Out-of-time payment claim under 2011 sale contract rejected as prescribed; appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 27 mai 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la data de 06.12.2017 sub nr x/2017, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 306.218 RON, cu titlu de preţ al materialelor livrate şi neachitate.

Prin sentinţa civilă nr. 396 din 07 martie 2018, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, respingând cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., ca prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 498 din 8 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 396 din 07 martie 2018, pronunţate de Tribunalul Constanţa, ca nefondat. A fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 2.975 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

În motivare, recurenta-reclamantă expune istoricul relaţiilor contractuale dintre părţi, arătând că, în speţă, au operat două termene de prescripţie, primul în intervalul 2.03.2011 (data încheierii contractului de vânzare-cumpărare) şi 27.12.2011 (data plăţii de către Oraşul Techirghiol a sumei de 193.782 RON), dată la care prescripţia a fost întreruptă. Apreciază că cel de al doilea termen de prescripţie s-a împlinit în 27.12.2014, dar numai faţă de S.C. C. S.R.L. şi Oraşul Techirghiol, părţi cu care recurenta susţine că a avut relaţii comerciale scrise.

În opinia recurentei-reclamante, cel de al doilea termen de prescripţie a început să curgă de la data pronunţării sentinţei civile nr. 232 din 29 ianuarie 2015, când Tribunalul Constanţa a statuat că oraşul Techirghiol nu mai putea să achite recurentei diferenţa de 306.218 RON, întrucât între S.C. C. S.R.L. şi intimată intervenise contractul de cesiune nr. x/2012, care nu i-a fost comunicat.

Faţă de faptul că acţiunea a fost introdusă la 06.12.2017, recurenta-reclamantă susţine că instanţa a fost sesizată înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 12 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 27 mai 2020, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Critica recurentei vizează greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, aceasta arătând că, în speţă, au operat două termene de prescripţie, primul în intervalul 2.03.2011 (data încheierii contractului de vânzare-cumpărare) şi 27.12.2011 (data plăţii de către Oraşul Techirghiol a sumei de 193.782 RON), dată la care prescripţia a fost întreruptă. Apreciază recurenta că cel de al doilea termen de prescripţie s-a împlinit în 27.12.2014, dar numai faţă de S.C. C. S.R.L. şi Oraşul Techirghiol, iar în ceea ce o priveşte pe intimată, cel de al doilea termen de prescripţie a început să curgă de la data pronunţării sentinţei civile nr. 232 din 29 ianuarie 2015.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acţiunea introductivă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 969 C. civ. de la 1864 (respectiv art. 1720 noul C. civ.), obiectul cererii de chemare în judecată fiind reprezentat de obligarea pârâtei la plata contravalorii mărfurilor livrate în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/02.03.2011, în cuantum de 306.218 RON.

Fiind, aşadar, în prezenţa unei răspunderi contractuale şi, întrucât contractul este încheiat sub imperiul vechiul C. civ., sunt aplicabile în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 statuează că:

"Dreptul la acţiune, avînd un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege", termenul general de prescripţie fiind de 3 ani, în raport de prevederile art. 3 alin. (1) din acest Decret.

Raportat la dispoziţia legală mai sus enunţată, prescripţia poate fi definită ca fiind stingerea dreptului la acţiune neexercitat în termenul de prevăzut de lege. În consecinţă, din punct de vedere teoretic, acţiunea intentată de reclamant ulterior împlinirii termenului de prescripţie extinctivă, va fi respinsă ca prescrisă, ceea ce reprezintă practic refuzul concursului forţei de constrângere a statului, solicitat de titularul dreptului subiectiv.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"Prescripţia începe să curgă de la data cînd se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită".

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în mod legal a apreciat instanţa de apel că, faţă de prevederea art. 4 alin. (3) din contract încheiat de recurentă, în calitate de vânzătoare, la 02.03.2011, dreptul la acţiunea al recurentei s-a născut la 16.11.2011.

Cum la 27.12.2011 Oraşul Techirghiol a efectuat o plată parţială, a intervenit întreruperea cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, de la această dată curgând un nou termen de prescripţie de 3 ani, faţă de dispoziţiile art. 16 şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Argumentul recurentei-reclamante în sensul că, în ceea ce o priveşte pe intimată, cel de al doilea termen de prescripţie a început să curgă de la data pronunţării sentinţei civile nr. 232 din 29 ianuarie 2015, când Tribunalul Constanţa a statuat că oraşul Techirghiol nu mai putea să achite recurentei diferenţa de 306.218 RON, întrucât între S.C. C. S.R.L. şi intimată intervenise contractul de cesiune nr. x/2012, nu poate fi reţinut.

Sentinţa civilă nr. 232 din 29 ianuarie 2015, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2013 nu a întrerupt termenul de prescripţie, atâta vreme cât cererea de chemare în judecată a fost respinsă în mod definitiv, ca nefondată, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 498 din 08 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 498 din 08 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 mai 2020.