Arbitral award stands as appeal against rejection of annulment action ruled inadmissible per legality principle

Şedinţa publică din data de 21 mai 2020

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie României sub nr. x din 13 iulie 2015, reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B. a formulat cerere de arbitrare, solicitând instanţei private rezilierea contractului de execuţie încheiat cu beneficiara C. S.R.L. din culpa acesteia şi recunoaşterea obligaţiei C. S.R.L. de plată a sumei de 5.283.647,34 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate, cu penalităţi de întârziere reprezentând 10% din debitul principal. S-au solicitat de asemenea daune la nivelul a 10% din valoarea lucrărilor neexecutate, cu penalităţi (2.519 euro plus TVA), în temeiul clauzei penale inserate contractual.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1170, 1171 şi urm. C. civ., art. 21, 23 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 martie 2016, Tribunalul arbitral a respins excepţia de necompetenţă în soluţionarea cererii reconvenţionale reţinând că, potrivit art. 1.616 din C. civ., datoriile reciproce se sting între ele până la concurenţa celei mai mici dintre ele, iar art. 1.617 din C. civ. defineşte compensaţia legală că, art. 52 din Legea insolvenţei nu indică competenţa exclusivă a judecătorului-sindic, o astfel de competenţă se reţine doar dacă se formulează o cerere conform art. 64 din Legea insolvenţei, respectiv depunându-se de către creditorul-debitor o cerere de constatare a intervenirii compensaţiei legale. În măsura în care sunt întrunite condiţiile compensaţiei legale, aceasta va opera de plin drept, nefiind incidente dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Prin sentinţa arbitrală nr. 89 din 23 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2015 a fost admisă în parte cererea arbitrală formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. şi cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă C. S.R.L. şi, în consecinţă:

A fost constatată rezilierea contractului de execuţie, din culpa ambelor părţi, la data de 10 iulie 2013.

A fost admisă în parte acţiunea reclamantei-pârâte şi a fost obligată pârâta-reclamantă la plata următoarelor sume: 4.595.380,95 RON reprezentând rest neachitat din contravaloarea lucrărilor executate; 302.807,41 RON reprezentând cheltuieli arbitrale.

A fost admisă în parte cererea reconvenţională şi a fost obligată reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante următoarelor sume: 1.968.525,45 RON reprezentând daune şi 130.867,65 RON reprezentând cheltuieli arbitrale.

Au fost compensate cheltuielile de arbitrare admise, aferente acţiunii principale şi cererii reconvenţionale şi a fost obligată pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 171.959,76 RON.

Împotriva acestei sentinţe au formulat acţiune în anulare reclamantele A. S.R.L. şi C. S.R.L..

Prin sentinţa civilă nr. 40 din 18 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au fost respinse ca neîntemeiate acţiunile în anulare formulate de reclamantele A. S.R.L. prin administrator judiciar B. şi C. S.R.L. împotriva sentinţei arbitrale nr. 89 din 23 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2015.

Împotriva acestei sentinţe, recurentele A. S.R.L. prin administrator judiciar B. şi C. S.R.L. au declarat recurs înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 26 iulie 2019.

Motivele de casare privind recursul declarat de recurenta A. S.R.L. prin administrator judiciar B.

Recursul recurentei A. S.R.L. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta a susţinut, în esenţă, că a formulat acţiune în anulare parţială a sentinţei arbitrale nr. 89 din 23 noiembrie 2018 şi a încheierii din 10 martie 2016 pronunţate în dosar nr. x/2015 de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul nr. x/2015, invocând următoarele motive de anulare:

Art. 608 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. - litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului. A fost invocat acest motiv în susţinerea motivului de anulare a încheierii din 10 martie 2016, care a respins excepţia de necompetenţă a Tribunalului arbitral în soluţionarea cererii de constatare a compensaţiei legale.

În acest sens, a arătat că solicitarea de constatare a compensaţiei legale a fost făcută de către C. prin cererea reconvenţională şi că excepţia de necompetenţă a fost respinsă prin încheierea din 10 martie 2016, dată la care Tribunalul arbitral a statuat că este competent faţă de prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006, soluţie apreciată ca fiind greşită

Mai susţine recurenta că, considerentele sentinţei recurate cuprind referiri care nesocotesc actele dosarului şi prevederi de bază ale procedurii insolvenţei.

