Validity of unilateral interest modification and risk commission clauses in CHF consumer loans under the abuse control of Law No. 193/2000

Şedinţa publică din data de 28 mai 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea iniţial înregistrată pe rolul Judecătoriei Piatra- Neamţ, la data de 19.04.2016, sub nr. x/2016, şi, ulterior, declinată în favoarea Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâtele D. S.A. BUCUREŞTI, E. S.A. CLUJ- NAPOCA şi E.- SUCURSALA PIATRA NEAMŢ, solicitând instanţei: să constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 3 lit. d) şi art. 5 lit.

a) din partea Condiţii speciale, art. 3.5, art. 3.6 din partea Condiţii generale şi ale prevederilor secţiunilor 8 şi 10 in integralitatea lor din cadrul Condiţiilor generale, cuprinse în Convenţia de credit nr. x/09.07.2008 şi, în consecinţă, să se dispună eliminarea lor din Convenţie şi din actele adiţionale încheiate; să constate caracterul abuziv al art. 3 lit. a), aşa cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x/03.12.2012 din Condiţii speciale privind modificarea marjei dobânzii conform formulei LIBOR CHF la 3 luni + marja de 6,03% pe an, începând cu data de 03.04.2012; să constate caracterul abuziv al art. 6.3 din Condiţii speciale, aşa cum a fost modificat prin adiţional nr. 3/03.12.2012, prin care se stipulează că garantul renunţă la orice pretenţii (indiferent de motivele apariţiei lor) pe care este sau poate deveni îndreptăţit să le emită împotriva creditorului, a succesorilor acestuia sau a cesionarilor acesteia, generate de sau aferente punerii în executare a prezentului contract şi/sau a contractului de credit; să constate caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 5 a şi 5 d din Condiţii speciale de creditare, privind comisionul de risc şi comisionul de administrare; obligarea pârâtelor, în solidar, la restituirea către reclamanţi a sumelor achitate cu titlul de comision de risc şi comision administrare, de la data încheierii Convenţiilor, până la data introducerii acţiunii, respectiv, suma de 40.216,39 CHF, până la efectiva eliminare a clauzelor din Convenţie, sume actualizate cu dobânda legală potrivit normelor în vigoare; să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzută în Actul Adiţional prin care se suplimentează punctul 5 din Convenţie-Condiţii speciale, respectiv, art. 5.1 din Condiţiile Speciale ale Convenţiei prin care comisionul de risc în cuantum de 0,22% pe lună calculat la soldul creditului este redenumit în comision de administrare credit, comision pe care l-au solicitat ca instanţa să-1 constate drept clauză abuzivă; să dispună anularea art. 1 din actul adiţional nr. x/09.02.2012, care modifică punctul 3 din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de credit cu privire la dobânda percepută, respectiv, a, b,c,d,e,f; să dispună anularea Secţiunii 8 din Condiţii generate de la convenţia de credit, prin care banca îşi rezervă dreptul de a declara, în mod unilateral, scadenţa anticipată a creditului (principal, dobândă, comisioane); să constate caracterul abuziv al art. 6 din Condiţii speciale ale Convenţiei de credit, ale secţiunii 4, punctul 4.2, punctul I, lit. a), din Condiţiile generale, care conferă băncii dreptul de a converti în RON creditul acordat, utilizând cursul de schimb RON/CHF practicat de către aceasta, la data efectuării conversiei şi, în consecinţă, să se dispună denominarea creditului din CHF în RON la cursul de schimb stabilit de B.N.R. la data încheierii Convenţiei, (respectiv 1 CHF = 2,2317 RON) şi obligarea băncii la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului în moneda naţională având în vedere decizia CJUE, urmând ca sumele achitate, în plus, cu titlu de diferenţă de curs să fie imputate asupra sumei împrumutate; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta E. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii introductive şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată; pe cale de excepţie a invocat inadmisibilitatea capătului de cerere cu privire la denominarea creditului din CHF în RON în raport cu temeiul de drept invocat, respectiv alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 786/C, pronunţată la data de 27 iunie 2017, în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta E. S.A, ca neîntemeiată; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., în contradictoriu cu pârâta E. S.A. Cluj Napoca, (fostă D. S.A. Bucureşti) şi E. S.A. -Sucursala Piatra Neamţ; a constatat caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 3.d privind data ajustării dobânzii, art. 5.a privind comisionul de risc din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit nr. x/09.07.2008 încheiată cu D. S.A., art. 3.5 privind comisionul de risc, art. 4.2 privind plăţile, secţiunea 8, secţiunea 10 din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit nr. x/09.07.2008 încheiată cu D. S.A., art. 6.3 din Actul adiţional nr. x/03.04.2012; a fost obligată pârâta E. S.A. la plata către reclamanţi a sumei de 7.834.32 CHF cu titlu de comision de risc încasat în temeiul clauzei abuzive de la art. 5.a din Condiţiile speciale, cu dobânda legală de la data încasării până la achitarea integrală.

