Recourse for contractual damages from wagon loading shortfall dismissed; appeal rejected as unfounded

Şedinţa publică din data de 28 mai 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă sub nr. x/2018 în urma declinării de la Tribunalul Ilfov, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfa CFR Marfa S.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 696.109,29 RON fără TVA reprezentând prejudiciu rezultat din diferenţa în ceea ce priveşte tara (greutatea) vagonului predat iniţial şi cantitatea de fier vechi obţinută prin şarjarea vagonului, suma compusa din 263.035,01 RON, prejudiciu stabilit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. E2.1/470/2013 şi 433.074,28 RON, prejudiciu stabilit in baza contractului de vânzare-cumpărare nr. E2.5/1087/2013; plata sumei de 35.728,25 RON reprezentând foloase necuvenite, care au fost stabilite prin aplicarea dobânzii legale.

Au fost indicate temeiurile de drept ale cererii de chemare în judecată, astfel: art. 1341 si urm. C. civ., art. 1350 si urm. C. civ., art. 1270, 1530-1537, art. 1547, 1548, 1516 C. civ., Ordinul MLPTL 1851/2002.

Prin sentinţa civilă nr. 2970/04.10.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfa CFR Marfa în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta să achite pârâtei suma de 19.308,94 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 2970/04.10.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat apel SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ SA

Prin decizia civilă nr. 699A din 10 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A., împotriva sentinţei civile nr. 2970/04.10.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L., ca nefondat. A fost obligată apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 14.150,29 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A.., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta reiterează susţinerile pe care le-a făcut la instanţele de fond şi de apel cu privire la rapoartele intermediare ale Biroului Financiar de Gestiune prin care a fost constatat prejudiciul cauzat de intimata-pârâtă apreciind că sunt întrunite elementele răspunderii civile contractuale respectiv, fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia pârâtului.

Consideră că, soluţia instanţei de apel este netemeinică şi nelegală, aceasta motivând hotărârea fără să se ţină seama în concret şi de prevederile convenţiilor comune de lucru încheiate între părţi şi de modul cum au fost respectate aceste convenţii de către pârât.

Referitor la aceste acte juridice, invederează instanţei de recurs faptul că potrivit art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.

Instanţa de apel trebuia să ţină seama de faptul că prin convenţia comuna de lucru nr. E.2.5/1093/2013 încheiată între părţi cu privire la derularea Contractului nr. E2.5/1087/2013 este menţionat expres la punctul 2 faptul că " Cumpărătorul are obligaţia de a asigura paza vagoanelor pe întregul proces de sarjare şi cântărire şi nu să aprecieze fără temei că "obligaţia asumată de cumpărător se limitează la procesul de sarjare şi cântărire şi nicidecum la alte operaţiuni".

Recurenta învederează faptul că, în mod greşit a fost reţinută de către Curtea de Apel împrejurarea că în cauză nu au fost îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale în sarcina pârâtului, întrucât la art. 12.4 din contractele încheiate între părţi s-a prevăzut expres faptul că "Transferul tuturor riscurilor, pierderilor sau pagubelor vor trece asupra Cumpărătorului integral după predarea vagoanelor conform art. 5.2", astfel încât nu se poate concluziona că din conţinutul contractelor nu şi-ar fi asumat astfel de obligaţii.

Cu privire la diferenţele de fier constatate între procesele-verbale preliminare încheiate la predarea vagoanelor şi procesele-verbale de predare primire finală încheiate la finalizarea sarjării vagoanelor predate, şi la imposibilitatea identificării acestor diferenţe, motivat de faptul că ia momentul predării nu a fost menţionată tara vagoanelor, consideră că şi acest raţionament al instanţei de apel este greşit, având in vedere faptul că la dosarul cauzei au fost depuse suficiente procese-verbale de predare-primire preliminară în care sunt menţionate atât tara acestor vagoane cât şi piesele constatate lipsă la flecare vagon, astfel încât aceste elemente puteau fi valorificate în cadrul unei expertize tehnice judiciare şi nu vizau doar o descriere a vagoanelor care urmau să fie şarjate.

In ceea ce priveşte riscul contractului, apreciază că instanţa de apel a făcut o apreciere eronată, întrucât acesta a fost preluat de către cumpărător la momentul încheierii contractelor, conform clauzei inserate la art. 12.4, neavând relevanţă în cauză faptul că pârâta a cumpărat fier vechi rezultat în urma sarjării şi nu vagoane casate.

Cât priveşte motivarea instanţei de apel în sensul că Decizia nr. III/3 8/28.08.2015 a Curţii de Conturi nu este opozabilă intimatului-pârât, recurenta susţine că a arătat în cererea de chemare în judecată că stabilirea întinderii prejudiciului a fost dispusă de Curtea de Conturi, or recurenta avea obligaţia să ducă la îndeplinire această măsură şi să acţioneze în vederea recuperării prejudiciului.

