Unjust enrichment and delictual liability barred by contractual basis and statute of limitations in excessive rent dispute

Şedinţa publică din data de 28 mai 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 02.06.2015, sub nr. x/2015, reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "TRANSELECTRICA" S.A. a chemat în judecată pe paraţii SOCIETATEA COMERCIALA A. SR si B., solicitând instanţei sa pronunţe o hotărâre prin care să:

- oblige pârâta la restituirea sumei de 1.353.963,60 RON, + TVA (1.678314,86 RON, tva inclus), echivalentul sumei de 308.156,87 euro, cu titlu de prejudiciu îmbogăţire fără justă cauză;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 323.386 RON, dobânzii legale aferentei sumei plătite cu titlu de prejudiciu îmbogăţire fără justă cauză, calculata pana la data 01.12.2014;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata suportate de către reclamanta în conexiune cu prezentul litigiu.

Pretenţiile reclamantei decurg din valoarea diminuării patrimoniului său prin intermediul Contractului de închiriere nr. x/04.12.2009, modificat succesiv prin Actele adiţionale nr. x, 2, 3, 4, 5, iar în cazul în care instanţa consideră că nu este incidenţă instituţia civilă a îmbogăţirii fără justă cauză, atunci să o considere ca prejudiciu (pierdere) produs (produsă) reclamantei în temeiul răspunderii civile delictuale, precum şi din dobânda legala la suma anterior menţionata, ce a fost stabilita la nivelul ratei dobânzii de referinţa a Băncii Naţionale a României, care este rata dobânzii de politica monetara stabilita prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României.

La determinarea dobânzii legale s-au avut în vedere următoarele: Dobânda legală penalizatoare = rata de referinţa a BNR + 4 puncte procentuale.

La aceste sume se adaugă cheltuielile de judecată.

În subsidiar, in măsura in care nu va fi admisă cererea de obligare a pârâtei de rang 1, la restituirea plaţilor efectuate eronat, reclamanta a arătat că înţelege să formuleze cerere de chemare in judecata a pârâtului de rang 2, care a aprobat şi semnat contractul mai sus menţionat cu pârâta de rang I - şi anume a pârâtului B..

De asemenea, a solicitat ca suma la care vor fi obligaţi pârâţii sa fie actualizata cu dobânda legala, conform dispoziţiilor legale.

Prin încheierea din 6 mai 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti a suspendat cauza în temeiul art. 242 C. proc. civ.

Împotriva acestei încheieri de suspendare a formulat recurs reclamanta.

Prin decizia nr. 255/22.09.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti a casat încheierea de suspendare a judecăţii, pronunţată de prima instanţă la data de 6 mai 2016. Instanţa de recurs a subliniat în esenţă în decizia de casare că reclamanta şi-a precizat temeiurile, diferenţiind atât între pârâţii chemaţi în judecată, cât şi în privinţa acestora, prin identificarea unor temeiuri principale şi a unora suplimentare, iar în măsura în care instanţa de judecată constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea acţiunii în restituire urma a califica corect acţiunea şi a proceda la judecarea acesteia.

Ulterior, după casare, Tribunalul Bucureşti, în cadrul şedinţei de judecată din data de 16.02.2018, a respins excepţiile peremptorii vizând competenţa acesteia şi nelegala timbrare a capătului de cerere subsidiar formulat în contradictoriu cu pârâtul B. şi a unit cu fondul atât excepţia lipsei calităţii procesual pasive a acestuia, cât şi excepţia prescripţiei invocate de părţi, încuviinţând probele.

Instanţa a rămas în pronunţare asupra excepţiilor unite cu fondul şi asupra fondului cererii la termenul din data de 30 martie 2018 şi a amânat pronunţarea pentru data de 13 aprilie 2018.

Prin sentinţa civilă nr. 1118/13.04.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului B., excepţie invocată de acesta prin întâmpinare.

S-au admis în parte excepţiile vizând prescripţia dreptului la acţiune şi a fost constatat prescris dreptul material la acţiune în privinţa sumelor care au devenit scadente anterior datei de 29.05.2012; s-a respins cererea cu privire la aceste sume pentru intervenirea prescripţiei.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "TRANSELECTRICA" S.A. şi, totodată, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

S-a admis în parte cererea pârâtei A. S.R.L., de acordare a cheltuielilor de judecată şi a fost obligată reclamanta la plata în favoarea acesteia a sumei de 5.000,00 RON onorariu de avocat redus.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtului B. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel atât reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A., cât şi pârâta A. S.R.L., dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 256/A din 11 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L. şi intimatul-pârât B. împotriva sentinţei civile nr. 1118/13.04.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Totodată, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. în contradictoriu cu intimata-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. la plata către pârâta A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 26.250,81 RON; a păstrat în rest dispoziţiile sentinţei apelate; a obligat apelanta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. la plata cheltuielilor de judecată în apel în cuantum de 3.601,10 RON.

Împotriva deciziei civile nr. 256/A din 11 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a formulat recurs reclamanta COMPANIA NAŢIONALA DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "TRANSELECTRICA" S.A.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a indicat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi a arătat, în sinteză, că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 992 - 997 C. civ. (1864), respectiv art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, prevederile art. 1345 - art. 1348 din Noul C. civ. precum şi pe cele ale Decretului nr. 167/1958.

Astfel, s-a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit normele care reglementează instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, respectiv nu a avut in considerare că acest temei juridic, invocat de apelanta-reclamantă, este incident în cauză, chiar dacă între părţi a existat un contract de locaţiune.