Astfel, faptul că C. a neglijat să-şi valorifice dreptul de creanţă în procedura insolvenţei nu înseamnă că "nu există alt proces care ar putea fi declanşat de un creditor străin de procedură", cum afirmă sentinţa recurată, ci că acest proces a fost ratat de către C., iar acest fapt nu retrage competenţa judecătorului sindic, stabilită necondiţionat de lege, pentru a o încredinţa unei alte instanţe, de drept comun, arbitrale sau judecătoreşti.

S-au arătat expres aceste exigenţe ale procedurii insolvenţei şi în cererea arbitrală, de aceea este surprinzătoare alegaţia sentinţei recurate că reclamanta arbitrală nu a indicat care anume ar fi trebuit să fie conduita C. pentru a-şi susţine apărarea şi în plus nu partea, ci legea este aceea care prescrie conduita pârâtului pentru a-şi susţine apărarea.

Art. 608 lit. b) C. proc. civ. "tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală".

În acest sens, recurenta a arătat că tribunalul arbitral a fost învestit cu cercetarea litigiului dintre părţi generat de executarea contractului nr. x/27.07.2012.

În acest context, a arătat faptul că, în condiţiile în care exista o situaţie litigioasă între A. şi D., urmare a derulării contractului x/1.08.2012, încheiat între părţi, având ca obiect vânzarea produselor necesare executării de către recurentă a lucrărilor de construcţii contractate cu C., Tribunalul arbitral şi-a încălcat competenţa atunci când implicit a tranşat asupra acestui dezacord dintre recurentă şi D., urmărind aceiaşi parametri ca şi cei analizaţi în relaţia contractuală dintre recurentă şi C., analizând şi invalidând comportamentul contractual al recurentei în relaţia cu D., pe baza unui contract care nu cuprindea o clauză arbitrală.

În analiza acestui motiv de anulare, a subliniat că una este analiza unui înscris a relevanţei sale probatorii prezentat ca probă şi încheiat între una dintre părţile litigiului şi un terţ şi cu totul altceva este analiza calitativă, sondarea, aprofundarea şi valorizarea în sens juridic a dinamicii executării obligaţiilor reciproce în contractul încheiat cu un asemenea terţ, în condiţiile în care acest contract nu cuprinde o clauză arbitrală.

Procedând astfel, Curtea de Arbitraj a tranşat considerente ce pot aparţine autorităţii de lucru judecat sau măcar puterii de lucru judecat situaţia litigioasă dintre D. şi recurentă, astfel că, într-un eventual proces, D. ar putea folosi în combaterea pretenţiilor sale constatările şi concluziile Tribunalului arbitral, iar soluţia sentinţei recurate, de respingere a acestui motiv de anulare, este incorectă, ca şi argumentele aduse acestei soluţii.

Art. 608 lit. h) C. proc. civ. "hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii".

A fost invocat acest motiv în ceea ce priveşte: pronunţarea unei soluţii pe cererea reconvenţională a lui C., în condiţiile impedimentului legal generat de art. 36 al Legii nr. 85/2006; transformarea cererii C. de constatare a compensaţiei legale într-o compensaţie judiciară; încălcarea normelor ce cârmuiesc compensaţia în ipoteza specială a existenţei în derulare a procedurii insolvenţei faţă de una din părţile litigiului.

Normele care privesc compensarea legală, atât cele din C. civ. cât şi cele din Legea nr. 85/2006 au caracter imperativ şi în plus aparţin ordinii publice, iar hotărârea care nesocoteşte aceste norme este susceptibilă de anulare. Acest motiv se referă la modalitatea în care Tribunalul arbitral a aplicat regulile de compensare judiciară într-un domeniu în care aceasta este interzis.

S-a evidenţiat în cererea în anulare şi un alt fapt grav, şi anume procedeul tribunalului arbitral, care fusese învestit cu o compensare legală, de a înclina şi tranşa, fără învestire, o compensaţie judiciară, ceea ce încalcă de asemenea ordinea publică şi normele imperative procesuale în materie.

