Validity of discretionary suspension of civil proceedings pending related criminal prosecution under Art. 413(1)(2) CPC

Şedinţa publică din data de 27 mai 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea din 10 decembrie 2018, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a suspendat judecata apelului declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 292 din 03 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., până la soluţionarea definitivă a dosarului penal nr. x/2017, având ca obiect săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 229 C. pen., format ca urmare a plângerii formulate de S.C. B. S.R.L.

Împotriva acestei încheieri, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs.

În motivare, recurenta-pârâtă a reiterat situaţia de fapt, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că încheierea este nemotivată, dar şi că nu există o legătură între decizia de sancţionare disciplinară şi caracterul penal al faptelor intimatului.

Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa nu a indicat raţiunea pentru care a dispus suspendarea judecăţii apelului până la soluţionarea plângerii penale şi a subliniat că simpla menţiune că faptele pentru care s-a aplicat sancţiunea disciplinară sunt aceleaşi cu cele ce fac obiectul plângerii penale, nu constituie o motivare a măsurii suspendării, mai ales în contextul în care aceasta trebuie să se raporteze la cauza pentru care se poate dispune suspendarea - existenţa unei legături între cele două pricini, aspect ce nu a fost avut în vedere de instanţă.

Or, potrivit recurentei-pârâte, obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti derivă din dreptul părţilor de a prezenta judecătorului observaţiile şi argumentele lor, care să fie examinate în mod efectiv, reprezentând o garanţie a dreptului la un proces echitabil.

În opinia recurentei-pârâte, prin nemotivarea soluţiei de suspendare a cauzei până la soluţionarea plângerii penale, instanţa de judecată a produs o vătămare a drepturilor sale procesuale, punând-o în imposibilitatea de a decela raţiunile pentru care a fost dispusă această măsură şi pentru a formula, în consecinţă, critici faţă de această soluţie, motiv pentru care singura modalitate de înlăturare a vătămării este casarea încheierii.

În continuare, recurenta-pârâtă a evocat doctrina şi jurisprudenţa şi a arătat că, potrivit acestora, nu există vreo interdicţie de cumul al răspunderii disciplinare cu cea penală, atunci când fapta în cauză prezintă, în acelaşi timp, atât trăsăturile unei infracţiuni, cât şi o nerespectare a obligaţiilor salariatului, angajatorul fiind liber să sancţioneze respectiva faptă independent de exercitarea dreptului de a formula plângere penală.

Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut că nu există vreo raţiune pentru care să se considere că soluţionarea prezentului dosar ar putea avea loc numai după soluţionarea plângerii penale sau că soluţia pronunţată cu privire la legalitatea deciziei de sancţionare disciplinară ar trebui să urmeze, în mod obligatoriu, soluţia pronunţată în dosarul penal, fiind vorba despre condiţii distincte pentru angajarea celor două forme de răspundere; de altfel, este foarte posibil ca, în anumite cazuri, o anumită faptă să nu prezinte elementele constitutive ale unei infracţiuni, dar să reprezinte o încălcare flagrantă a obligaţiilor de muncă ale salariatului în cauză.

Mai mult, recurenta-pârâtă a susţinut că, raportat la împrejurarea că s-a început urmărirea penală in rem, iar nu in personam, nu s-ar putea reţine vreo înrâurire/legătură între cele două cauze.

Dincolo de acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că măsura suspendării urmează a produce ambelor părţi o vătămare însemnată, întrucât, în ceea ce o priveşte, va fi ţinută, în ipoteza în care contestaţia împotriva deciziei de sancţionare disciplinară urmează a se soluţiona în mod negativ, să plătească drepturi salariale restante pe o perioadă îndelungată (fiind cunoscut că soluţionarea unui dosar penal poate dura şi ani de zile), iar intimatul va primi banii care i se cuvin (în măsura în care i se admite contestaţia), abia după o perioadă foarte lungă de timp.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 5 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului; în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Intimatul-reclamant a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 12 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la 27 mai 2020, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Prealabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi prin cererea de recurs recurenta-pârâtă a indicat ca temei de drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 5 C. proc. civ., astfel cum s-a menţionat şi în raportul întocmit în cauză, faţă de susţinerile recurentei, în sensul că încheierea este nemotivată, iar soluţionarea dosarului penal nr. x/2017 nu are legătură cu prezenta cauză, analiza se va efectua prin prisma motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Conform dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel.

Din cuprinsul dispoziţiilor mai sus menţionate rezultă că legiuitorul a circumscris măsura suspendării facultative a judecăţii de îndeplinirea unei condiţii procedurale, respectiv dovada începerii urmării penale într-o cauză dată şi a unei condiţii de oportunitate, reflectată în rezultatul aprecierii instanţei pe marginea necesităţii suspendării procesului, fondată pe legătura de cauzalitate dintre rezultatul cercetării penale şi modalitatea de soluţionare a cauzei civile în care se pune problema incidenţei prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Este de subliniat că, fiind vorba despre o suspendare facultativă, măsura dispunerii suspendării în temeiul de lege pretins încălcat reprezintă atributul exclusiv al judecătorului de a aprecia dacă o asemenea măsură se justifică şi îndeplineşte condiţiile cerute de textul de lege invocat.

Argumentele expuse de către recurenta-pârâtă reprezintă nemulţumirea acestei părţi cu privire la măsura suspendării, dispusă de instanţă în cauză, şi nu o veritabilă critică de nelegalitate.

Nici motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele expuse de curtea de apel se circumscriu incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., instanţa reţinând că din adresa comunicată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina reiese că s-a început urmărirea penală in rem în data de 24.06.2018 şi că în cuprinsul deciziei de concediere se precizează că sancţiunea s-a aplicat şi pentru faptele ce constituie obiect al urmăririi penale.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţei şi Justiţie apreciază că, în cauză, deşi motivarea este foarte concisă, nu poate fi reţinut motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Având în vedere cele reţinute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 10 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 10 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 mai 2020.