Cu privire la cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocaţial în cuantum de 14.150,29 RON, recurenta învederează că, potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama de circumstanţele cauzei.

Recurenta susţine că trebuie sa se raporteze la munca îndeplinita de avocat cheltuielile care trebuiesc acordate, mai ales ca acest litigiu a fost soluţionat in apel după acordarea unui termen de judecata.

Pentru aceste motive, se solicită reducerea cheltuielilor de judecata, mai ales ca dovada achitării onorariului se face prin chitanţa depusa la dosarul cauzei, singurul mijloc de proba ce poate face dovada plaţii conform art,1499 C. civ.

Intimata a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pe motivul reiterării unor critici identice cu cele formulate în apel.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părţilor.

La 15 noiembrie 2019, intimata a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen la data de 28 mai 2020, pentru judecata acestuia, când, faţă de reiterarea excepţiei nulităţii recursului, a considerat că nu se impune a se reveni asupra măsurii luate prin încheierea de admitere în principiu.

Analizând recursul declarat de reclamanta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ C.F.R. MARFĂ S.A. raportat la temeiurile juridice invocate şi motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

Critica recurentei-reclamante în sensul că soluţia instanţei de apel este netemeinică şi nelegală, întrucât hotărârea a fost motivată fără să se ţină seama în concret şi de prevederile convenţiilor comune de lucru încheiate între părţi şi de modul cum au fost respectate aceste convenţii de către pârâtă, nu se poate constitui într-o critică de nelegalitate, întrucât recurenta nu face altceva decât să reia aceleaşi critici expuse în cererea de apel, care au făcut obiectul analizei efectuate de către instanţa de prim control judiciar. Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv, astfel încât această critică nu poate fi primită.

În conformitate cu art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, astfel că forţa obligatorie a contractului determină şi consecinţele pentru neeexecutarea acestuia.

Potrivit art. 1341 alin. (1) C. civ., cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire, iar în temeiul art. 1350 alin. (1) şi (2) C. civ., orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat, iar atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

Condiţiile pe care legea le impune a fi îndeplinite pentru a se naşte răspunderea civilă contractuală sunt: existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului; existenţa unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; vinovăţia celui care a săvârşit fapta ilicită.

Răspunderea civila contractuala este definita ca fiind îndatorirea debitorului unei obligaţii născuta dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului sau prin faptul neexecutarii, executării necorespunzatoare ori cu intarziere a prestaţiei datorate.

În cazul unei răspunderi contractuale, obligaţia a cărei încălcare atrage răspunderea celui vinovat este o obligaţie concretă, stabilită prin contractul dintre părţi.

În speţă, se constată că, în mod corect, a reţinut instanţa de prim control judiciar că nu au fost îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale în sarcina pârâtei.

Astfel, se observă că obiectul prezentului litigiu are la bază contractele de vânzare-cumpărare încheiate între părţile litigante, respectiv: contractul nr. E2.1/470/2013, având ca obiect vânzarea-cumpărarea de fier vechi rezultat în urma şarjării a 504 vagoane pe roţi proprii care îndeplinesc condiţiile de casare; respectiv contractul nr. E2.5/1087/2013, având ca obiect vânzarea-cumpărarea de fier vechi rezultat în urma şarjării a 508 vagoane pe roţi proprii care îndeplinesc condiţiile de casare.

În vederea executării celor două contracte, părţile au încheiat două convenţii comune de lucru, in baza cărora s-a stabilit obligatia cumpărătorului de a asigura paza vagoanelor pe intregul proces de sarjare si cântărire.

Din interpretarea coroborată a clauzelor contractuale rezultă că obiectul contractelor constă în fierul vechi rezultat în urma şarjării şi nu în vagoanele casate, aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel.

Prin criticile recurentei-reclamante referitoare la diferenţele de fier constatate între procesele-verbale preliminare încheiate la predarea vagoanelor şi procesele-verbale de predare primire finală încheiate la finalizarea sarjării vagoanelor predate şi la imposibilitatea identificării acestor diferenţe, recurenta face trimitere la situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, privitoare la probele administrate în cauză, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţă, tinzându-se, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Întrucât riscul contractului trebuie să se raporteze la obiectul acestuia, respectiv cantitatea de fier vechi rezultată în urma şarjării şi cum nicio clauză contractuală nu stabileşte obligaţia pârâtei de a achita contravaloarea vagoanelor, critica recurentei în ceea ce priveşte riscul contractului este nefondată.

