Res judicata blocking subsequent damages claim over same contractual breach despite differing claimed amounts

Şedinţa publică din data de 28 mai 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 27 martie 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L.- societate în faliment prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B. a chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A. solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 637.146,78 RON cu titlu de despăgubiri.

Prin sentinţa nr. 203/LP/2018 din 17 octombrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a admis excepţiile autorităţii de lucru judecat şi a prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de pârâta C. S.A.; de asemenea, a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L.- societate în faliment prin lichidator judiciar CABINET DE INSOLVENŢĂ B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet de Insolvenţă B., prin care a solicitat retrimiterea dosarului către Tribunalul Bihor pentru rejudecarea cauzei, cu menţiunea că nu este împlinit termenul de prescripţie şi nici nu este autoritate de lucru deja judecat, nefiind întocmită nici o plângere cu acest obiect.

Prin decizia nr. 99/C/2019-A din 26 martie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia a secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. - societate în faliment - prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă B. în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei nr. 203/LP/17.10.2018, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a menţinut-o în totalitate; fără cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 99/C/2019-A din 26 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENŢĂ B., indicând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În susţinerea recursului, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, în referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), (5) C. proc. civ. că, prin primul petit al cererii de recurs, a solicitat ca in caz de casare a deciziei recurate sa se trimită cauza spre o noua judecată primei instanţe, Tribunalului Bihor, în speţă fiind îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., deoarece prima instanţă a soluţionat cauza pe cale de excepţie fără a intra în judecarea fondului, excepţii care in mod greşit au fost admise.

Recurenta-reclamantă a arătat că în susţinerea apelului a adus următoarele argumente:

Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, s-a arătat că Tribunalul Bihor, în mod greşit, a admis această excepţie, raportat la obiectul prezentei acţiuni, deoarece între cele două acţiuni nu există triplă identitate nici în ceea ce priveşte sumele şi nici în privinţa obiectului lor.

Prin acţiunea soluţionată definitiv (dosar nr. x/2011) a solicitat obligarea pârâtei C. la plata de daune materiale în sumă de 821.151,18 RON şi 476,772 RON cu titlu de daune morale ca urmare a încălcării de către banca pârâtă a contractului de cont curent/subcont nr. 1/18.09.2007.

În prezentul dosar a solicitat obligarea pârâtei C. la plata sumei de 637.146,78 RON cu titlu de despăgubiri, pentru fapta pârâtei de încălcare a obligaţiilor pe care şi le-a asumat faţă de societate, în baza acordului cadru de scont nr. Bihor SJ - C. civ. 20/96 din data de 5.03.2008 şi a actului adiţional nr. Bihor SJ- C. civ. 20/96/A din 6.03.2008.

A menţionat că analiza făcută de instanţele de judecată în cele trei cicluri procesuale nu a vizat aceste aspecte, nefiind întrunită condiţia identităţii de cauză, nefiind întemeiată, excepţia autorităţii de lucru judecat, aşa cum în mod greşit s-a reţinut prin sentinţa apelată.

În speţă, în condiţiile în care prima acţiune (care avea alt obiect - daunele materiale şi morale) hotărârea anterioară nu poate constitui un impediment pentru introducerea unei noi acţiuni de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de intimata-pârâtă C..

În mod greşit Tribunalul Bihor a respins acţiunea reţinând că există autoritate de lucru judecat, în condiţiile în care prin considerentele sentinţei apelate, aceeaşi instanţă constată că cele două acţiuni nu sunt identice în ceea ce priveşte sumele solicitate de societate, ceea ce reprezintă aceste sume şi nici din punct de vedere a actelor încălcate de către C..

Din aceste considerente, a solicitat desfiinţarea sentinţei atacate şi respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat invocată de intimata-pârâtă.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a considerat că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că societatea a stat în pasivitate cu privire la dreptul său de creanţă şi că nu a urmărit realizarea lui înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958, care a început să curgă de la data de 22.07.2008 când aceasta s-a constituit parte civilă în dosar nr. x/2011 al Tribunalului Cluj. Până la soluţionarea cauzei penale cursul prescripţiei este suspendat de drept conform regulii cunoscută sub denumirea de penalul ţine în loc civilul.