O altă critică vizează greşita aplicare a legii (art. 36 din Legea nr. 85/2006 raportat la art. 413 (suspendarea de drept) şi 412 (suspendarea facultativă).

Astfel, în reglementarea art. 36 din Legea nr. 85/2006, funcţionează impedimentul legal al continuării judecăţii sub forma incidentului suspendării de drept, suspendare care survine din acţiunea directă a legii şi care este doar constatată, nu decisă şi nici apreciată de către instanţa de drept comun.

Se observă astfel, din cenzurarea modului în care tribunalul arbitral a tratat incidentul suspendării de drept al judecăţii, că hotărârea recurată a inserat criterii nelegale, adăugând la lege sau denaturând înţelesul acesteia, în acelaşi mod nedesluşit şi nelegal a tratat sentinţa şi problema transformării compensaţie legale în compensare judiciară şi nelegalitatea procedeului recurgerii la compensarea judiciară într-un domeniu rezervat, de art. 52 al Legii mr. 85/2006, doar compensaţiei legale.

Este o altă încălcare e legii şi, concomitent o denaturare a sensului acesteia o constituie modul în care hotărârea recurată a tratat problema compensaţiei legale, reglementată de art. 52 al Legii nr. 85/2006.

În acest sens, se susţine că în sentinţa arbitrală nu e menţionat vreun moment în care cele două creanţe reciproce să fi fost şi certe şi stinse prin compensare, iar condiţiile compensării legale nu sunt întrunite în cauză.

Normele care privesc compensarea legală, atât cele din C. civ. cât şi cele din Legea nr. 85/2006 au caracter imperativ şi în plus aparţin ordinii publice.

Procedura de insolvenţă creează posibilitatea creditorilor de a-şi valorifica dreptul de creanţă prin depunerea cererii de admitere a creanţei şi lasă, de asemenea, şi posibilitatea societăţii aflate în procedura insolvenţei să-şi recupereze creanţele pe calea dreptului comun.

Rezultă că stingerea reciprocă a celor două creanţe nu se poate face decât pe cale de compensaţie legală ale cărei condiţii însă trebuie întrunite la data deschiderii procedurii.

Or, condiţia esenţială a compensaţiei legale este cea a existenţei concomitente a două creanţe reciproce certe.

Aşadar, atât la data deschiderii insolvenţei (ceea ce exclude incidenţa art. 52 din Legea nr. 85/2006), cât şi ulterior, dar şi pe tot parcursul derulării prezentului litigiu, părţile şi-au contestat reciproc pretenţiile şi nu există nici un act care să ateste existenţa vreunei creanţe certe.

Motivele de casare privind recursul declarat de recurenta C. SRL

Recursul recurentei C. S.R.L. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii în anulare şi anularea în parte a sentinţei arbitrale, rejudecarea pe fond a dosarului şi respingerea acţiunii arbitrale formulate de A., admiterea în integralitate a cererii reconvenţionale formulate şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept procedural şi material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ.

Deşi instanţa de fond a reţinut că Tribunalul Arbitral nu a fost învestit cu o acţiune în rezilierea contractului din culpa comună a părţilor, aceasta a apreciat totuşi că Tribunalul Arbitral nu şi-a depăşit limitele învestirii.

Rezultă astfel, că instanţa de fond a considerat că principiul disponibilităţii nu a fost încălcat în cauză deoarece, deşi niciuna dintre părţi nu a solicitat constarea rezilierii contractului din culpa comună a părţilor, acestea nici nu şi-au manifestat dorinţa de a continua contractul, iar "un contract care presupune executarea în continuare nu poate fi menţinut dacă executantul refuză executarea şi beneficiarul declară refuzul acceptării".

Această interpretare este profund eronată, fiind în contradicţie vădită cu principiul disponibilităţii si cu obligaţia instanţei de a se pronunţa exclusiv în limitele învestirii.

Pe cale de consecinţă, părţile sunt cele care decid cadrul procesual în ceea ce priveşte obiectul litigiului, instanţa sau Tribunalul Arbitrai neavând dreptul să se pronunţe asupra unui capăt de cerere cu care nu au fost învestiţi.

