Forfeiture of appellate deadline due to missing peremptory 30-day term in civil guarantee litigation

Şedinţa publică din data de 27 mai 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 30 iunie 2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 81.540,12 EUR (374.040,83 RON), reprezentând 72,6738% din finanţarea garantată restantă acordată de UCB beneficiarului B. S.R.L., finanţare garantată de către Fond în temeiul confirmării de garantare nr. x din data de 07.08.2012, a dobânzii legale calculate asupra acestei sume de la data de 06.12.2016 şi până la momentul plăţii efective, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4580 din 13 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată şi obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 374.040,83 RON, a dobânzii legale penalizatoare aferente acestei sume, începând cu data de 06.12.2016 şi până la achitarea debitului principal, precum şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.057,13 RON (reprezentând taxă judiciară de timbru).

Prin decizia civilă nr. 1216 din 11 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul-pârât FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN, împotriva sentinţei civile nr. 4580 din 13 decembrie 2017, ca nefondat.

Pârâtul a fomulat cerere de repunere în termen şi recurs împotriva deciziei civile nr. 1216 din 11 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cu privire la cererea de repunere în termen, recurentul-pârât arată că litigiul dedus judecăţii are ca obiect pretenţii, în valoare de 374.040,83 RON.

Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20.07.2017, a fost declarată neconstituţională sintagma "precum şi orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din art. XVIII alin. (2) Legea 2/2013, prin care erau exceptate de la posibilitatea atacării cu recurs deciziile pronunţate în apel în astfel de cauze, cum este şi prezenta.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, că efectele deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale se produc numai cu privire la hotărârile pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial în litigiile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON, începute după publicarea deciziei, respectiv după data de 20.07.2017.

Recurentul-pârât învederează că prezentul litigiu a început înainte de data de 20.07.2017 şi că, în contextul prezentat, nu a mai procedat la declararea recursului împotriva deciziei civile nr. 1216 din 11 iunie 2018.

Recurentul-pârât arată, de asemenea, că, ulterior, Curtea Constituţională, prin decizia 454 din 04 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 836 din 01 octombrie 2018, a stabilit ca Înalta Curte de Casaţie si Justiţie nu are competenţă să se pronunţe în legătură cu efectele deciziei Curţii nr. 369 din 30 mai 2017 sau să dea dezlegări obligatorii care să contravină acesteia.

În consecinţă, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurentul precizează că a fost în imposibilitatea de a formula cererea de recurs în termenul legal, precum şi faptul că motivul care l-a împiedicat să exercite această cale de atac a fost înlăturat prin decizia Curţii Constituţionale nr. 454 din 04 iulie 2018. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 186 C. proc. civ., solicită instanţei repunerea în termenul procedural de formulare a recursului.

În motivarea recursului, recurentul-pârât susţine că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv ale art. 1.270 alin. (1) C. civ., potrivit căruia "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante".

Potrivit recurentului-pârât, instanţa de apel a reţinut eronat că Fondul a procedat în mod neîntemeiat la emiterea refuzului de plată, în prezenta cauză, principiul forţei obligatorii a contractului nefiind respectat.

Recurentul-pârât menţionează că instanţa de apel a reţinut că neefectuarea verificărilor de către intimata în ziua aprobării finanţării, ci cu două zile înainte, nu are semnificaţia nerespectării condiţiilor prevăzute la art. 3.1.1 lit. a).3 şi lit. d). În opinia recurentului-pârât, această apreciere este eronată, raportat la prevederile art. 9.2. (1) lit. a) şi cap. 3 art. 3.1.1 din Convenţia cadru Plafon de Garantare nr. 156/25.10.2011.

Potrivit recurentului-reclamant, banca nu a transmis extras din Buletinul procedurilor de insolvenţă din care să rezulte faptul că societatea nu era subiect al unei proceduri de insolvenţă la data aprobării finanţării, respectiv 26.07.2012, deşi acesta a fost solicitat prin adresa Fondului nr. x/04.05.2016. Banca a transmis odată cu cererea de plată şi prin adresa înregistrată la Fond nr. RG 10429/18.03.2016, un extras B.P.I. din data 24.07.2012.

Totodată, recurentul-pârât arată că banca nu a transmis rezultatul consultării C.I.P. din care să rezulte că societatea nu era în interdicţie bancară de a emite CEC-uri la data de 26.07.2012 (data aprobării finanţării de către bancă), deşi acesta a fost solicitat prin adresa Fondului nr. x/04.05.2016. Banca a transmis odată cu cererea de plată şi prin adresa înregistrată la Fond nr. RG 10429/18.03.2016, o consultare C.I.P. din data de 24.07.2012.

Potrivit recurentului-pârât, respectarea de către bancă a obligaţiei de a efectua consultarea C.I.P. şi consultarea B.P.I. la data prevăzută în convenţie (respectiv, data aprobării finanţării) este de maximă importanţă, având în vedere specificitatea activităţii de garantare, a obligaţiilor de prudenţă şi de cunoaştere a clientelei impuse de reglementările B.N.R. aplicabile.

În opinia recurentului-pârât, nu are nicio relevanţă modificarea prevederilor contractuale de la art. 3.1.1 pct. l lit. a).3 dintr-un act adiţional la Convenţia cadru Plafon de Garantare nr. 156/25.10.2011 încheiat ulterior şi care nu se aplică în cauză.

