Cassation annulled for challenging factual evidence assessment instead of misapplication of material law in traffic accident liability

Şedinţa publică din data de 27 mai 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/2015 reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâta S.C. D. S.A. şi intervenientul E. şi au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de: 200.000 RON daune materiale, pentru A., reprezentând cheltuielile efectuate în perioada spitalizării, deplasările la instituţiile de specialitate, tratament medicamentos recuperator, alimentaţie specială, diferenţa de venituri realizate anterior accidentului şi cele obţinute ulterior producerii acestui eveniment şi daune morale în cuantum de 2.000.000 RON pentru A.; daune morale în cuantum de 500.000 RON pentru B. şi 500.000 RON şi prestaţii periodice în cuantum de 500 RON lunar de la data producerii accidentului, 10.04.2011 şi până la data finalizării studiilor dar nu mai târziu de 26 de ani pentru minorul C..

Reclamanţii au solicitat actualizarea sumelor la dobânda de referinţă B.N.R. şi indexarea la rata indicelui de inflaţie din momentul producerii riscului asigurat, 10.04.2011, care corespunde cu momentul naşterii dreptului de creanţă şi până în momentul plăţii efective şi integrale a indemnizaţiei de către asigurător şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 436 din 13 aprilie 2016, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de către reclamantul A..

Prin decizia nr. 967 din 20 decembrie 2016, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a admis apelul, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.

Prin sentinţa nr. 650 din 28 iunie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. şi intervenientul forţat E.. A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 300.000 RON daune morale şi dobânda legală calculată de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive şi până la data plăţii efective; a respins capătul de cerere privind actualizarea sumei cu rata inflaţiei; a respins capătul de cerere privind plata daunelor materiale. A respins acţiunea formulată de către reclamanţii B. şi C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. şi intervenientul forţat E.. A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 400 RON cheltuieli de judecată, prin reducerea onorariului de avocat.

Prin decizia nr. 43 din 07 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 650 din 28 iunie 2017, pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de către reclamantul A.. A fost păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Reclamantul A. a declarat recurs împotriva acestei decizii, motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Un prim argument expus de către recurentul-reclamant vizează faptul că în speţă îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 59 alin. (2) din H.G. nr. 1391/2006 (care de altfel au constituit şi temeiul de drept al acţiunii), dispoziţii pe care instanţa de apel în mod greşit nu le-a reţinut.

Recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel, în motivarea soluţiei pronunţate, a interpretat în mod greşit textele de lege aplicabile în cauză, respectiv normele legale încălcate de intervenientul forţat din legislaţia privind circulaţia pe drumurile publice şi totodată în mod greşit a înlăturat declaraţia dată în data de 19.03.2013 de intervenientul forţat în faţa organelor de cercetare penală, dar şi proba ştiinţifică constând în expertiza judiciară, prin care s-a stabilit că pietonul s-a angajat în traversare pe culoarea verde a semaforului şi a fost surprins de schimbarea semnalului în culoarea roşie.

Astfel, potrivit recurentului-reclamant, instanţa de apel, făcând o aplicare greşită a normelor de drept material, nu a reţinut faptul că şoferul a încălcat o serie de dispoziţii legale: art. 59 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002; art. 135 lit. h) din acelaşi Regulament; art. 100 alin. (3) lit. b), art. 35, art. 48 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.

Recurentul-reclamant arată că, în dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi Ordinului C.S.A. nr. 5/2010, se prevede în mod expres că nu se acordă despăgubiri dacă accidentul a fost produs din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate, or în cauza dedusă judecăţii trebuie observat că victima a fost surprinsă pe trecerea de pietoni de apariţia culorii roşii a semaforului - situaţia reglementată expres de dispoziţiile art. 59 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, victima nefiind răspunzătoare de producerea accidentului în integralitate; deşi instanţa de apel a făcut referire la alcoolemia victimei, aceasta nu a încălcat nicio dispoziţie legală din O.U.G. nr. 195/2002. neexistând niciun text de lege care să incrimineze consumul de alcool de către pietoni.

Recurentul-reclamant consideră că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile legale speciale referitoare Ia răspunderea contractuală a asigurătorului, iar potrivit art. 51 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, despăgubirea se plăteşte de către asigurător, necesară fiind implicarea în accident a autovehiculului asigurat, iar în cauza dedusă judecăţii, vătămarea victimei A. a survenit ca urmare a accidentului din 10.04.2011.

Faţă de cele expuse anterior, recurentul-reclamant solicită instanţei să constatate că pietonul A. a fost surprins pe trecerea de pietoni de apariţia culorii roşii a semaforului - ipoteză reglementată expres de dispoziţiile art. 59 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 şi că autoturismul implicat în accident avea încheiată poliţă de asigurare la societatea pârâtă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata D. S.A., prin întâmpinare, a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât motivele invocate de recurentul-reclamant nu se încadrează în motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., reprezentând aspecte de fond, ce au fost invocate pe tot parcursul soluţionării dosarului, atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost efectuat şi comunicat părţilor, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportat la dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., va analiza excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, excepţie care va fi admisă pentru următoarele considerente:

Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 din acelaşi cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, potrivit dispoziţiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurent.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Casarea unei hotărâri, conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recurentul, deşi în susţinerea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8, arată că normele de drept material care au fost încălcate sau greşit aplicate de către instanţa de apel sunt reprezentate de dispoziţiile O.U.G. nr. 195/2002 şi ale Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, toate argumentele acestuia vizează situaţia de fapt. Astfel, în susţinerea motivului de recurs invocat, recurentul susţine că instanţa de apel, în mod greşit a înlăturat declaraţia dată în data de 19.03.2013 de intervenientul forţat în faţa organelor de cercetare penală, dar şi proba ştiinţifică constând în expertiza judiciară. Totodată, recurentul-reclamant nu expune argumente din care să reiasă interpretarea greşită de către instanţa de apel a normei corespunzătoare situaţiei de fapt.

De asemenea, consideraţiile teoretice expuse de către recurent, cu privire la contractul de asigurare, nu reprezintă critici de nelegalitate ale hotărârii pronunţate de curtea de apel.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurentul tinde să obţină, astfel, o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced şi având în vedere că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2), coroborat cu art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata S.C. D. S.A. şi va anula recursul declarat de recurentul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata S.C. D. S.A.

Anulează recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 43 din 07 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 mai 2020.