Totodată, a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 6 privind rambursarea din Condiţiile speciale, art. 5.d din Condiţiile speciale şi art. 3.6 din Condiţiile generale privind comisionul de administrare, art. 5 din Actul adiţional fără număr, art. 1, respectiv art. 3.a din Actul adiţional nr. x/03.04.2012, precum şi capătul de cerere privind denominarea creditului la valoarea CHF din momentul încheierii convenţiei de credit şi obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului in moneda naţională; a obligat pârâta E. S.A. la plata către reclamanţi a sumei de 3.275 RON, cu titlu de cheltuieli de judecară reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel, în termen, reclamanţii A., B., C., cât şi pârâta E. S.A. Cluj-Napoca, la data de 14 septembrie 2017, respectiv 15 septembrie 2017, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen. la aceleaşi date.

Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, prin decizia nr. 108/2018. pronunţată la data de 29 ianuarie 2018, în dosarul nr. x/2016, a respins, ca nefondate, ambele apeluri civile formulate de reclamanţii A., B., C., şi de către pârâta E. S.A. Cluj - Napoca, împotriva sentinţei civile nr. 786 din 27 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Neamţ, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatele-pârâte E. S.A. - Sucursala Piatra Neamţ şi D. S.A. Bucureşti, având ca obiect acţiune în constatare.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta E. S.A. Cluj - Napoca, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a respins apelul pe care l-a formulat, fără să aibă în vedere prevederile legislaţiei speciale în materia protecţiei consumatorilor (Legea nr. 193/2000), iar în ceea ce priveşte clauzele privitoare la preţul contractului (comisioane, dobânzi), conform art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, recurenta a susţinut că acestea sunt exceptate de la verificarea controlului caracterului abuziv.

Sub un prim aspect, a precizat recurenta-pârâtă, din definiţiile prevăzute la art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48/CE, rezultă cu evidenţă că sumele percepute cu titlu de comisioane fac parte, alături de dobânzi, din preţul sau costul total al creditului, şi, continuând raţionamentul, a solicitat a se observa că şi condiţia exprimării în mod clar şi inteligibil a acestei clauze este îndeplinită; consumatorilor nu le-a fost ascunsă existenţa sau cuantumul acestor comisioane, iar termenii utilizaţi pentru stipularea lor au fost clari, limpezi, accesibili şi apţi de a fi înţeleşi cu ajutorul gândirii logice.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că pct. l lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000 exclude dintre clauzele abuzive clauza de modificare a dobânzii într-un contract de credit (aspect pe care instanţa de apel l-a ignorat în mod făţiş), chiar fără o notificare prealabilă a consumatorului.

In concluzie, chiar Anexa Legii nr. 193/2000 exclude dintre clauzele abuzive pe aceea de modificare unilaterală a dobânzii, dacă sunt respectate condiţiile evocate.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că aceste prevederi sunt exprimate in mod inteligibil, iar aplicarea lor nu creează un dezechilibru semnificativ intre preastatiile părţilor, iar simpla afirmaţie a instanţei de apel cum ca aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ, fara sa argumenteze in ce consta acest dezechilibru si fara a exista calcule pentru a putea observa daca exista sau nu un dezechilibru, nu este de natura sa atragă concluzia existentei unei clauze abuzive.