Aprecierea este determinată de faptul că îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Acest fapt juridic nu a fost consacrat în C. civ. de la 1864 însă a fost unanim acceptat în doctrina şi jurisprudenţa juridică şi el naşte posibilitatea acoperirii prejudiciului pe calea unei actio de in rem verso.

O astfel de acţiune este pusă la îndemâna persoanei care şi-a micşorat patrimoniul cu consecinţa măririi unui alt patrimoniu, cu condiţia să nu existe niciun temei juridic care să justifice o astfel de modificare patrimonială aşa cum rezultă în prezent şi din dispoziţiile art. 1345 - 1348 din noul C. civ.

Prin temeiul juridic precizat de îmbogăţire fără justă cauză, prevăzut de art. 992-997 C. civ. (1864), raportat la art. 1345-1347 din Noul C. civ., recurenta a considerat ca sunt întrunite condiţiile materiale si juridice pentru intentarea acţiunii în restituire.

Pentru ca acţiunea să fie admisibilă, după principiul general statuat în art. 992-997 C. civ. din 1864, recurenta a conchis că sunt întrunite următoarele condiţii materiale şi juridice pentru intentarea acţiunii în restituire: a) mărirea unui patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile în bani, de către A. S.R.L., aceasta încasând sume de bani necuvenite prin majorarea chiriei de la 16,5 euro/mp la 17,82 euro/mp; b) micşorarea patrimoniului reclamantei ca urmare a majorării chiriei, acest fapt conducând la mărirea patrimoniului paratei A. S.R.L.; c) patrimoniul reclamantei a fost micşorat cu suma a cărui restituire se cere pe calea acestei acţiuni; d) existenţa unei legături de cauzalitate între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt fiind efectul unei cauze unice, această legătură de cauzalitate existând in cazul reclamantei; e) absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, îmbogăţirea paratei A. S.R.L. nu are un temei legitim; f) absenţa altui mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite; g) la data sesizării instanţei de judecată subzistă îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtei din contractul nr. x/2009.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, susţinând, totodată, că termenul de prescripţie al acţiunii de in rem verso este de 3 ani şi curge de la data când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Recurenta susţine că a avut in vedere data de 06 noiembrie 2013, dată la care i-a fost comunicat Raportul de control CCR nr. x/06.11.2013, moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Doar de la data de 06.11.2013, data comunicării Raportului de control, înregistrat sub nr. x/06.11.2013 si a Deciziei CCR nr. 37/09.12.2013, a apreciat recurenta că putea constata existenta faptei ilicite, cuantumul acesteia si pe cel vinovat.

Raportând aceasta data de 06.11.2013, cu data introducerii cereri de chemare in judecata, respectiv la data de 29.05.2015, recurenta a solicitat a se observa ca termenul reglementat de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2528 C. civ. din 2009, incident fata de momentul de inceput al prescripţiei, situat după intrarea in vigoare a C. civ. din 2009, nu s-a împlinit, fiind greşită soluţia primei instanţe in sensul admiterii in parte a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune/constatării prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru sumele încasate începând cu luna iunie, termen considerat de instanţa ca împlinit la data de 29.05.2015.

In mod greşit instanţa de fond, a admis in parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocata de către parat, si a respins acţiunea ca parţial prescrisa, producând pârtii o vătămare ce nu poate fi înlăturata decât prin înlăturarea hotărârii, conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa de apel nu a avut in vedere modul de reglementare a momentului de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune în restituirea sumelor neachitate la termen, atât prin raportare la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cat si la art. 2528 din C. civ., având in vedere ca doar de la data de 06.11.2013, reprezentantul legal al societăţii noastre a putut lua la cunoştinţa de faptul ca parata de rang 1 si respectiv paratul de rang 2, datorează restituirea sumelor încasate în plus, respectiv sume reprezentând prejudiciul produs.

Recurenta a susţinut că a avut în vedere la promovarea acestei acţiuni dispoziţiile din Legea nr. 94/1992, precum şi prevederile cuprinse în Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicata în M.Of. al României nr. 832 din 13.12.2010, Partea I.

După redarea dispoziţiilor art. 33 alin. (2), art. 43, art. 44, art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, a dispoziţiilor art. 204-210 din Regulamentul privind organizarea si desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi a României şi a dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, recurenta a menţionat că acţiunea în restituirea sumelor încasate necuvenit, întemeiată pe îmbogăţire fără justă cauză, a fost expediată prin postă Tribunalului Bucureşti la data de 29.05.2015, fiind înregistrată sub dosarul nr. x/2015 (dosar nr. x/2018).

Art. 1 alin. (1) din Decretul 167/1958 (aplicabil prezentului litigiu) prevede că dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar art. 3 prevede că termenul de prescripţie are o durată de 3 ani, în mod similar fiind şi prevederile art. 2523 noul C. civ., a susţinut recurenta.

După redarea prevederilor art. 7 alin. (1) şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, recurenta a arătat că termenul de prescripţie începe sa curgă din momentul când aceasta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască sumele încasate in plus, prin îmbogăţire fara justa cauza, precum şi persoana obligată la restituire (prevăzute de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2523 N. C. civ.).

În continuare, recurenta a susţinut că a luat la cunoştinţă de existenta faptei ilicite după finalizarea acţiunii de control efectuate de auditorii externi ai Curţii de Conturi a României, prin intermediul Raportului de control, înregistrat sub nr. x/06.11.2013.