Trebuie amintit că prin cererea de chemare în judecată reclamanta solicită repararea unui prejudiciu rezultat din neîndeplinirea unei obligaţii contractuale a pârâtei de a supraveghea integritatea inventarului şi a părţilor componente ale vagoanelor, pe care le-a preluat la momentul încheierii procesului-verbal de predare-primire a acestora, deşi, aşa cum s-a arătat anterior, obligatia asumata de cumpărător se limitează la procesul de sarjare si cântărire si nicidecum la alte operatiuni.

Aşadar, în condiţiile în care procesul de sarjare si cântărire a fierului vechi s-a realizat în baza şi în conformitate cu clauzele contractelor încheiate de părţi, iar pe parcursul derularii contractelor reclamanta nu a avut obiectiuni legate de modul in care parata si-a indeplinit obligatiile asumate, reclamanta asumându-şi corectitudinea operaţiunilor derulate în baza contractelor având în vedere că a achitat diferenta rezultata in urma regularizărilor facute cu ocazia finalizarii contractului, vazând şi probatoriul administrat, în mod corect, s-a reţinut neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1341 şi art. 1350 din C. civ.

Obligatiile asumate de pârâtă au fost acelea de asigurare a pazei vagoanelor pe intreg procesul de sarjare si cantarire, iar reclamanta impută pârâtei neîndeplinirea unei obligaţii de a supraveghea integritatea inventarului şi a părţilor componente ale vagoanelor, în ciuda faptului că obligatia asumata de pârâtă se limiteaza la procesul de sarjare si cântărire, nicidecum la alte operatiuni.

Cum una dintre condiţiile răspunderii contractuale se referă la existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale şi cum pârâtei nu i se impută încălcarea unei astfel de obligaţii, rezultă că nu poate fi incident acest tip de răspundere.

Instanţa de apel a dat dovadă că a respectat pe deplin dispoziţiile art. 1270 C. civ., dând eficienţă clauzelor contractuale prin care s-a stabilit obiectul contractelor potrivit voinţei părţilor, obiect care se referă la cantitatea de fier vechi rezultată în urma şarjării unor vagoane.

Cât priveşte motivarea instanţei de apel în sensul că Decizia nr. III/3 8/28.08.2015 a Curţii de Conturi nu este opozabilă intimatului-pârât, recurenta a afirmat că stabilirea întinderii prejudiciului a fost dispusă de Curtea de Conturi, că avea obligaţia să ducă la îndeplinire această măsură şi să acţioneze în vederea recuperării prejudiciului.

Or, nemulţumirea recurentei legată de faptul că decizia Curţii de Conturi nu este opozabilă pârâtei nu poate fi susţinută cu temei, în condiţiile în care pârâta nu a avut nicio legătură cu controlul efectuat de instituţia respectivă, această decizie fiind extrinsecă contractelor încheiate între părţi şi fără legătură cu modul de executare a contractelor respective.

Împrejurarea susţinută de recurentă în sensul că avea obligaţia să ducă la îndeplinire această măsură şi să acţioneze în vederea recuperării prejudiciului nu este de natură a determina existenţa unei răspunderi contractuale în sarcina pârâtei, în condiţiile în care aceasta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate în temeiul contractelor încheiate între părţi.

Un ultim aspect invocat de către recurenta-reclamantă îl constituie modul de aplicare a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., privitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, onorariu avocat, acordate în apel, raportat la natura şi volumul apărărilor formulate, aducându-se în discuţie şi mijlocul de probă prin care s-a făcut dovada plăţii acestor cheltuieli.

Înalta Curte arată că verificarea cuantumului cheltuielilor de judecată prin prisma dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi verificarea dovezii plăţii acestora presupune examinarea aspectelor ce ţin de temeinicia modului de soluţionare a acestui capăt de cerere accesoriu, procedură care excedează controlului de legalitate specific recursului.

Susţinerile recurentei nu constituie critici care privesc greşita aplicare a normelor de drept substanţial, ci privesc exercitarea dreptului de apreciere al instanţei de apel asupra cuantumului onorariului avocaţial, respectiv asupra probelor, aspecte care ţin de temeinicia hotărârii şi nu de legalitatea acesteia.

Aprecierea asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, asupra proporţionalităţii onorariului cu munca prestată de avocat, respectiv asupra dovezii plăţii acestor cheltuieli, nu poate fi făcută în faza procesuală a recursului, faţă de configuraţia dispoziţiilor art. 488 din C. proc. civ., care nu permit reformarea unei hotărâri decât pentru motive de nelegalitate, sens în care această critică va fi respinsă.

Pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ C.F.R. MARFĂ S.A. împotriva deciziei civile nr. 669/A din 10 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, urmează a fi respins ca nefondat.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă, urmează a se face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., şi a obliga pe recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ C.F.R. MARFĂ S.A. la plata sumei de 14.069,37 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ C.F.R. MARFĂ S.A. împotriva deciziei civile nr. 669/A din 10 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ C.F.R. MARFĂ S.A. la plata sumei de 14.069,37 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2020.