Recurenta-pârâtă a solicitat a se observa că cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE sunt îndeplinite în speţă în ceea ce priveşte excluderea clauzelor referitoare la comisioane şi dobândă.

Legea nr. 193/2000 stipulează doar obligativitatea unei formulări clare, neechivoce, într-un limbaj inteligibil al cauzelor contractuale, nu şi necesitatea explicării motivelor care stau la baza perceperii taxelor, comisioanelor ori a dobânzilor, iar în cauza de faţă, redactarea clauzelor din convenţiile de credit referitoare la comisione prin exprimarea în formulă procentuală, precum şi cele referitoare la dobândă la care se adaugă un scadenţar din care reiese cu claritate atât costul lunar, cât şi costul total al creditului, îndeplinesc condiţiile unor clauze exprimate intr-un limbaj cat se poate de clar, cel puţin pe înţelesul consumatorului mediu, a mai susţinut recurenta-pârâtă.

Instanţa de apel nu motivează de ce acele clauze nu sunt redactate intr-un limbaj inteligibil si de ce ele creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor, s-a arătat.

Nu se poate susţine că pentru comisioane si dobânda nu există o contraprestaţie a băncii, atâta timp cât aceasta pune la dispoziţie o suma de bani pe o perioada indelungata de timp si preia riscurile rezultate din nerambursarea creditului, a opinat recurenta-pârâtă.

S-a mai arătat că pe întreaga perioadă de derulare a unui contract de credit orice bancă desfăşoară o serie de activităţi care implică angrenarea unor resurse umane, tehnice şi operaţionale, resurse ce se concretizează într-un final în costuri, astfel că, în aceste condiţii, este firesc ca respectivele costuri să fie suportate de către consumatori, întrucât ele au fost făcute în strictă legătură cu acordarea, gestionarea şi supravegherea derulării creditului.

In ceea ce priveşte clauza prevăzuta la art. 8 din Condiţiile Generale ale convenţiei de credit cu referire la declararea scadentei anticipate, instanţa de fond si instanţa de apel concluzionează ca respectiva clauza este abuziva intrucat nu se prevede un termen de declarare a scadentei anticipate, a posibilităţii remedierii de către consumator.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a susţinut, în primul rând, că nu exista o prevedere legala care sa condiţioneze declararea scadentei anticipate de acordarea unui termen de gratie; în al doilea rând, clauza în discuţie reprezintă in esenţa un pact comisoriu de gradul III conform vechiul C. civ., în continuare redându-se dispoziţiile art. 1533 din Noul C. civ. referitoare la pactele comisorii.

S-a solicitat a se observa că in conformitate cu art. 8 din Condiţiile Generale ale convenţiei, banca poate declara scadent anticipat creditul numai după notificarea in prelabil a debitorului.

Recurenta-pârâtă a considerat ca instanţa de fond si apel, au instituit in sarcina sa obligaţii care nu sunt prevăzute nici de legea speciala (Lg. 193/2000) si nici de legea generala (vechiul C. civ. si noul C. civ.) si au pronunţat o hotărâre cu incălcarea prevederilor legale.

In ceea ce priveşte clauzele de la art. 4.2 din condiţiile generale ale convenţiei de credit, referitor la dreptul Băncii de a converti in moneda naţionala creditul, atunci când cursul valutar depăşeşte cu 10% cursul de la data acordării creditului, recurenta-pârâtă a considerat ca in mod greşit instanţa a considerat clauza de la art. 4.2 ca fiind abuziva.

Instanţa a considerat clauza ca fiind abuziva intrucat aceasta conferă doar Băncii dreptul de a converti creditul nu si consumatorului, fara posibilitatea de a negocia conţinutul acestei clauze, a opinat recurenta.

Sub acest aspect, s-a susţinut că, în primul rând, instanţa de apel ar fi trebuit sa analizeze caracterul abuziv sub toate cele trei condiţii prevăzute de Lg 193/2000, nu doar sub aspectul lipsei negocierii clauzei; în al doilea rând, instanţa de apel trebuia sa verifice daca respectiva clauză creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor.