Un alt aspect, a menţionat recurenta, îl reprezintă faptul ca reclamanta nu a avut niciodată deschisă o acţiune ex contractu faţă de paratul B., întrucât acesta nu a fost parte în contractul încheiat de către reclamanta CNTEE Transelectrica S.A. cu parata A. S.R.L..

În raport de aceste considerente, recurenta a susţinut că instanţa de apel, cu încălcarea normelor care guvernează îmbogăţirea fără justă cauză, a apreciat că reclamanta trebuia să pornească mai întâi o acţiune ex contractu, iar de abia după epuizarea acesteia avea la dispoziţie acţiunea în restituire fără justă cauză.

În consecinţă, recurenta a apreciat că se impune ca instanţa de recurs să stabilească data de la care termenul de prescripţie a început să curgă, prin dispoziţii obligatorii pentru instanţa de rejudecare după casare.

Recurenta a menţionat că prezenta cerere de recurs a fost fundamentata în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi supune analizei instanţei de recurs greşita aplicare a normelor de drept material, din perspectiva, pe de o parte, a greşitei interpretări a normelor care reglementează instituţia îmbogăţirii fără justă cauză şi pe de alta parte, a aplicării greşite a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, iar acţiunea dedusă judecăţii este una în restituire pentru îmbogăţire fără justă cauză, fundamentată pe dispoziţiile art. 1345 C. civ.

Recurenta a susţinut că interpretarea greşită a textelor de lege incidente în cauză rezultă din greşita apreciere a caracterului subsidiar al acţiunii având temei îmbogăţire fără justă cauză. Astfel, în interpretarea dată de instanţa de apel, caracterul subsidiar al acestei acţiuni este concretizat prin posibilitatea pentru parte de a promova iniţial o acţiune ex contractu şi în măsura respingerii sale, prin posibilitatea abia la acest moment de promovare a acţiunii de in rem verso.

Or, textul legal trebuie interpretat în sensul că actio de in rem verso este inadmisibilă în situaţia existenţei unei alte acţiuni care dă dreptul părţii de a obţine ceea ce îi este datorat. Cu alte cuvinte, subsidiaritatea acţiunii de in rem verso nu presupune ca premisă iniţială epuizarea tuturor celorlalte acţiuni pe care le are partea.

În consecinţă, a precizat recurenta, argumentele instanţei de apel, care stabilesc momentul de început al curgerii termenului de prescripţie în raport de caracterul subsidiar al acţiunii în restituire întemeiata pe îmbogăţire fără justă cauză, sunt greşite, opţiunea formulării unei acţiuni ex contractu existând încă de la momentul emiterii facturilor sau de la momentului plaţii acestora. Interpretarea greşită a textelor de lege incidente în cauză rezultă din greşita apreciere a caracterului subsidiar al acţiunii având temei îmbogăţire fără justă cauză.

Greşit instanţa de apel a apreciat că, in mod corect, prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii având ca temei îmbogăţire fără justă cauză şi în subsidiar în răspundere civilă delictuală, în condiţiile în care prejudiciul produs reclamantei a fost cauzat de neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiei de prestare lucrări ce face obiectul contractului de locaţiune x/2009, faptul generator de prejudiciu constând în majorarea nejustificata a chiriei de la 16,5 euro/mp la 17,82 euro/mp, subliniind, totodată, că instanţa de prim control judiciar nu a observat că intimata-parata A. a fost de acord sa încheie Actul adiţional nr. x/03.03.2015 la contractul nr. x/04.12.2009, prin care se modifica clauza de la art. 6.1, in sensul ca, valoarea chiriei lunara pentru spaţiul închiriat a fost redusă la preţul de 14,90 Euro/mp la care se adaugă TVA, a mai arătat recurenta.

Un alt motiv de recurs, a susţinut recurenta-reclamantă, îl constituie si faptul ca atât instanţa de fond cat si instanţa de apel au respins cererea de probe propusa prin cererea de chemare în judecată de către reclamanta CNTEE Transelectrica S.A..

Astfel, apelanta-reclamantă a arătat că, la termenul din 11.02.2019, a solicitat instanţei printr-o notă de probatorii, încuviinţarea probei cu înscrisuri si a probei cu expertiza tehnica, prin proba propusa susţinându-se că se dorea a se dovedi atât existenta faptei ilicite, cat si cuantumul chiriei achitate in plus; iar instanţa de apel a ignorat cererile în probaţiune propuse prin cererea de chemare judecată si prin cererea de probe formulata la 11.02.2019, soluţia dându-se exclusiv pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei.

După redarea celor pronunţate de instanţa de apel asupra probei cu expertiza şi a considerentelor deciziei recurate prin care se arată că "Nu există nicio probă administrată cauzei în sensul existenţei faptei ilicite a pârâtei-persoană juridică", recurenta, raportat la dispoziţiile art. 254 alin. (5) coroborat cu art. 260 şi art. 235 din C. proc. civ., a susţinut că instanţa avea îndatorirea de a se pronunţa motivat cu privire la cererile în probaţiune formulate în cuprinsul acţiunii, în sensul admiterii sau, după caz, în sensul respingerii, chiar şi în situaţia în care părţile nu s-ar fi prezentat.

Ignorarea cererii de probatoriu echivalează cu nepronunţarea asupra fondului cauzei, instanţa încălcând formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 405 din C. proc. civ., pronunţând o hotărâre susceptibilă de a fi anulată, a mai susţinut recurenta.

Astfel, a fost cauzată reclamantei o vătămare prin nesoluţionarea practic în fond a pricinii, subliniind că, ignorând cererea de probe a reclamantei, instanţa de fond si de apel a sancţionat-o în realitate pe aceasta cu decăderea din dreptul de a solicita şi administra dovezi, ca parte componentă a dreptului său la o procedură echitabilă, fără să motiveze care sunt argumentele aplicării acestei sancţiuni.

