigurătorului sau depusă la registratura acestuia, împreună cu toate documentele care probează culpa asiguratului şi dimensiunile pagubei şi care formează dosarul de daună.

Paragraful 4 din formularul de garanţie D emisă de către asigurător către beneficiarul C.N.A.D.N.R. prevede că orice cerere de plată şi declaraţie privind culpa asiguratului trebuie să conţină semnătura directorului general al C.N.A.D.N.R. Cererea şi declaraţia autentificate trebuie să fie primite de asigurător la adresa indicată în formular.

Astfel, o primă condiţie de formă, obligatorie în conformitate cu Regulile Uniforme privind garanţiile la cerere publicate cu nr. 758 este aceea a autentificării cererii de plată şi a declaraţiei privind culpa asiguratului, condiţie neîndeplinită în cauză.

Tocmai pentru că asigurătorul se obligă să plătească beneficiarului în mod irevocabil şi necondiţionat o sumă de bani la simpla cererea a acestuia, este esenţială cerinţa formalităţii autentificării actelor pe care le depune beneficiarul odată cu cererea de plată, întrucât alte excepţii relativ la raportul juridic pe care se grefează scrisoarea de garanţie nu pot fi ridicate de către asigurătorul emitent al scrisorii.

Pct. 9.6 din anexa la poliţa de garanţie financiară, care este contract accesoriu la contractul încheiat de beneficiarul C.N.A.D.N.R. cu antreprenorul Construcţii Feroviare S.A. prevede următoarele: în condiţiile în care solicitarea este conformă cu prevederile contractului şi ale prezentei clauze de garantare, iar asiguratul confirmă culpa şi dimensiunile pagubei, asigurătorul va plăti beneficiarului despăgubirea cuvenită conform art. 9.5.

Asiguratul Construcţii Feroviare S.A. nu a confirmat culpa sa ci, mai mult decât atât, prin adresa din 24 martie 2015 i-a solicitat în mod expres pârâtei - asigurător să nu dea curs solicitărilor C.N.A.D.N.R.

Cerinţa autentificării documentelor prin care se solicită onorarea garanţiei de bună execuţie nu este o simplă cerinţă formală ci este menită să atragă responsabilitatea beneficiarului garanţiei.

Din actele dosarului de fond rezultă că atât cererea de plată cât şi declaraţia scrisă privind încălcarea de către antreprenor a obligaţiilor sale pentru cele două contracte de lucrări de execuţie (67 şi urm. vol. 1, dosar fond) nu sunt autentificate aşa cum s-a menţionat în mod expres în formularul de garanţie de bună execuţie, fiind certificate de bancă, dar fără nici o responsabilitate din partea acesteia.

În acest context, soluţia de admitere a cererii şi de obligare a asigurătorului la plata sumelor pretinse cu titlu de garanţie de bună execuţie a fost apreciată neîntemeiată întrucât cererile de plată formulate de reclamanta CNADNR nu îndeplineau condiţiile prevăzute în mod expres şi acceptate de aceasta prin încheierea formularului de garanţie, respectiv cerinţa autentificări cererii de plată şi a declaraţiei privind culpa principalului.

În consecinţă, în temeiul prevederilor art. 480 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a admis apelul şi a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată. A admis cererea de intervenţie accesorie în sprijinul pârâtei, având în vedere considerentele reţinute anterior, precum şi faptul că intervenienta a solicitat respingerea acţiunii.

În conformitate cu prevederile art. 453 C. proc. civ. a obligat intimata C.N.A.D.N.R. să plătească apelantei suma de 31.056,01 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru în apel).

Împotriva deciziei nr. 1768 din 27 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, în termen legal a declarat recurs reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. - S.A. (fostă Companie Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. - C.N.A.D.N.R. - S.A.), înregistrat la data de 14 decembrie 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

O primă critică vizează nemotivarea hotărârii şi caracterul contradictoriu al considerentelor, critică întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Astfel, recurenta a arătat că, încălcând obligaţiile instituite de art. 425 C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului, instanţa de apel nu a procedat la un examen efectiv al mijloacelor de probă şi nu a înlăturat motivat susţinerile reclamantei, ci s-a limitat la a reţine, în mod contradictoriu, doar apărările apelantei.