De asemenea, în ceea ce priveşte analizarea clauzei de la art. 4 lit. b) din Convenţia de credit, recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea pronunţată în apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii- art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanţa de apel, analizând motivele de apel formulate de societatea bancară cu referire la clauza de la art. 4 lit. b) din condiţiile speciale privind rata dobânzii penalizatoare, a considerat că în mod corect instanţa de fond a apreciat respectiva clauză ca fiind abuzivă prin raportare la motivele avute în vedere la analizarea clauzei de la art. 3 lit. d) din Convenţia de credit, a mai arătat recurenta-pârâtă. Această motivare nu răspunde motivului de apel invocat, referitor la legalitatea inserării clauzei de la art. 4 lit. b), s)-a precizat.

Mai mult, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină. fiind practic insuficient motivată sau chiar străină de motivele de apel, iar trimiterea la considerentele instanţei de fond echivalează cu o motivare sumară, confuză, superficială, ce nu poate înlocui motivarea proprie.

Recurenta-pârâtă solicită a se observa că prevederile de la art. 3 lit. d) sunt diferite de prevederile de la art. 4 lit. b), astfel că nu se poate vorbi de o aplicare a motivării instanţei prin asemănare, cu analizarea celor două clauze contractuale.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare de către instanţa de recurs, iar, cu ocazia rejudecării să se dispună admiterea apelului, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamanţilor şi obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului dosar, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părţilor, faţă de care nu s-a depus punct de vedere.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis, în principiu, recursul.

Analizând recursul declarat de pârâta E. S.A. raportat la temeiurile juridice invocate şi motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Susţinerile recurentei-pârâte în sensul că pct. l lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000 exclude dintre clauzele abuzive clauza de modificare a dobânzii într-un contract de credit, chiar fără o notificare prealabilă a consumatorului, sunt reale, clauza de modificare a dobânzii nefiind abuzivă prin ea însăşi. Cu toate acestea, potrivit pct. (1) lit. a) alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000, instituţia financiară are obligaţia să aibă o motivaţie întemeiată şi să informeze corespunzător consumatorul asupra modificării dobânzii, acesta din urmă având libertatea de a rezilia contractul.

Dispoziţiile pct. l lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, invocate de recurentă, trebuie privite în corelaţie cu prevederile alin. (1) ale aceluiaşi text normativ.

După cum se poate constata, instanţa de apel a reţinut în motivare, referitor la clauza înserată în art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit (potrivit cărora banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor "schimbări semnificative pe piaţa monetară", comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii, rata dobânzii astfel modificată aplicându-se de la data modificării) că noţiunea de "schimbări semnificative pe piaţa monetară" are, astfel cum a constatat şi instanţa de fond, un caracter vag, incomprehensibil, neexplicitat consumatorului, orice modificare a contextului economico-financiar permiţând băncii o interpretare de natură să permită majorarea dobânzii, nelimitat, convenţia neprevăzând limitele în care banca poate opera majorări de dobânzi.

Definirea în Secţiunea I din condiţiile generale a sintagmei de schimbări semnificative nu este de natură să ofere un caracter clar, explicit al situaţiilor care ar justifica modificarea ratei dobânzii, astfel încât acceptarea clauzei să fie făcută de consumator în cunoştinţă de cauză şi cu reprezentarea clară a acestora, a condiţiilor de schimbare a ratei dobânzii.

Contractul de împrumut ce face obiectul cauzei, este unul de adeziune, clauzele cuprinse în el fiind prestabilite de către bancă, fără să se fi dat posibilitatea reclamanţilor de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze.

Înalta Curte reţine că, deşi pct. 1 lit. a) alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat şi prevăzut în contract şi sub condiţia informării imediate a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

În speţa de faţă, însă, modificarea dobânzii este prevăzută a se realiza în cazul intervenirii unor "schimbări semnificative pe piaţa monetară", fără prezentarea unor elemente de identificare, această clauză nefiind clară, deci necorespunzător descrisă, orice modificare a contextului economico-financiar permiţând băncii o interpretare de natură să permită majorarea dobânzii, nelimitat.