Recurenta a mai susţinut că hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., prin neexercitarea rolului activ al judecătorului in aflarea adevărului, in sensul de a dispune administrarea probelor.

Cu privire la critica vizând inadmisibilitatea acţiunii în răspundere civilă delictuală, recurenta-reclamantă a apreciat ca instanţa de apel a interpretat in mod greşit dispoziţiile art. 998-999 C. civ. din 1864, respectiv art. 1381-1386 din Noul C. civ., ce consacră un principiu general, de drept natural, ce corespunde unor cerinţe de echitate socială şi securitate juridică, potrivit căruia aceia care sunt lezaţi printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acţiunea în despăgubire pentru repararea prejudiciului suferit.

S-a susţinut că raportul dintre răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală este cel de la general la special, in sensul că răspunderea delictuala alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, astfel că odată ce nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale intr-o situaţie data, in măsura in care s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului.

Distincţia deriva nu din noţiunea de culpa care, corespunzând caracterului ilicit al unui fapt, este identică, unică cu sine însăşi, ci din originea obligaţiunii care a fost încălcată, respectiv o obligaţie generala de prudenta şi diligenta de a nu prejudicia sau o obligaţie stipulată într-un contract preexistent, s-a mai arătat.

În speţă, recurenta apreciază că obligaţia pretins încălcată este ataşata contractului x/2009, potrivit căruia locatorul a facturat o chirie majorata, cauzând un prejudiciu cu intenţie. Chestiunea de a şti dacă fapta păgubitoare este rezultatul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale izvorâte din contractul de locaţiune consimţit de părţi impune un examen al conţinutului contractului, al obiectului acestuia, respectiv al obligaţiilor născute în temeiul său.

Or, în cauză, a susţinut recurenta, fapta ilicită imputată pârâtei a vizat includerea unei chirii majorate nejustificata a chiriei de la 16,5 euro/mp la 17,82 euro/mp C291/2009, rezultând astfel că Transelectrica S.A. a plătit nejustificat paratei suma de 1.678.914,86 RON, la care se adaugă suma de 323.386 RON, reprezentând dobânda legala.

Caracterul nedatorat al sumelor menţionate necesar a fi recuperat de reclamantă a fost constatat de Curtea de Conturi a României prin Raportul de control nr. x/06.11.2013, cu privire la care s-a emis Decizia nr. 37/09.12.2013 a Curţii de Conturi - Departamentul IV.

În această ipoteză, obligaţia prestatorului de plată a despăgubirilor pentru prejudiciul produs din culpa sa nu rezultă din contractul de locaţiune încheiat, fiind ataşată sferei răspunderii delictuale, respectiv obligaţiei generale de a repara prejudiciul produs din culpa sa. Or, această răspundere obiectivă, aparţine domeniului răspunderii delictuale, iar transpunerea acestei răspunderi în contractul de prestări servicii nu o transformă într-o obligaţie contractuală, ci apare ca o condiţie necesară aplicării unui statut legal.

Altfel spus, a susţinut recurenta, în măsura în care fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu nu se circumscrie obiectului contractului de locaţiune, răspunderea locatorului este antrenată în temeiul principiului general înscris în art. 998 C. civ., o obligaţie care incumbă fiecăruia de a nu păgubi.

Prima instanţă, cât si instanţa de apel, a mai arătat recurenta, au apreciat in mod greşit cu privire la inadmisibilitatea cumulului sau a dreptului de opţiune între cele două răspunderi: contractuală sau delictuală, corecte până la un punct, fiind irelevante pentru cauză, deoarece faptul ilicit cauzator de prejudiciu, în mod evident nu poate fi ataşat obiectului contractului de locaţiune şi relaţiei dintre beneficiar şi prestator astfel cum a fost delimitată expres, şi în egală măsură nu se situează la limita obligaţiilor contractuale pentru a face dificilă diferenţierea între cele două forme de răspundere; cu alte cuvinte, locatorul nu s-a obligat contractual să repare "orice prejudiciu produs" chiriaşului, ci numai acele prejudicii rezultate din executarea necorespunzătoare a obiectului contractului astfel cum a fost delimitat.

Referitor la critica vizând inadmisibilitatea acţiunii în răspundere civilă delictuala pentru paratul de rang 2-B., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, prevederile art. 1381-1386 si art. 2019 din Noul C. civ.

În acest sens, recurenta a susţinut că paratul B., semnând Contractul x/2009, a produs un prejudiciu prin asumarea clauzei păgubitoare pentru reclamantă, cuprinsa de art. 6.1.2 din contractul de locaţiune.

După redarea unor pasaje din sentinţa primei instanţe în referire la acest pârât, recurenta a arătat că a solicitat ca acţiunea îndreptată împotriva acestuia sa fie admisa in subsidiar, in cazul in care instanţa ar respinge acţiunea fata de parata A. S.R.L., obligând pârâtul de rang 2 la plata prejudiciului produs in temeiul răspunderii civile delictuale (1.678.914,86 RON), precum si la plata sumei de 323.386 RON, reprezentând dobânda legala pentru prejudiciului produs.

Prin încheierea contractului mai sus-menţionat şi decontarea pentru pârâta A. S.R.L., in mod nejustificat, a sumelor de bani ce fac obiectul prezentei acţiuni, s-a produs o paguba reclamantei pentru care paratul de rangul 2 trebuie sa răspundă patrimonial, in temeiul răspunderii civile delictuale, in conformitate cu prevederile art. 998 - 999 C. civ. (1864), prin raportare la dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1381-1386 din Noul C. civ., a conchis recurenta.