A arătat că şi ulterior soluţionării dosarului penal la care a făcut mai sus referire, apelanta nu a stat în pasivitate cu privire la protejarea dreptului său de creanţă şi a promovat mai multe plângeri penale.

În ceea ce priveşte îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a arătat că, culpa intimatei pârâte este evidentă, lucru constatat cu ocazia cercetării disciplinare a prepuşilor săi.

Toate demersurile sale judiciare au reprezentat cazuri de întrerupere a prescripţiei, începând cu înscrierea sa la masa credală a debitoarei S.C. D. S.R.L. şi continuând cu celelalte demersuri judiciare întreprinse de aceasta în materie penală şi cu acţiunea civilă formulată în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. care a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 în care s-a respins cu putere de lucru judecat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al apelantei, conform sentinţei nr. 375/8.10.2015, soluţie menţinută prin decizia nr. 180/C/2016 pronunţată de Curtea de Apel Oradea şi prin decizia nr. 101/26.01.2017 a Î.C.C.J.

A mai menţionat că soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei pronunţată în dosarul nr. x/2011, s-a consolidat la data de 26.01.2017 cu putere de lucru judecat şi această dezlegare dată prescripţiei nu poate fi contrazisă printr-o hotărâre judecătorească ulterioară, aşa cum s-a procedat în prezentul dosar.

În continuare a susţinut că, prin jurispudenţa sa, I.C.C.J. a statuat ca autoritatea de lucru judecat nu poate fi opusa unei cereri daca faptele pe care se fondează si cele pe baza căreia a fost pronunţata hotărârea precedenta sunt diferite.

Prin prima actiune (dosar x/2011) recurenta a arătat că a solicitat obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, demersul fiind fundamentat pe încălcarea de către pârâtă a obligaţiilor pe care şi le-a asumat faţă de aceasta în baza contractului de cont curent/subcont nr. 1/18.09.2007, iar prin cererea de chemare in judecată care face obiectul prezentului proces, pretenţiile sale se intemeiază pe încălcarea de către pârâtă a obligaţiilor pe care şi le-a asumat prin acordul cadru de scont nr. Bihor SJ - C. civ. 20/96 din data de 5.03.2008 şi a actului adiţional nr. Bihor SJ- C. civ. 20/96/A din 6.03.2008, nefiind îndeplinită astfel condiţia triplei identităţi.

Astfel, în speţa, reţinând "excepţia puterii de lucru judecat", prima instanţă a finalizat litigiul, fără a analiza în nici un fel argumentele sale, cărora le-a opus o dezlegare anterioară defavorabilă, fara a soluţiona pe fond cauza.

În realitate, ceea ce a reţinut prima instanţă nu este doar efectul pozitiv al lucrului judecat. ci chiar autoritatea de lucru judecat - care înseamnă că este împiedicată o nouă judecată pe fond, cu toate că între părţi au existat acte valabile, iar pârâta si-a încălcat obligaţiile asumate.

Pe de altă parte. în ceea ce priveşte cauza acţiunii civile se impune a se face precizarea că aceasta a fost definită în literatura de specialitate ca reprezentând temeiul juridic al cererii (causa petendi), fundamentul legal al dreptului pe care una dintre părţi îl valorifică împotriva celeilalte, iar cu privire la acelaşi obiect pot exista mai multe acţiuni întemeiate pe cauze diferite.

Cauza acţiunii civile se determină nu numai raportat la cererea de chemare în judecată, ci trebuie căutată în complexitatea de circumstanţe care determină şi întreţin voinţa părţii interesate de a reclama sau de a se apăra şi de a stărui în ceea ce reclamă ori în ceea ce contestă.