Al doilea motiv de nelegalitate invocat de către recurentă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea şi greşita aplicare a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, a susţinut, în esenţă, că din termenii şi condiţiile celor două scrisori de garanţie de bună execuţie rezultă, fără tăgadă, că pârâta s-a angajat faţă de beneficiar în mod necondiţionat şi irevocabil, să plătească la prima cerere scrisă şi fără nici un drept de obiecţie şi că, de asemenea, C.N.A.I.R. nu era obligată să îşi motiveze cererea de plată. Demersul asigurătorului era limitat la verificarea împrejurării dacă cererea de plată a fost depusă în perioada de valabilitate a Scrisorii de Garanţie de bună execuţie şi dacă este semnată de reprezentantul legal al beneficiarului, precum şi dacă era însoţită de declaraţie că principalul (antreprenorul) a încălcat obligaţiile din contract.

Reţinând că obligaţia de plată a asigurătorului emitent al poliţei era condiţionată de constatarea culpei persoanei garantate, instanţa de apel a încălcat conţinutul concret al probelor, precum şi art. 90 pct. 1 raportat la art. 86 alin. (2) şi alin. (3) lit. b) din H.G. nr. 925/2006, cu modificările ulterioare pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică din O.U.G. nr. 34/2006 şi art. 9.2 alin. (2) din contractele de antrepriză de lucrări publice.

De asemenea, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2321 alin. (1) şi (2) C. civ., precum şi a Regulilor Uniforme privind Garanţiile la cerere - Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris, reguli la care cele două poliţe făceau trimitere în conţinutul lor.

A mai susţinut recurenta că cererile de plată şi declaraţiile scrise au cuprins semnătura directorului general, iar banca (C.) a confirmat autenticitatea semnăturilor şi caracterul angajant al persoanelor semnatare.

În sfârşit, recurenta a făcut o amplă relatare în ce priveşte conţinutul documentelor care constată culpa asiguratului, respectiv că antreprenorul nu şi-a îndeplinit întocmai şi la timp obligaţiile contractuale, concluzionând că refuzul pârâtei de a face plata scrisorilor de garanţie de bună execuţie este lipsit de temei legal şi contractual.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 483 şi următoarele C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, susţinând că decizia atacată este legală. În esenţă, a arătat că decizia pronunţată în apel este amplu motivată şi a reluat apărările formulate pe fond în fazele procesuale anterioare. Concret, intimata consideră că beneficiarul, solicitând plata garanţiei, comite un abuz, deoarece este în culpă în derularea raporturilor contractuale cu antreprenorul asigurat, abuz sancţionat atât de art. 24 din Regulile Uniforme, cât şi de art. 2321 alin. (4) din C. civ.. De asemenea, a susţinut că poliţele de asigurare al căror emitent este intimata-pârâtă reprezintă instrumente de garantare ce prevăd plata de despăgubiri condiţionat de constatarea culpei asiguratului.

În fine, intimata a arătat că în mod corect a reţinut instanţa de apel neîndeplinirea condiţiilor de formă ale cererilor de plată şi declaraţiilor privind culpa asiguratului, referitoare la autentificarea acestora, condiţie obligatorie în conformitate cu Regulile Uniforme privind garanţiile la cerere - Publicaţia 758.

Conform art. 493 alin. (1)-(4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 18 februarie 2020 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, pentru considerentele reţinute în respectivul act de procedură. Conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost admis în principiu recursul şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părţilor.

Recursul de faţă este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Instanţa constată întemeiate criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, în adevăr, motivarea hotărârii este un element indispensabil al acestui act procesual, iar lipsa unei motivări corespunzătoare împiedică controlul jurisdicţional al instanţei de recurs, respectiv examinarea conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

În cauză, decizia pronunţată de instanţa de apel este deopotrivă sumar, confuz şi contradictoriu motivată. Astfel, se reţine, pe de o parte, că garanţia de bună execuţie asumată de emitentul asigurător este un angajament necondiţionat, ce urma a fi executat la prima cerere a beneficiarului, însoţită de declaraţia scrisă a acestuia referitoare la încălcarea obligaţiilor principalului (antreprenor asigurat), deci că ar îndeplini toate condiţiile pentru a fi considerată o veritabilă garanţie autonomă.