Acţiunea in pretenţii formulată împotriva pârâtului de rang 2 este întemeiată pe executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate de acesta prin contractul de mandat/management nr. x/21.01.2009; s-a precizat, totodată, că acesta a îndeplinit funcţia de director general al CNTEE Transelectrica S.A., in temeiul Ordinului Ministrului Economiei nr. 45/16.01.2009, începând cu data de 21.01.2009. conform Hotărârii nr. 1/21.01.2009 a Consiliului de Administraţie, pana la data de 15.11.2010, conform Ordinului nr. 1945/25.10.2010 al MECMA.

Recurenta a prezentat obligaţiile pe care pârâtul de rang 2 le avea faţă de aceasta şi a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut următoarele: "Cu privire la existenta unui caz separat răspundere delictuala, se poate observa ca reclamanta nu a probat sub nici un aspect dublarea răspunderii societare de săvârşirea unor fapte incriminate de legea penala".

S-a susţinut că, prin semnarea de către paratul de rang 2 a Contractului de închiriere nr. x/04.12.2009, modificat succesiv prin Actele adiţionale nr. 1,2,3,4,5, precum şi prin neîndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor sale, CNTEE Transelectrica S.A. a fost prejudiciata.

Recurenta a precizat că obligaţiile sus-menţionate, ce nu au fost îndeplinite de către pârâtul de rangul 2, trebuie coroborate cu prevederile legale, care au fost încălcate de acesta şi care au condus la producerea prejudiciului, înregistrat de societate şi imputabil acestuia; temeiul juridic îl constituie dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1381 - 1386 şi art. 2019 din noul C. civ.

Recurenta-reclamantă a evidenţiat, totodată, o serie de aspecte privind netemeinicia deciziei civile nr. 256/11.02.2019, în referire la cheltuielile de judecata.

În măsura în care se va respinge recursul formulat faţă de cheltuielile de judecata acordate la fond şi în apel în prezenta cauză, cu titlu de onorarii avocaţiale, recurenta a solicitat a se face aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducându-le în raport de complexitatea redusa a cauzei şi de activitatea desfăşurata de avocat.

S-a arătat că intimata-pârâtă A. a solicitat la fondul cauzei obligarea reclamantei la plata sumei de 26.250,81 RON, cu titlu de onorariu avocaţial, iar o dovadă a netemeiniciei hotărârii instanţei de apel este aceea ca a fost pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 452 din C. proc. civ.

In privinţa cenzurării onorariilor avocaţiale solicitata de parata de rangul 1, recurenta a arătat că instanţa de fond a făcut in mod legal aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducându-le în raport de complexitatea redusă a cauzei şi de activitatea desfăşurata de avocaţi.

Recurenta a susţinut ca instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 451-453 C. proc. civ., dispunând majorarea cheltuielilor de judecata, reprezentând onorariul de avocat fond, arătând, de asemenea, că instanţa de apel a mai dispus si plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 3601,10 RON, suma ce ar urma sa fie plătită de către reclamanta-pârâtei A. S.R.L..

Redând art. 451 alin. (2) C. proc. civ., art. 127 alin. (2) si (3) din Statutul profesiei de avocat şi evidenţiind aspecte ale jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în referire la cheltuielile de judecată, recurenta a solicitat a se observa că, în niciuna din fazele procesuale, parata de rangul 1 nu a făcut vreo dovada a caracterului rezonabil al onorariilor avocaţiale, aceasta depunând doar facturi şi ordine de plata, fără să existe vreo descriere a serviciilor prestate, a avocaţilor implicaţi în reprezentarea juridica a paratei, a numărului de ore alocat prestării de servicii avocaţiale.

Având în vedere că suportarea de către partea care a căzut în pretenţii a onorariului avocaţial al părţii care a câştigat procesul este o veritabilă pretenţie cu caracter pecuniar, recurenta a apreciat că parata de rang 1 avea obligaţia să-şi dovedească pretenţiile în faţa tribunalului.

S-a solicitat a se avea in vedere si necesitatea respectării proporţionalităţii între munca depusă şi cuantumul onorariului şi respectarea dreptului de "acces la instanţă" prevăzut de art. 6 din CEDO pentru reclamantă, care ar fi descurajată să-şi valorifice drepturile procesuale, de teama suportării unor cheltuieli de judecată exorbitante.

In măsura în care instanţa va respinge recursul formulat de CNTEE Transelectrica S.A. faţă de cheltuielile de judecata acordate la fond si in apel in prezenta cauza, cu titlu de onorarii avocaţiale, recurenta a solicitat a se face aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducându-le in raport de complexitatea redusa a cauzei si de activitatea desfăşurata de avocat.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului; casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare; în măsura in care, se va retine cauza spre rejudecare, s-a solicitat schimbarea in tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii formulate de CNTEE Transelectrica S.A..

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces, atât la fond, apel cât şi în recurs.

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a transmis întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului susţinând că motivarea recursului nu este susceptibilă de încadrare în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în subsidiar, în ipoteza admiterii în principiu a recursului, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu citarea părţilor, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă, ca neîntemeiate şi admiterea căii extraordinare de atac formulate pentru motivele expuse în memoriul de recurs. Totodată, a menţionat faptul ca nu este de acord ca recursul sa fie soluţionat in completul de filtru prevăzut la art. 493 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părţilor şi faţă de care, la 28 noiembrie 2019, recurenta a depus punct de vedere.