În concluzie, principiul disponibilităţii nu poate fi interpretat în sensul reţinut de către instanţa de fond, această interpretare reprezentând o încălcare gravă a dreptului părţilor de a decide cadrul procesual şi a obligaţiei instanţei de a se pronunţa în limitele învestirii, motiv pentru care, în cauză se impune admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Într-o altă critică, se susţine că hotărârea instanţei de fond este contradictorie şi nemotivată în ceea ce priveşte capătul de cerere privind motivul de acţiune în anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ.. (Tribunalul Arbitral a acordat intimatei A. mai mult decât a cerut), motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Din studierea hotărârii atacate rezultă că instanţa nu a motivat respingerea acţiunii în anulare în ceea ce priveşte faptul că tribunalul a acordat intimatei A. o sumă mai mare decât cea solicitată prin cererea de arbitrare.

Astfel, prin acţiunea în anulare, recurenta a invocat incidenţa motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ. şi din prisma faptului că Tribunalul Arbitral a acordat intimatei A. o sumă mult mai mare decât cea solicitată.

Aşadar, intimata prin cererea de arbitrare a solicitat cu titlu de contravaloare a lucrărilor suma de 4.795.108,61 RON (TVA inclus), aceasta fiind suma din care Tribunalul Arbitral trebuia să deducă plata efectuată de recurentă în cuantum de 506.089,07 RON. Or, Tribunalul Arbitral a dedus această plată din suma de 5.101.470,02 RON (sumă ce reprezenta pretinsa contravaloare a lucrărilor stabilită prin expertiza efectuată în cauză). Însă, având în vedere că reclamanta A. nu şi-a majorat niciodată în cadrul litigiului cuantumul pretenţiilor, indiferent de suma stabilită prin expertiză, tribunalul arbitral trebuia să dispună obligarea recurentei doar la plata sumei solicitate de reclamantă, şi pe cale de consecinţă să deducă plata efectuată anterior tot din această sumă.

Rezultă că, deşi în motivarea unui alt capăt de cerere instanţa reţine în mod corect că Tribunalul Arbitral a decis că niciuneia dintre părţi nu i se datorau penalităţi pentru executarea contractului cu întârziere ambele fiind în culpă, în motivarea acestui capăt de cerere, aceeaşi instanţă consideră că Tribunalul Arbitral nu numai că ar fi acordat penalităţi reclamantei A., dar din cuantumul acelor penalităţi a imputat plata parţială efectuată anterior de subscrisa, or, acest raţionament este profund contradictoriu.

Pe cale de consecinţă, este evident că instanţa de fond îşi contrazice propriile argumente, reţinând în cadrul a două paragrafe consecutive două raţionamente diametral opuse.

Mai susţine recurenta că, prin hotărârea pronunţată instanţa de fond a încălcat dispoziţiile imperative prevăzute art. 1470, art. 2306, art. 1617 C. civ. şi art. 601 C. proc. civ. şi că hotărârea instanţei nu este motivată.

Astfel, prin hotărârea pronunţată, Tribunalul Arbitral a încălcat textele legale menţionate, cu consecinţa obligării recurentei să efectueze o plată dublă pentru aceleaşi materiale şi respectiv cu consecinţa îmbogăţirii fără justă cauză a A., care nu mai este ţinută să facă vreo plată către D., din moment ce aceasta din urmă şi-a primit de la recurentă preţul integral al materialelor.

Prin urmare, ca şi Tribunalul Arbitral, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 1470 şi 2306 C. civ., atunci când a constat că prin sentinţa arbitrală recurenta nu a fost obligată la efectuarea unei plăţi nedatorate.

De asemenea, şi soluţia de respingere a acestui capăt de cerere este nemotivată, atât timp cât instanţa s-a rezumat doar la a prezenta situaţia de fapt ca mai apoi să indice lacunar că Tribunalul Arbitral a efectuat o operaţie matematică de scădere si nu de adunare. Or, instanţa trebuia să motiveze şi să precizeze în mod clar raţionamentul în urma căruia a dedus că Tribunalul Arbitral a scăzut cuantumul materialelor livrate de către D. din suma la plata căreia a fost obligată recurenta.

Mai susţine recurenta, că prin sentinţa recurată instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 1864 C. civ., iar hotărârea instanţei nu este nemotivată.