Pe de altă parte, în mod contradictoriu şi confuz, instanţa de apel reţine că plata garanţiei este condiţionată de constatarea culpei asiguratului, întrucât, din condiţiile anexă la cele două poliţe de asigurare (art. 9.5 şi art. 9.6) cererea de plată ar trebui să fie susţinută fie de toate documentele care probează culpa asiguratului şi dimensiunile pagubei şi care formează dosarul de daună, fie de confirmarea de către asigurat a culpei sale şi a dimensiunilor pagubei.

Este evident că cele două ipoteze reţinute de instanţa de apel se exclud reciproc, astfel că soluţia adoptată de instanţa de prim control judiciar nu poate fi considerată rezultatul unui veritabil raţionament logico-juridic.

În acelaşi registru, al inconsistenţei argumentelor pe care se fundamentează soluţia şi al unei lipse a motivelor de fapt şi de drept ale hotărârii se încadrează şi considerentul potrivit căruia cererea de plată şi declaraţia beneficiarului nu ar fi îndeplinit condiţia de formă stipulată în textul scrisorii de garanţie, anume aceea a autentificării. Însă, din considerentele hotărârii atacate nu rezultă dacă noţiunea de "autentificare" este cea care rezultă din legea română în vigoare la data emiterii scrisorilor de garanţie, în anul 2012 (art. 1171 din C. civ. din 1864, text de lege în fiinţă până la data intrării în vigoare a noului C. proc. civ. - Legea nr. 134/2010) sau se referă la stabilirea identităţii beneficiarului, în condiţiile în care garanţia se conformează Regulilor Uniforme privind Garanţiile la Cerere - Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris (aspect asupra căruia vom reveni în cele ce succed).

Instanţa de recurs constată temeinicia şi a criticilor subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Astfel, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 2321 alin. (1)-(3) C. civ., o greşită aplicare a prevederilor contractuale cuprinse atât în scrisorile de garanţie de bună execuţie, cât şi în contractele de asigurare de risc financiar perfectate de pârâta-asigurator cu intervenienta-intimată asigurat, prevederi ce reprezintă, în condiţiile art. 1270 alin. (1) C. civ., legea părţilor.

Sub un prim aspect, constată că, în baza celor două contracte de asigurare de risc financiar încheiate de intimata-asigurator şi, deopotrivă, emitent al celor două scrisori de garanţie de bună execuţie, cu asiguratul - ordonator Construcţii Feroviare Iaşi S.A., pârâta îşi putea asuma două tipuri de angajamente irevocabile de plată a garanţiei către terţa persoană, denumită beneficiar. Astfel, potrivit art. 6.1 din Condiţiile de asigurare - Anexa 1, asiguratorul îşi putea asuma fie obligaţia de plată a despăgubirilor către beneficiar necondiţionat, la prima sa cerere, fără drept de obiecţie, însoţită de o declaraţie cu privire la neîndeplinirea obligaţiilor ce revin contractantului (lit. a), fie un angajament condiţionat, situaţie în care plata despăgubirii urma a se efectua într-un anumit termen de la finalizarea dosarului de daună, după stabilirea culpei asiguratului (lit. b). Numai în această ultimă ipoteză erau aplicabile acele prevederi din Condiţiile de Garantare la care instanţa de apel a făcut trimitere (art. 9.5 sau art. 9.6).

Însă, din conţinutul celor două poliţe de asigurare de garanţie financiară rezultă că părţile au agreat primul tip de angajament, întrucât pe înscrisurile ce constată convenţia au bifat, la rubrica "modalitatea de plată a garanţiei", clauza "irevocabil şi necondiţionat la prima cerere a beneficiarului pe baza declaraţiei acestuia privind culpa asiguratului", excluzând, prin urmare, modalitatea "irevocabil şi condiţionat, după constarea culpei asiguratului". Aşadar, instanţa de prim control judiciar a considerat, în mod eronat, ca fiind aplicabile raportului juridic stabilit între asigurat şi asigurator, clauze din condiţiile generale de asigurare aplicabile unui alt tip de asigurare de risc financiar.