Prin încheierea din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen la data de 28 mai 2020, pentru judecata acestuia.

Înalta Curte, reţine că, în condiţiile în care recursul a fost admis în principiu, chestiunea privind nulitatea recursului a fost depăşită, impunându-se analizarea pe fond a cererii de recurs.

Analizând recursul declarat de reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. raportat la temeiurile juridice invocate şi motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

Înalta Curte constată că între reclamantă şi societatea pârâtă s-au desfăşurat raporturi contractuale, conform acordului de voinţă manifestat de acestea în sensul încheierii Contractului de închiriere nr. x/04.12.2009, modificat succesiv prin Actele adiţionale nr. x, 2, 3, 4, 5.

Prin acţiunea de faţă reclamanta a solicitat restituirea unei sume de către societatea pârâtă, cu titlu de prejudiciu îmbogăţire fără justă cauză, şi a unei sume ce constituie dobândă legală aferentă sumei plătite cu titlu de prejudiciu îmbogăţire fără justă cauză, calculata pana la data 01.12.2014; în subsidiar, a solicitat plata aceloraşi sume în temeiul răspunderii delictuale; de la pârâtul B. a solicitat plata sumelor în temeiul răspunderii contractuale (contract de mandat) şi delictuale; totodată, a solicitat ca suma la care vor fi obligaţi pârâţii sa fie actualizata cu dobânda legala, conform dispoziţiilor legale.

Ceea ce solicită reclamanta cu titlu de prejudiciu este valoarea achitată drept chirie majorată nelegal, în opinia acesteia, şi care rezultă din indexarea chiriei conform art. 6.1.2. contract.

Se observă că, în cuprinsul Raportului Curţii de Conturi nr. x/06.11.2013, s-a menţionat că prejudiciul constatat a rezultat din majorarea preţului chiriei stabilită prin contractul nr. x/2009, încheiat cu S.C. A. S.R.L. şi a majorării preţului de la 16,5 euro/mp la 17.82 euro/mp ca urmare a indexării cu indicii preţului de consum, convenită prin actul adiţional nr. x din 01.06.2011.

Nu poate fi primită cu temei susţinerea recurentei, în sensul că prescripţia extinctivă a început să curgă de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv de la data la care i-a fost comunicat Raportul de control al Curţii de Conturi nr. 33521/6.11.2013, aceasta, susţinându-se, că este data la care reprezentantul legal al societăţii a putut lua la cunoştinţa de faptul ca parata de rang 1 si respectiv paratul de rang 2, datorează restituirea sumelor încasate în plus, respectiv sumele reprezentând prejudiciul produs.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, au fost aplicate corect dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, iar criticile acesteia sub aspectul greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune nu pot fi primite.

Curtea de Conturi exercită o funcţie de control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public (art. 1 din Legea nr. 94/1992), constatând încălcări ale normelor legale. Rolul Raportului Curţii de Conturi este acela de a stabili în sarcina persoanei auditate a unor obligaţii necesare respectării legislaţiei contabile şi a indicării unor pârghii de recuperare a neregulilor contestate, revenind acesteia obligaţia de a lua măsurile care se impun.

Se reţine că recurenta-reclamantă avea cunoştinţă de indexarea preţului chiriei de la momentul semnării actului adiţional nr. x (01.06.2011).

Data de la care începe să curgă termenul de prescripţie este momentul încasării fiecărei chirii în parte şi nicidecum data constatării de către auditorii publici externi din cadrul Curţii de Conturi a României a unei abateri care ar fi condus la prejudicierea recurentei.

Faptul că prin raportul întocmit de Curtea de Conturi a fost evidenţiată existenţa unor nereguli cu privire la legislaţia contabilă sau în materie fiscală, nu poate modifica momentul săvârşirii faptei contractuale sau delictuale cauzatoare de prejudicii, astfel că termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data scadenţei obligaţiei de plată a chiriei, succesiv, pentru fiecare rată în parte.

Aşadar, faţă de data introducerii cererii de chemare în judecată (29.05.2015) şi în raport cu termenul de 3 ani aplicabil în cauză, în mod corect, s-a constatat prescris dreptul material la acţiune în privinţa sumelor care au devenit scadente anterior datei de 29.05.2012.

În continuare, Înalta Curte constată că premisele angajării răspunderii societăţii pârâte izvorâte din faptul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză nu se regăsesc în speţă.

Trebuie menţionat, în primul rând, că, în raport cu legea aplicabilă obligaţiilor de plată, instituţia îmbogăţirii fără justă cauză nu poate fi analizată prin prisma C. civ. din 2009, deşi recurenta indică dispoziţiile art. 1345 din acest act normativ.

Îmbogăţirea fără justă cauză constituie un fapt juridic ale cărui efecte nu erau reglementate legal anterior anului 2009, aceasta fiind o instituţie juridica a dreptului civil dezvoltată pe cale doctrinară şi jurisprudenţială.

Îmbogăţirea fără justă cauză obliga pe cel îmbogăţit să restituie valoarea folosului realizat, iar această obligaţie se poate realiza prin intermediul acţiunii de in rem verso, ale cărei condiţii sunt: micşorarea patrimoniului reclamantului; mărirea corelativă a patrimoniului pârâtului; modificările patrimoniilor să se realizeze fără o cauză juridică, fără un titlu juridic; cel al cărui patrimoniu a fost micşorat să nu aibă la îndemână o altă acţiune în justiţie pentru realizarea dreptului său.