Prin acţiunea în anulare formulată recurenta a învederat instanţei că Tribunalul Arbitral, în mod nelegal, a obligat-o la plata sumei de 4.595.380,95 RON, deşi din această sumă trebuiau scăzute toate deducerile contractuale, respectiv contravaloarea lucrărilor de remediere pe care aceasta a trebuit să le execute ca urmare a executării contractului într-un mod deficitar de către A. şi, cu toate acestea instanţa de fond a respins acest motiv de nelegalitate.

În acest context, se arată că întreaga motivare a instanţei se rezumă la trei rânduri şi o trimitere generală la sentinţa arbitrală, or, această simplă afirmaţie nu poate echivala cu motivarea temeinică a hotărârii. Astfel, instanţa de fond nu a motivat de ce consideră că Tribunalul Arbitral a dedus costurile suportate cu remedierea lucrărilor executate necorespunzător din preţul total al lucrărilor şi nici nu a indicat pasajele exacte din sentinţa arbitrală unde se regăseşte efectuarea acestei deduceri. Mai mult, instanţa de fond nu a precizat care ar fi cuantumul acelor costuri justificate pretins a fi deduse din preţul total al lucrări.

Rezultă astfel, în ceea ce priveşte acest capăt de cerere, că instanţa de fond nu şi-a îndeplinit obligaţia imperativă de a motiva hotărârea, pe cale de consecinţă în cauză se impune admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În plus, prin respingerea acestui capăt de cerere instanţa de fond a încălcat şi art. 1864 C. civ., care consacră faptul că beneficiarul este obligat să plătească antreprenorului preţul la data şi locul recepţiei întregii lucrări.

Astfel, prin constatarea legalităţii sentinţei arbitrale, instanţa de fond, în mod implicit şi eronat a decis că Tribunalul Arbitral, în mod corect nu a dedus din preţul total al lucrărilor contravaloarea lucrărilor de remediere. Or, având în vedere că în cauză a fost constatată nerespectarea obligaţiilor contractuale de către antreprenor, constând în "nefinalizarea lucrărilor, întârzierile în predare, neremedierea deficienţelor stabilite în protocolul de predare din 11 martie 2013" este evident că acest aspect era incompatibil cu obligarea recurentei la plata integrală a sumelor solicitate de către A., fiind încălcat în acest mod art. 1864 C. civ.

Mai arată recurenta, că prin sentinţa atacată instanţa de fond a încălcat dispoziţiilor imperative cuprinse în art. 1350 C. civ. şi art. 608 alin. (1) lit. h). C. proc. civ.

Astfel, prin sentinţa atacată instanţa a respins acţiunea în anulare formulată de recurentă, în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la neacordarea de penalităţi de către Tribunalul Arbitral, pentru nerealizare de către A. a lucrărilor cu respectarea termenelor contractuale.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut că deşi Tribunalul Arbitral, în mod greşit a refuzat penalizarea, acţiunea în anulare nu este admisibilă deoarece art. 1350 C. civ. nu reprezintă o normă imperativă, pentru că nimic nu se opune ca părţile să fi convenit altfel.

Această apreciere este profund eronată având în vedere că dispoziţiile evocate sunt, în fapt, norme cu caracter imperativ. Astfel, obligativitatea acordări de penalităţi pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale este prevăzută de art. art. 7.4 şi respectiv 12.4 lit. c) din Contract.

Astfel, având în vedere că deşi Tribunalul Arbitral, prin pronunţarea sentinţei arbitrale a încălcat normele imperative prevăzute de art. 1350 C. civ., instanţa de fond a reţinut că aceste norme au caracter privat respingând acţiunea în anulare a recurentei, este evident că prin sentinţa atacată au fost încălcate şi dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., care prevăd desfiinţarea hotărâri arbitrale dacă aceasta încalcă dispoziţii imperative ale legii.

Mai susţine recurenta că aplicarea TVA este prevăzută de norme imperative, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, prin acţiunea în anulare formulată s-a solicitat desfiinţarea sentinţei arbitrale şi motivat de faptul că în aceea ce priveşte suma reprezentând contravaloarea plăţilor către D., Tribunalul Arbitral a reţinut în mod nelegal şi eronat că recurenta ar fi solicitat ca deducerea să opereze exclusiv în privinţa sumei fără TVA, în cuantum de 1.867.237,1 RON.