In ceea ce priveşte regulile de procedura încălcate, recurenta a arătat ca au fost încălcate dispoziţiile art. 6, art. 8, art. 13 din noul C. proc. civ., cât şi art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil, egalitatea părtilor litigante in exercitarea drepturilor procesuale si dreptul la apărare şi că susţine aceasta, deoarece instanţa de fond i-a respins proba cu expertiza judiciara şi proba testimonială, iar instanţa de apel nu a analizat motivele de respingere a excepţiilor invocate, deşi avea obligaţia instituită de art. 22 noul C. proc. civ. alin. (2).

Referitor la motivul de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a arătat că instanţele de judecata nu au avut in vedere temeiurile de drept material invocate prin cererea de chemare în judecată, respectiv art. 82, 112 şi urm. C. proc. civ., 962, 969, 970 C. civ. şi au interpretat greşit actele juridice deduse judecăţii, ce conţin obligaţii asumate şi neonorate de pârâta C., ceea ce a condus la admiterea excepţiilor invocate de pârâtă şi la respingerea cererii sale.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea sentinţei pronunţate de tribunal si a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bihor; în subsidiar, în baza art. 497 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea in totalitate a deciziei recurate si in consecinţa trimiterea cauzei spre o noua judecata la Curtea de Apel Oradea; cu obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu, in toate ciclurile procesuale.

Intimata-pârâtă C. S.A. a transmis întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi soluţionarea cauzei de completul de filtru.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părţilor şi faţă de care la 26 noiembrie 2019, recurenta a depus punct de vedere.

Prin încheierea din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen la data de 28 mai 2020, pentru judecata acestuia.

Analizând recursul declarat de reclamantă, raportat la temeiurile juridice invocate şi motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări, iar dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept, aspecte care nu pot fi reţinute în cauză.

Soluţionarea excepţiei autorităţii de lucru judecat de către prima instanţă a fost criticată, printre altele, de către reclamantă prin motivele apelului formulat împotriva sentinţei tribunalului, iar soluţia de admitere a acesteia a fost confirmată de instanţa de apel.

Recurenta-reclamantă a criticat, în priml rând, prin motivele de recurs greşita soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtă.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ., "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".

Textul art. 431 alin. (1) C. proc. civ. reglementează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, în manifestarea sa de excepţie procesuală, de natură a opri a doua judecată, în măsura în care este îndeplinită cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Din cuprinsul celor expuse anterior reiese că este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar raţiunea reglementării anterior menţionate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorităţii de lucru judecat şi de a împiedica instanţele să dea soluţii contrare în dosare diferite.

Sub aspectul elementelor autorităţii de lucru judecat, rezultă că pentru existenţa acesteia este necesară tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.

Identitatea de părţi presupune participarea în ambele procese a aceloraşi persoane, ca titulare ale drepturilor care formează obiectul principal

Obiectul cererii de chemare in judecta este pretentia formulată, respectiv folosul urmărit de către reclamant prin introducerea acţiunii, cât şi dreptul subiectiv invocat. Ceea ce interesează din punct de vedere al autorităţii de lucru judecat este ca, din cuprinsul actiunilor, să rezulte că scopul final urmarit de parte este acelaşi.

În ceea ce priveşte cauza, se reţine că aceasta vizează fundamentul raportului juridic dedus judecăţii şi se manifesta practic in situatia de fapt calificată juridic.

Pornind de la aceste consideraţii teoretice, instanţa supremă constată că, în speţă, este întrunită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, astfel cum în mod corect au reţinut ambele instanţe devolutive.

Referitor la părţi, se observă că în ambele acţiuni reclamantă este S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar Cabinet Individual De Insolvenţă B., iar pârâtă este C. S.A.

In ceea ce priveste conditia identităţii de obiect, pornind de la folosul urmărit de către reclamantă (recuperarea prejudiciului material suferit ca urmare a modului în care pârâta a înţeles să deconteze biletele la ordin emise de către S.C. D. S.R.L. în favoarea reclamantei pentru marfa livrată), se constată că şi aceasta este îndeplinită, în sensul că în ambele acţiuni reclamanta tinde să obţină obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, reprezentând contravaloarea unui prejudiciu pretins suferit de către aceasta.