Astfel, în opinia recurentului-pârât, instanţa este ţinută să judece cauza în raport strict de dispoziţiile convenţiei încheiate între părţi, raportat la respectarea sau nu a acestora. Faptul că unele dintre aceste dispoziţii ar avea, în accepţiunea băncii, un caracter formal nu este de natură să le facă inaplicabile, fiind stabilite de comun acord de către părţi la momentul încheierii convenţiei.

În ceea ce priveşte obligarea Fondului la plata dobânzii legale, recurentul-pârât arată că, deşi instanţa de apel a reţinut că referirea din cuprinsul considerentelor sentinţei de fond la aplicarea a 8 puncte procentuale este în dezacord cu obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa nu a schimbat în niciun fel sentinţa din fond, aprecierile sale privind înlocuirea considerentelor primei instanţe sunt practic lipsite de efecte juridice.

În drept, recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil sau, după caz, tardiv, iar în subsidiar, ca neîntemeiat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost întocmit şi comunicat părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la acesta.

Părţile au prezentat puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 12 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, întrucât nu s-a întrunit unanimitatea membrilor completului de judecată, în vederea soluţionării căii de atac în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ., a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 27 mai 2020, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte va analiza cu prioritate cerinţa respectării termenului de formulare a recursului, termen legal, imperativ şi absolut, precedată însă, de analizarea cererii de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul-pârât.

Conform art. 485 alin. (1) C. proc. civ., "Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispoziţiile art. 468 alin. (2) - (4), precum şi cele ale art. 469 se aplică în mod corespunzător."

În cauză, potrivit dovezii de comunicare a hotărârii, aflată la dosarul de apel, sentinţa atacată a fost comunicată recurentului-pârât la data de 06 iulie 2018, iar recursul a fost declarat la data de 31 octombrie 2018, conform dovezii aflate la dosar recurs.

Potrivit dispoziţiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., nerespectarea termenului în care trebuie exercitat un drept procesual atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Această sancţiune se aplică şi în cazul nerespectării termenului de declarare a recursului, dat fiind că este vorba despre exercitarea unui drept procesual, termenul de declarare a recursului fiind un termen imperativ şi absolut.

Sancţiunea decăderii poate fi evitată în condiţiile în care partea împotriva căreia curge termenul dovedeşte că a fost împiedicată să efectueze actul de procedură în termenul legal şi că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, sens în care dispune art. 186 C. proc. civ.

Din analiza coroborată a prevederilor legale rezultă că, pentru repunerea în termen este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: nerespectarea de către parte a unui termen procedural imperativ, nerespectarea termenului să se datoreze unor motive temeinic justificate, dovedite de parte, împrejurarea ce a împiedicat partea să-şi exercite dreptul în termen să se fi produs înăuntrul acestuia, partea să formuleze atât cererea de repunere în termen, cât şi să îndeplinească actul de procedură neexercitat în termenul iniţial în cel mult 15 zile de la data încetării împiedicării.

În literatura de specialitate, s-a precizat că prin motive temeinic justificate trebuie să se înţeleagă numai acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forţei majore, sunt exclusive de culpă, fiind piedici relative, iar nu absolute.

În speţă, recurentul-pârât a formulat cerere de repunere în termenul de recurs, susţinând că, potrivit dispoziţiilor deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost în imposibilitatea de a formula cererea de recurs în termenul legal, precum şi faptul că motivul care l-a împiedicat să exercite această cale de atac a fost înlăturat prin decizia Curţii Constituţionale nr. 454 din 04 iulie 2018.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că argumentul expus de recurentul-pârât nu constituie un motiv temeinic justificat care să determine repunerea în termenul de declarare a recursului, în sensul dispoziţiilor legale sus amintite.

În contextul prezentat, în conformitate cu dispoziţiile enunţate, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de recurentul-pârât.

Examinând recursul în raport de excepţia de tardivitate, a cărei analiză este prioritară în respectarea principiului ce reglementează ordinea de soluţionare a excepţiilor, consacrat de art. 248 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge cererea ca tardiv formulată, pentru următoarele considerente:

Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

Conform art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

În cauză, termenul de recurs se calculează potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., care statuează că atunci când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte.

Termenul de recurs, fiind un termen de procedură legal, imperativ şi absolut, nerespectarea sa duce la sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a mai exercita calea de atac, potrivit dispoziţiilor art. 185 alin. (1) din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că hotărârea recurată a fost comunicată la 06 iulie 2018, astfel că recursul declarat la 31 octombrie 2018 apare declarat în afara termenului legal şi peremptoriu prevăzut pentru efectuarea actului de procedură al părţii.

Raportat la aceste considerente, precum şi faţă de dispoziţiile art. 485 alin. (1), coroborate cu art. 185 alin. (1) şi art. 186 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge cererea de repunere în termen, formulată de recurentul-pârât FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. şi va anula recursul declarat de recurentul-pârât împotriva deciziei civile nr. 1216 din 11 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca tardiv formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termen, formulată de recurentul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N.

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1216 din 11 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca tardiv formulat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 mai 2020.