Îmbogăţirea fără justă cauză este generatoare de obligaţii, a căror sorginte este extra-contractuală.

Or, din situaţia de fapt reţinută pe baza mijloacelor de probă administrate, se constată că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile acţiunii de in rem verso, având în vedere că, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, cauza prestaţiei reclamantei (locatar) şi corelativ cauza dreptului pârâtei (locator) o reprezintă însuşi contractul perfectat între părţi, iar acest contract nu este contestat altfel decât printr-o comparare a sa cu alte contracte.

Faţă de natura raporturilor juridice dintre părţi, văzând că pretenţiile reclamantei sunt legate de executarea Contractului de închiriere nr. x/04.12.2009, modificat prin Actele adiţionale nr. x, 2, 3, 4, 5, în condiţiile în care obligaţia de restituire a îmbogăţirii fără temei legitim apare ca un mijloc eficient doar dacă nu există alte mijloace juridice pentru apărarea drepturilor subiective, se constată că temeiul juridic invocat de reclamantă nu poate fi reţinut cu succes în cauză.

Pentru aceste motive, critica recurentei-reclamante în sensul că instanţa de apel a aplicat greşit normele care reglementează instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, respectiv nu a avut in considerare că acest temei juridic este incident în speţă, chiar dacă între părţi a existat un contract de locaţiune, nu poate fi susţinută cu temei.

Înalta Curte constată că pentru societatea pârâtă se invocă, în subsidiar, răspunderea delictuală.

Acest tip de răspundere se naşte de regulă ca urmare a nesocotirii unei obligaţii legale, spre deosebire de răspunderea contractuală, care presupune încălcarea unei obligaţii stabilite prin convenţie.

Cu privire la domeniul de aplicare al celor două tipuri de răspundere, se reţine că răspunderea delictuală intervine în toate situaţiile când un prejudiciu este cauzat unei persoane prin încălcarea unei obligaţii legale cu caracter general, care incumba tuturor, în timp ce răspunderea contractuală intervine numai atunci când creditorul contractual suferă o pagubă ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitorul său.

Condiţiile care fac să ia naştere răspunderea se referă la existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui care săvârşeşte această faptă ilicită.

În speţă, faţă de probele administrate, instanţa de apel a reţinut că nu a fost demonstrată existenţa unei fapte ilicite în sarcina societăţii pârâte.

Cum una dintre condiţiile răspunderii delictuale se referă la existenţa unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii legale şi cum pârâtei nu i se poate imputa încălcarea unei astfel de obligaţii, rezultă că nu poate fi incident acest tip de răspundere.

Este de subliniat că orice răspundere civilă care nu îndeplineşte condiţiile regimului contractual vizează domeniul regimului delictual şi că nu este permis cumulul celor două forme de răspundere, iar în condiţiile existenţei unui contract, partea nu are a alege între răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală.

Cum pretenţiile reclamantei sunt legate de executarea Contractului de închiriere nr. x/04.12.2009, modificat succesiv prin Actele adiţionale nr. x, 2, 3, 4, 5, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, singura cale de ales fiind aceea a răspunderii contractuale.

În ceea ce priveşte pârâtul persoană fizică se invocă răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală (rezultată din contractual de mandat).

Potrivit pieselor dosarului, pârâtul B. a ocupat funcţia de director general în perioada 21.01.2009-15.11.2010, semnând în această calitate contractul cadru de închiriere C291/4.12.2009 şi primul act adiţional; cât priveşte actul adiţional nr. x din 1.06.2011, invocat de recurentă, prin care s-a majorat cuantumul chiriei, acesta nu a fost semnat de pârâtul B., iar la acea data pârâtul nu mai deţinea calitatea de director general al societăţii recurente.

Acţiunea în răspundere împotriva directorului general este o acţiune socială, reprezentând o prerogativă a adunării generale a acţionarilor, conform dispoziţiilor Legii nr. 31/1990.

Ceea ce solicită recurenta-reclamantă este atragerea răspunderii pârâtului persoană fizică, pentru faptele săvârşite în timpul mandatului, în condiţiile dreptului comun, pe baza dispoziţiilor generale ale contractului de mandat, deşi, potrivit legii nr. 31/1990, răspunderea persoanei care a îndeplinit funcţia de director general poate fi atrasă doar cu respectarea dispoziţiilor speciale în materie, care sunt de strictă interpretare.

În cauză, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că a respectat dispoziţiile imperative prevăzute de legea societăţilor cu privire la acţiunea în răspundere îndreptată împotriva directorului general.

Aşa cum s-a arătat anterior, la 1.06.2011, când a fost semnat actul adiţional nr. x, prin care s-a majorat cuantumul chiriei, pârâtul nici măcar nu mai deţinea calitatea de director general al societăţii recurente.

Înalta Curte constată că hotărârea curţii de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei. Astfel, atât prima instanţă, cât şi instanţa de control judiciar au respectat, aplicat şi interpretat corect normele legale incidente în cauză şi văzând dispoziţiile Legii nr. 31/1990, ce reglementează acţiunea în răspundere împotriva directorului general, au statuat în mod corect că aceasta poate fi declanşată doar în urma unei hotărâri a adunării generale, organele de conducere ale societăţii reclamante răspunzând în condiţiile legii societăţilor, iar nu în condiţiile dreptului comun, aşa cum tinde să impună reclamanta.

Aşadar, în condiţiile existenţei Contractului de mandat/management nr. x/21.01.2009, singura cale de ales era aceea a răspunderii contractuale, cu respectarea dispoziţiilor speciale prevăzute în legea societăţilor.