Se reţine că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat şi eficient şi pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost justificată. Câtă vreme, potrivit art. 969 C. civ., convenţia reprezintă legea părţilor, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situaţia în care intervine o anumită situaţie, se produce o anumită consecinţă.

Motivul specificat în contract nu îndeplineşte această condiţie, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice această clauză conform interesului său şi în detrimental consumatorului.

Este de subliniat că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de aceasta în ceea ce îl priveşte, or contractul de credit, prin clauza anterior arătată, nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual.

Clauza potrivit căreia banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor "schimbări semnificative pe piaţa monetară", nu respectă exigenţele Legii nr. 193/2000, nefiind exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil şi nepermiţând consumatorului să determine mecanismul prin care banca urma să determine şi să modifice dobânda.

Se reţine că, în mod constant, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene recunoaşte instanţei naţionale posibilitatea de a analiza caracterul abuziv şi puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, deoarece această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivităţii care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi, reţinându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele. În acest sens, sunt hotărârile pronunţate de CJUE în cauzele C- 484/2008 şi C- 76/2010.

Cu privire la susţinerile recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel nu a avut în vedere prevederile legislaţiei speciale în materia protecţiei consumatorilor (Legea nr. 193/2000) şi că, în ceea ce priveşte clauzele privitoare la preţul contractului (comisioane, dobânzi), conform art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, acestea sunt exceptate de la verificarea controlului caracterului abuziv, se reţin următoarele:

Dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevăd că:

"orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Textul de lege anterior evocat stabileşte cerinţa ca în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori să fie stipulate clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Examenul caracterului abuziv al clauzei privind dobânda şi comisioanele este posibil în speţă, întrucât clauzele respective nu întrunesc cerinţa impusă de teza finală a textului legal din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceste clauze nefiind exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Pentru a conchide astfel, instanţa supremă apreciază că exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi convenite şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse.

Este vădit că dobânda într-un contract de credit bancar face parte din preţul contractului şi prin urmare devin incidente prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de principiu intervenţia instanţei privind controlul sub aspectul caracterului abuziv.

În speţă, însă, prin clauza înserată în art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit, banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor "schimbări semnificative pe piaţa monetară", or o astfel de prevedere nu înseamnă stabilirea vreunui cuantum sau a vreunui caracter al dobânzii, astfel că nu devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. O astfel de prevedere înseamnă o putere discreţionară a băncii de modificare a cuantumului preţului contractului.

Se reţine că prevederea unui drept de modificare unilaterală a ratei dobânzii în contractul de credit din cauza de faţă înseamnă arogarea de către pârâta-profesionist a dreptului de a modifica unilateral preţul contractului. Această posibilitate nu este în sine abuzivă atât timp cât cauzele modificării sunt definite contractual în mod transparent şi nu depind discreţionar numai de voinţa profesionistului. Sintagma că banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor "schimbări semnificative pe piaţa monetară", nu este de natură să semnifice definirea clară a cauzelor de modificare a dobânzii pentru că nu arată nici în ce constau în concret motivele şi limitele modificărilor. Această putere discreţionară a profesionistului de a schimba preţul contractului este cea care este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului. Este contrar cerinţelor bunei-credinţe ca profesionistul să aibă posibilitatea de a modifica efectiv după bunul plac preţul contractului convenit, acest lucru fiind vădit şi pentru profesionist dacă şi-ar imagina că puterea de modificare pentru aceste schimbări semnificative nedefinite ar aparţine consumatorului.

În ceea ce priveşte comisionul de risc, în mod corect, ambele instanţe devolutive au reţinut caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, în absenţa criteriilor de stabilire a comisionului respectiv, în absenţa contraprestaţiei aferente acestuia, a caracterului dublei garanţii luate de bancă pentru împrumutul acordat, a neprevederii restituirii acestuia în situaţia neproducerii riscului, a dezechilibrului contractual creat în modalitatea anterior arătată.