Verificând cauza celor două cereri de chemare în judecată se constată că în ambele dosare acţiunea a fost întemeiată pe nerespectarea clauzelor contractuale, respectiv a convenţiei de cont curent nr. 1/18.09.2007, a acordului cadru de scont nr. Bihor SJ- C. civ. 20/96 din 05.03.2008 şi a actului adiţional la acesta din 06.03.2008, reclamanta imputând pârâtei faptul că a decontat în mod preferenţial biletele la ordin achiziţionate în baza acordului cadru de scont nr. Bihor SJ- C. civ. 20/96 din 05.03.2008 şi a actului adiţional în detrimentul biletelor la ordin depuse spre decontare de către reclamantă în baza contractului de cont curent, aşa cum în mod legal şi temeinic a reţinut instanţa de apel.

Aşadar, cum în ambele dosare figurează aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate; cum în dosarul de faţă, pretenţiile invocate de reclamantă au acelaşi izvor juridic cu cele din cauza cu dosar nr. x/2011, respectiv pretinsa încălcare a obligaţiilor contractuale din convenţia de cont curent nr. 1 din 18.09.2007, din acordul cadru de scont nr. Bihor SJ- C. civ. 20/96 din 05.03.2008 şi actul adiţional nr. Bihor SJ- C. civ. 20/96/A din data de 06.03.2008, prin care pârâta a achiziţionat biletele la ordin emise de către S.C. D. S.R.L.; cum prin prezenta acţiune reclamanta încearcă să obţină, în baza aceloraşi raporturi contractuale, modificând doar nivelul pretenţiilor solicitate, contravaloarea prejudiciului pretins suferit, se constată că există tripla identitate cerută de lege, astfel că, în speţă, în mod corect a fost confirmată de către instanţa de prim control judiciar soluţia dată de tribunal asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 6, art. 8, art. 13 din C. proc. civ., cât şi art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că instanţa de fond i-a respins proba cu expertiza judiciară şi proba testimonială, iar instanţa de apel nu a analizat motivele de respingere a excepţiilor invocate, deşi avea obligaţia instituită de art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la susţinerea recurentei în sensul că i s-ar fi respins proba cu expertiza judiciară şi proba testimonială, este de menţionat că instanţa este cea care are competenţa de a hotărî asupra admisibilităţii unei probe în funcţie de pertinenţa şi concludenţa sa, urmând să dispună motivat cu privire la admiterea sau respingerea probelor, astfel că legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere. Prin expunerea acestor critici, se tinde la o cenzurare a aprecierii date asupra mijloacelor de probă, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei, astfel că această critică nu este întemeiată.

Pentru dreptul procesual, fundamentale sunt prevederile art. 22 din C. proc. civ., dispoziţii procedurale care se referă la principiul adevărului şi la rolul judecătorului în cadrul probaţiunii judiciare, cu implicaţii în ceea ce priveşte legalitatea procedurii judiciare, respectarea dreptului la apărare şi la disponibilitatea procesuală.

Rolul activ al judecătorului nu poate constitui un scop în sine, ci reprezintă una dintre cele mai însemnate garanţii ale descoperirii adevărului.

Articolul 22 alin. (2) C. proc. civ., vizează cu deosebire principiul adevărului. În scopul aflării adevărului, judecătorul are îndatorirea de a stărui "prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".

Trebuie menţionat, de asemenea, că art. 10 alin. (1) din C. proc. civ. instituie părţilor îndatorirea să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător, să îşi probeze pretenţiile şi apărările, precum şi să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, fără întârziere.