Susţinerile recurentei-reclamante referitoare la cererile în probaţiune prin raportare la dispoziţiile art. 254 alin. (5) coroborat cu art. 260 şi art. 235 din C. proc. civ., la faptul că hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., prin neexercitarea rolului activ al judecătorului in aflarea adevărului, in sensul de a dispune administrarea probelor, se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Acest motiv de nelegalitate cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Referitor la susţinerile recurentei în sensul că instanţa a ignorat cererea de probe formulată, se observă că apelanta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A., prin consilier juridic, a solicitat, la termenul din 11 februarie 2019, încuviinţarea probei cu expertiză contabilă în dovedirea întinderii prejudiciului constând în sumele achitate în plus cu titlu de chirie şi dobânzi.

Verificând lucrările dosarului, se constată că instanţa de apel, după ce a acordat cuvântul părţilor în dezbaterea cererilor în probatoriu, a respins proba cu expertiză, constatând că această probă poate fi administrată în faza executării silite, nefiind în măsură să aducă lămuriri suplimentare pentru soluţionarea apelurilor, de unde rezultă că instanţa s-a pronunţat motivat asupra cererii de probatorii.

Este de menţionat că instanţa este cea care are competenţa de a hotărî asupra admisibilităţii unei probe în funcţie de pertinenţa şi concludenţa sa, urmând să dispună motivat cu privire la admiterea sau respingerea probelor, astfel că legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere. Prin expunerea acestor critici, se tinde la o cenzurare a aprecierii date asupra mijloacelor de probă, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei, astfel că această critică nu este întemeiată.

În egală măsură trebuie subliniat că alin. (2) al art. 264 C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forţei probante a materialului probatoriu încuviinţat, acest aspect neputând forma obiectul cenzurii în cadrul controlului de legalitate, instanţa de apel fiind suverană în aprecierea probelor.

Pentru dreptul procesual, fundamentale sunt prevederile art. 22 din C. proc. civ., dispoziţii procedurale care se referă la principiul adevărului şi la rolul judecătorului în cadrul probaţiunii judiciare, cu implicaţii în ceea ce priveşte legalitatea procedurii judiciare, respectarea dreptului la apărare şi la disponibilitatea procesuală.

Rolul activ al judecătorului nu poate constitui un scop în sine, ci reprezintă una dintre cele mai însemnate garanţii ale descoperirii adevărului.

Articolul 22 alin. (2) C. proc. civ., vizează cu deosebire principiul adevărului. În scopul aflării adevărului, judecătorul are îndatorirea de a stărui prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Susţinerea recurentei-reclamante în sensul că hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., prin neexercitarea rolului activ al judecătorului in aflarea adevărului, in sensul de a dispune administrarea probelor, nu poate fi privită cu temei.

Aşa cum reiese din cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel a răspuns explicit, argumentând care sunt motivele pentru care a respins probele solicitate, iar împrejurarea că recurenta nu este de acord cu măsurile dispuse de instanţă, nu este de natură să ducă la concluzia că în speţă ar fi fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului, în condiţiile în care dispoziţia adoptată nu a fost arbitrară, ci motivată.

Principiul rolului activ al judecătorului, de care se prevalează recurenta, constituie numai opinia sa personală în înţelegerea acestei reglementări, care nu şi-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părţi.

În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare la contradictorialitate şi la egalitatea armelor în procesul civil.

Într-o ultimă critică, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 451-453 C. proc. civ., prin aceea că a dispus majorarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, de la 5.000 RON (acordate de prima instanţă, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.) la 26.250,81 RON, precum şi prin aceea că, nici la fond, nici în apel, nu s-a făcut dovada caracterului rezonabil al cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte arată că verificarea cuantumului cheltuielilor de judecată prin prisma dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi verificarea dovezii plăţii acestora presupune examinarea aspectelor ce ţin de temeinicia modului de soluţionare a acestui capăt de cerere accesoriu, procedură care excedează controlului de legalitate specific recursului.

Modul de aplicare a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 452 din acelaşi cod, privitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, onorariu avocat, modificate de instanţa de apel, respectiv acordate în apel, raportat la natura şi volumul apărărilor formulate, cu referire la mijloacele de probă prin care s-a făcut dovada plăţii acestor cheltuieli, nu se poate constitui într-un motiv de nelegalitate.

Susţinerile recurentei nu constituie critici care privesc greşita aplicare a normelor de drept substanţial, ci privesc exercitarea dreptului de apreciere al instanţei de apel asupra cuantumului onorariului avocaţial, respectiv asupra probelor, aspecte care ţin de temeinicia hotărârii şi nu de legalitatea acesteia.

Aprecierea asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, asupra proporţionalităţii onorariului cu munca prestată de avocat, respectiv asupra dovezii plăţii acestor cheltuieli, nu poate fi făcută în faza procesuală a recursului, faţă de configuraţia dispoziţiilor art. 488 din C. proc. civ., care nu permit reformarea unei hotărâri decât pentru motive de nelegalitate, sens în care critica vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 451-453 C. proc. civ., va fi respinsă.

Pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei civile nr. 256/A din 11 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, urmează a fi respins ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi obligată recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. la plata sumei de 3.655,56 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L., precum şi la plata sumei de 4.998 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-pârât B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. împotriva deciziei civile nr. 256/A din 11 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. la plata sumei de 3.655,56 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.

Obligă pe recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE TRANSELECTRICA S.A. la plata sumei de 4.998 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2020.