Se constată că noţiunea de comision de risc nu a fost explicată în mod clar şi neechivoc, iar un consumator mediu nu ar putea înţelege ce reprezintă comisionul şi pentru ce anume este perceput. Echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părţi să aibă corespondent într-o contraprestaţie a celeilalte părţi iar un asemenea echilibru nu există atunci când clauzele contractuale dau dreptul unei părţi, în cauză profesionistului, să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestaţie din partea sa.

Pentru a îndeplini criteriul transparenţei se impune ca orice clauză inclusă într-un contract să fie redactată într-o manieră clară şi neechivocă, iar pentru înţelegerea acesteia să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate aşa cum specifică chiar art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Trebuie amintit că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci contractul trebuie să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de percepere a comisionului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din acesta în ceea ce îl priveşte.

Prin urmare, clauzele contestate în speţă nu respectă cerinţa de transparenţă impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, creând în detrimentul consumatorului, contrar-bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Se reţine că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 porneşte de la premisa poziţiei de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse şi servicii, situaţie care face necesară reglementarea unor garanţii adecvate pentru protecţia acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum şi informarea completă şi precisă asupra condiţiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecinţele pe care obligaţiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

În speţă, clauzele contestate sunt stipulate într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat, iar banca nu a făcut dovada că ar fi existat discuţii cu consumatorul în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală a clientului consumator de a influenţa în vreun fel poziţia băncii, în scopul obţinerii unor condiţii contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta băncii.

Simpla acceptare de către împrumutat a uneia dintre ofertele de creditare şi aderarea la condiţiile de creditare redactate în prealabil de bancă, fără a avea posibilitatea să influenţeze natura clauzelor contractului de credit, nu echivalează cu o negociere a acestora.

În aceste condiţii, prevederile contractuale privind dobânda şi cele referitoare la comisionul de risc nu intră sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nefiind exceptate de la controlul caracterului abuziv, astfel că hotărârea instanţei de apel privind constatarea caracterului abuziv al acestor clauze contractuale este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

În raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a se putea reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie verificate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: clauza nu a fost negociată; prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze din contract creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; dezechilibrul este în detrimentul consumatorului, nefiind respectate exigenţele bunei-credinţe.

Înalta Curte constată că este îndeplinită condiţia privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate.

Atunci când legiuitorul a reglementat condiţia ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecţiei consumatorului în faţa unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conţinutul. Simpla semnare şi acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. În concluzie, problema clauzelor abuzive se pune cu privire la clauzele semnate şi acceptate de către consumator.

Nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piaţă, ale aceleiaşi bănci sau ale altor bănci. Negocierea presupune existenţa unor discuţii între părţi şi posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conţinutul contractului, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Prin urmare, pentru a considera negociată o clauză contractuală nu este suficientă inexistenţa unei contraoferte din partea consumatorului, ci este necesară dovedirea unei negocieri efective între părţile contractante. Desigur, nu poate fi imputată băncii pasivitatea consumatorului, acesta fiind şi motivul pentru care simpla lipsă a negocierii nu este suficientă pentru declararea unor clauze contractuale ca abuzive. Într-o astfel de situaţie, băncii nu i se impun obligaţii excesive, precum determinarea consumatorului să negocieze contractul, ci obligaţii concrete, constând în inserarea unor clauze cu bună-credinţă, care să nu determine un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Cu alte cuvinte, dacă nu este imputabilă băncii lipsa de iniţiativă a consumatorului în negocierea clauzelor contractuale, banca este totuşi ţinută a răspunde în ipoteza în care, profitând de această situaţie, inserează în contracte clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

În prezenta cauză, nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Faptul că au putut fi cunoscute clauzele contestate de către reclamanţi de la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care reclamanţii, neavând posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivelor clauze, puteau doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situaţie, de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionist, este cea care a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar şi naţional, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniştilor.

Puterea discreţionară a băncii de modificare a ratei dobânzii, de stabilire unilaterală a comisionului de risc, în lipsa unor criterii clare şi inteligibile pe baza cărora consumatorul să poată evalua consecinţele economice, este cea care este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.