Nu se poate susţine cu temei că instanţa de apel nu a analizat motivele de respingere a excepţiilor invocate, deşi avea obligaţia instituită de art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Şi aceasta, întrucât, aşa cum reiese din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a analizat motivele de apel formulate cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, reţinând în referire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune că este superfluu a se mai analiza şi această excepţie în condiţiile în care s-a statuat asupra existenţei autorităţii de lucru judecat.

Legal şi temeinic a procedat instanţa de apel în acest mod, având în vedere că potrivit dispoziţiilor procedurale civile, se impune analizarea mai întâi a acelei excepţii care face de prisos cercetarea celei care urmează. Efectele care trebuie avute în vedere de către instantă constau în aceea că, în situaţia admiterii uneia dintre excepţii, ar deveni inutilă analizarea celeilalte, în cazul de faţă ordinea firească fiind examinarea excepţiei autorităţii de lucru judecat, apoi, dacă este cazul şi examinarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Aşadar, având în vedere că scopul excepţiei autorităţii de lucru judecat este, în esenţă, acela de a se împiedica declanşarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi şi cu privire la acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, este inutilă cercetarea incidenţei prescripţiei dreptului material la acţiune, aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel.

Observând conţinutul deciziei recurate se constată că hotărârea cuprinde în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivele pentru care instanţa a dat prevalenţă elementelor autorităţii de lucru judecat, nu este de natură să ducă la concluzia că în speţă ar fi fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului, în condiţiile în care înlăturarea criticilor reclamantei nu a fost arbitrară, ci motivată.

Principiul rolului activ al judecătorului, de care se prevalează recurenta, constituie numai opinia sa personală în înţelegerea acestei reglementări, care nu şi-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părţi.

Totodată, este de necontestat că art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate şi al egalităţii armelor în procesul civil.

Astfel, aşa cum rezultă din piesele dosarului, părţile au avut şanse egale de a-şi prezenta cauza şi nimeni nu a beneficiat de un avantaj substanţial asupra adversarului său; părţile au avut acces la consemnări, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte şi s-au respectat drepturile şi garanţiile procesuale ale părţilor.

Aşa fiind, nu a existat în cauză o încălcare a dreptului la un proces echitabil al reclamantei, a egalităţii părtilor litigante in exercitarea drepturilor procesuale şi a dreptului la apărare.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţele de judecata nu au avut in vedere temeiurile de drept material invocate prin cererea de chemare în judecată, respectiv art. 82, 112 şi urm. C. proc. civ., 962, 969, 970 C. civ. şi au interpretat greşit actele juridice deduse judecăţii, ce conţin obligaţii asumate şi neonorate de pârâta C., ceea ce a condus la admiterea excepţiilor invocate de pârâtă şi la respingerea cererii sale.

Înalta Curte constată că o atare analiză nu poate fi identificată în cuprinsul deciziei recurate, dar această analiză nu era nicidecum necesară, în condiţiile în care cauza nu a fost soluţionată pe fondul ei.

Reţinând că soluţionarea pricinii în prima instanţă s-a făcut pe bază de excepţii analiza criticilor relative la fondul cauzei nu se mai impunea.

Şi aceasta, întrucât, potrivit art. 248 din C. proc. civ., judecătorul avea obligaţia să analizeze mai întâi excepţiile care fac de prisos cercetarea fondului, aşa cum s-a procedat în cauză.

Criticile recurentei tind să impună inversarea mecanismului analizării excepţiilor şi a fondului cauzei, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 248 din C. proc. civ., ceea ce nu este permis.

Statuând asupra existenţei autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel nu era în măsură să procedeze la analizarea temeiurilor de drept material invocate prin cererea de chemare în judecată întrucât aceasta implica examinarea fondului cauzei.

În condiţiile în care tranşarea litigiului s-a făcut pe bază de excepţii, care au făcut inutilă judecarea pe fond a cauzei, în mod corect ambele instanţe devolutive nu s-au raportat la niciuna din normele de drept material invocate de reclamantă, sens în care nu se poate susţine cu temei incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENŢĂ B. împotriva deciziei nr. 99/C/2019-A din 26 martie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2020.