De altfel, chiar şi în situaţia în care, în raportul obligaţional preexistent stabilit între asigurator şi asigurat s-ar fi statuat clauze incompatibile cu natura unei garanţii autonome, aceste clauze nu ar fi putut fi opuse terţului-beneficiar al asigurării. Din această perspectivă, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 2321 alin. (2) C. civ., text din care rezultă că angajamentul asumat prin scrisoarea de garanţie se execută la prima şi simpla cerere a beneficiarului, dacă prin textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel. Aşadar, excepţiile de la regula instituită prin acest text de lege, derogările stabilite prin acordul părţilor, trebuie să rezulte din însuşi textul garanţiei autonome la cerere. Or, instanţa de apel, reţinând că cererea de plată formulată de reclamanta beneficiar ar fi trebuit să fie însoţită şi de alte documente decât cele ce rezultă din garanţia de bună execuţie, excedând conţinutului concret al instrucţiunilor cuprinse în textul scrisorii, a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale suscitate.

Nu în ultimul rând, din textul celor două scrisori de garanţie de bună execuţie rezultă că acestea se conformează Regulilor Uniforme privind Garanţiile la Cerere - Publicaţia nr. 758 a Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris. Prin urmare, raportul juridic dedus judecăţii este supus unor uzanţe publicate de o entitate autorizată în domeniu (o culegere de uzuri profesionale), care, în condiţiile art. 1 alin. (2) C. civ., reprezintă izvor de drept. Câtă vreme aspecte pe care instanţele de fond ar fi trebuit să le verifice (care sunt condiţiile pentru ca o cerere de plată a garanţiei să fie considerată o cerere conformă, termenul de examinare a cererii de către garant, consecinţele ce decurg din faptul că pârâta nu a notificat reclamantei lipsurile cererii, împrejurarea dacă instanţa de apel putea invoca neconformităţile cererii, în condiţiile în care garantul însuşi, prin refuzul de plată transmis, nu a comunicat pretinsele discrepanţe, înţelesul noţiunii de autentificare ş.a.m.d.) nu sunt prevăzute de lege, înseamnă că erau aplicabile aceste uzuri profesionale.

Este adevărat că aceste Reguli Uniforme pentru Garanţiile de Cerere I. C. civ. (URDG 758) nu sunt publicate gratuit în limba română, însă partea interesată (reclamanta) era obligată să facă dovada conţinutului acestor uzanţe, potrivit art. 1 alin. (5) C. civ., iar, ulterior, instanţa de apel era obligată să le aplice raportului juridic dedus judecăţii. Este adevărat, de asemenea, că fie părţile, fie instanţele de fond, au făcut uneori trimitere la aceste Reguli Uniforme, însă în mod generic, fără a indica, în concret, textul acestor uzanţe comerciale internaţionale dezvoltate şi frecvent utilizate în domeniul bancar, codificate, ce se aplică oricărei scrisori de garanţie în care se prevede în mod expres că se supune acestor Reguli, cum este cazul în speţă.

De altfel, cu titlu de exemplu, deşi instanţa de apel, reţinând lipsa de conformitate a cererii de plată şi a declaraţiei beneficiarului, pentru lipsa "autentificării", pretinde că aplică aceste reguli, omite faptul că noţiunea de autentificare face obiectul definiţiei cuprinse în art. 2 din Regulile Uniforme, după cum definiţia cererii de plată conforme cuprinse în acest text se completează cu prevederile art. 14 şi 15, relative la cerinţele formale şi de fond ale unei astfel de cereri. Aşadar, hotărârea instanţei de apel nu este criticabilă numai sub aspectul greşitei interpretări şi aplicări a acestor norme, ci chiar prin refuzul aplicării acestora, în condiţiile neprobării conţinutului şi ale ignorării în totalitate a acestor uzanţe comerciale internaţionale.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (2) şi art. 497 teza I, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul, va casa în tot decizia atacată şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE ADMINISTRARE A INFRASTRUCTURII RUTIERE S.A. - C.N.A.I.R. - S.A. împotriva deciziei civile nr. 1768A din 27 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează în tot decizia civilă nr. 1768A din 27 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 2 iunie 2020.