De asemenea, se constată că este îndeplinită şi cerinţa comportamentului băncii contrar exigenţelor bunei-credinţe în cazul clauzelor analizate, în condiţiile în care instituţia de credit, profitând de poziţia sa contractuală şi-a rezervat prin contractul de credit dreptul de a modifica unilateral convenţia în defavoarea împrumutaţilor, de a stabili unilateral comisionul de risc fără a lua în considerare şi interesele acestora din urmă.

Aşadar, instanţele de fond şi apel au apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea acestei critici. Astfel, lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către profesionist şi imposibilitatea consumatorului de a influenţa natura clauzei, dezechilibrul semnificativ se apreciază raportat la fiecare clauză contractuală în parte şi la drepturile şi obligaţiile părţilor, aşa cum rezultă din conţinutul prevederilor contractuale, clauzele în discuţie prevăzând dreptul discreţionar al băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, de a stabili unilateral comisionul de risc, fără a respecta exigenţele prevăzute de Legea nr. 193/2000 şi fără a ţine seama de interesele legitime ale împrumutaţilor.

În privinţa clauzelor indicate din contractul de credit încheiat între părţi, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000, aceste clauze nefiind negociate direct cu consumatorii-reclamanţi, fiind încălcate principiile bunei-credinţe şi creându-se astfel în detrimentul acestora un semnificativ dezechilibru, care nu poate fi înlăturat, decât prin anularea lor.

Prin urmare, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care, urmare raţionamentului juridic efectuat în conformitate cu Legea nr. 193/2000, a avut în vedere, atât modul de redactare al clauzelor contestate, cât şi poziţia de negociere a părţilor spre a se stabili dacă banca a acţionat corect şi echitabil faţă de consumator, reţinându-se dezechilibrul semnificativ şi atitudinea băncii de a insera în contract clauze ce nu au fost negociate, ce nu au fost exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, precum şi caracterul nedeterminabil al dobânzii, toate acestea fiind de natură a se circumscrise relei-credinţe.

Critica recurentei-pârâte în ceea ce priveşte clauza prevăzuta la art. 8 din Condiţiile Generale ale convenţiei de credit cu referire la declararea scadenţei anticipate, nu poate fi privită ca întemeiată.

Astfel, este adevărat că instituţia de credit trebuie să deţină pârghii eficiente de control în vederea asigurării rambursării creditului, pentru a se acţiona eficient în cazul nerespectării de către reclamanţi a obligaţiilor stipulate în contract. În speţă, se reţine că, pentru a nu fi abuzivă, clauza în discuţie trebuie să vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre părţi, nu şi orice alte contracte încheiate cu banca, pentru că scadenţa anticipată a creditului trebuie să fie în legătură cu acel credit, nu cu alte credite, aşa cum se menţionează în contract.

Referirea la alte convenţii, care nu privesc raporturile din convenţia criticată, precum şi la apariţia unui caz de culpă, fără însă a fi particularizată gravitatea culpei, impun concluzia că reclamanţii nu pot avea reprezentarea clară şi neechivocă asupra situaţiilor în care ar fi supuşi scadenţei anticipate, banca având posibilitatea să declare anticipat scadenţa, în baza conduitei presupus culpabile a reclamanţilor, în cadrul altor convenţii încheiate de aceştia.

Instituţia de credit are dreptul de a-şi recupera prejudiciul creat prin neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către împrumutaţi, inclusiv prin executarea garanţiilor, dar nu în absenţa stabilirii unui termen de declarare a scadenţei anticipate, a posibilităţii remedierii de către consumator a obligaţiilor contractuale şi în condiţiile în care banca poate declara scadenţa anticipată a altor credite contractate de consumator, separate de cel în cauză, precum şi în absenţa unei contraprestaţii a băncii în situaţia unui incident de plată, astfel cum, în mod corect a reţinut instanţa de apel, chestiune care conduce la concluzia că echilibrul contractual nu este respectat, dezechilibrul contractual al părţilor în defavoarea consumatorului fiind evident.

Susţinerea recurentei-pârâte referitoare la faptul că art. 8 ce vizează declararea scadenţei anticipate reprezintă în esenţă un pact comisoriu de gradul III, conform vechiul C. civ., nu poate fi supusă analizei instanţei de recurs, în condiţiile în care este formulată omisso medio.

Faţă de cele anterior-arătate, în mod corect s-a reţinut că există elemente de natură să contureze caracterul abuziv al clauzei menţionate.

Critica recurentei-pârâte referitoare la clauza (constatată ca fiind abuzivă) cuprinsă în art. 4.2 din condiţiile generale ale convenţiei de credit (privind dreptul Băncii de a converti în moneda naţională creditul), în sensul că instanţa de apel ar fi trebuit sa analizeze caracterul abuziv al acesteia sub toate cele trei condiţii prevăzute de Lg 193/2000, nu doar sub aspectul lipsei negocierii clauzei; respectiv că instanţa de apel trebuia sa verifice daca acea clauză creează un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile părţilor, nu poate fi susţinută cu temei.

Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevede că sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Prima instanţă a analizat clauza contestată prin prisma tuturor condiţiilor impuse de textul de lege menţionat, reţinând că aceasta crează un dezechilibru vădit între drepturile şi obligaţiile părţilor şi că părţile au posibilitatea să renegocieze această clauză cu respectarea principiilor bunei-credinţe şi a justului echilibru.

În exercitarea controlului judiciar, cerinţele textului de lege sus evocat au fost corect analizate şi interpretate de către instanţa de apel care a concluzionat asupra modalităţii de soluţionare, de către instanţa de fond, a caracterului abuziv al clauzei contestate, prin însuşirea argumentată a raţionamentului juridic al primei instanţe asupra problemei în discuţie, condiţiile menţionate fiind astfel analizate.

Puterea discreţionară şi unilaterală a băncii de a converti în moneda naţională creditul, în timp ce pentru aceeaşi operaţiune consumatorul are nevoie de avizul băncii, este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.

Cerinţa comportamentului băncii contrar exigenţelor bunei-credinţe în cazul clauzei analizate, este îndeplinită, în condiţiile în care instituţia de credit, profitând de poziţia sa contractuală şi-a rezervat prin contractul de credit dreptul de a converti în moneda naţională creditul în defavoarea împrumutaţilor, precum şi de a recurge unilateral la această măsură fără a lua în considerare şi interesele acestora din urmă.

Într-o ultimă critică, în ceea ce priveşte analizarea clauzei de la art. 4 lit. b) din Convenţia de credit, recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea pronunţată în apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, indicând în acest sens art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel, analizând motivele de apel formulate cu referire la clauza de la art. 4 lit. b) din condiţiile speciale privind rata dobânzii penalizatoare, a considerat ca in mod corect instanta de fond a apreciat respeciva clauza ca fiind abuziva prin raportare la motivele avute in vedere la analizarea clauzei de la art. 3 lit. d) din convenţia de credit.

Or, această susţinere a recurentei-pârâte nu poate fi primită, în condiţiile în care clauza de la art. 4 lit. b) din Convenţia de credit nu a fost constatată ca fiind abuzivă, critica anterior menţionată fiind străină de ceea ce a reţinut instanţa de apel.

În plus, trebuie menţionat că însuşirea argumentată a raţionamentului juridic al primei instanţe de către instanţa de apel nu poate fi apreciată ca o lipsă a propriului raţionament juridic, iar raportările pe care instanţa le-a făcut în calea de atac a apelului cu privire la hotărârea tribunalului atunci când a cenzurat dezlegările în raport de motivele de apel formulate nu pot fi considerate o nemotivare a propriei decizii.

Îndatorirea de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicţii între considerente sau între unele considerente şi dispozitiv, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

În cauză, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de motive contradictorii sau de nemotivare, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluţia din dispozitiv şi nici nu există considerente contradictorii.

Criticile recurentei nu susţin contradictorialitatea şi nici nemotivarea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de apel este legală din perspectiva motivului de casare invocat.

Pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei nr. 108/2018 din 29 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta E. S.A. împotriva deciziei nr. 108/2018 din 29 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2020.