În continuare, instanţa de fond a interpretat în mod greşit aceste dispoziţii de drept material când a concluzionat că normele de drept fiscal nu pot face obiectul arbitrajului. În acest sens, se arată că aceste norme nu au făcut obiectul litigiului arbitral, neexistând vreo dispută în privinţa aplicării acestora, pe cale de consecinţă, instanţa trebuie să constate că Tribunalul Arbitral în mod greşit nu a procedat la aplicarea acestor norme şi să admită acţiunea în anulare. Neprocedând în acest mod, instanţa de fond a încălcat aceste dispoziţii imperative, impunându-se admiterea recursului, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

De asemenea, hotărârea instanţei nici nu este motivată în ceea ce priveşte respingerea acestui capăt de cerere, fiind incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Astfel, se învederează instanţei de control judiciar, că pentru a pronunţa soluţia de respingere, instanţa de fond s-a rezumat doar la menţiona că litigiile de drept fiscal nu pot face obiectul arbitrajului. Or, este evident că o simplă precizare în acest sens nu este suficientă pentru a urmări raţionamentul instanţei, şi pentru a se asigura îndeplinirea tuturor condiţiilor privind motivarea hotărârilor judecătoreşti impuse de dispoziţiile legale.

Prin întâmpinarea depusă la 4 septembrie 2019, recurenta C. S.R.L. a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea în motivele de recurs limitativ prevăzute de lege, admiterea excepţiei lipsei de interes a recurentei în formularea recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului formulat de către A., cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu de la data de 21 noiembrie 2019 a fost încuviinţat, în unanimitate, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., opinia raportorului fiind în sensul că recursurile sunt inadmisibile.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost comunicat părţilor la data de 28 noiembrie 2019, recurenta-reclamantă depunând punct de vedere la raportul comunicat.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte va respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurenta-reclamantă C. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă A. S.R.L. prin administrator judiciar B. şi administrator special E., pentru următoarele considerente:

Decizia ce formează obiectul prezentelor cereri de recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, hotărârea recurată neînscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 613 alin. (4) C. proc. civ., forma în vigoare la data introducerii cererii arbitrale, în speţă, fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Astfel, dispoziţiile art. 613 alin. (4), coroborat cu art. 613 alin. (3) din C. proc. civ., în vigoare la data înregistrării dosarului, prevedeau că numai hotărârea prin care curtea de apel a admis acţiunea în anulare şi a anulat hotărârea arbitrală este supusă recursului.

Prin Legea nr. 17/2017 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi a unor acte normative conexe, care a intrat în vigoare la data de 24 martie 2017, a fost modificat art. 613 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că "(4) Hotărârea curţii de apel prin care se soluţionează acţiunea în anulare este supusă recursului."

Conform prevederilor art. 24 C. proc. civ., "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare."

Legea civilă nu retroactivează, legiuitorul optând pentru regula previziunii, potrivit căreia faza judecăţii, în întregul ei, este guvernată de dispoziţiile legii în vigoare la momentul pornirii acesteia, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în judecată.

Raportat la faptul că data înregistrării cererii de arbitrare este 13 iulie 2015, rezultă că la momentul înregistrării acţiunii erau în vigoare vechile dispoziţii ale art. 613 alin. (3) şi alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora, hotărârile curţii de apel sunt supuse recursului numai în cazul admiterii acţiunii în anulare.

În cauză, se constată că recursurile au ca obiect o sentinţă prin care Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale nr. 89 din 23 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2015.

Aşadar, sentinţa ce formează obiectul prezentelor cereri de recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu această cale de atac, hotărârea recurată neînscriindu-se în ipoteza legală reglementată de art. 613 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., în vigoare la data introducerii cererii de arbitrare, în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 457 C. proc. civ.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.

Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

În acest context, se reţine că recunoaşterea unei căii de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Întrucât decizia atacată este o hotărâre definitivă, nesusceptibilă a fi cenzurată în calea extraordinară de atac a recursului, în raport cu dispoziţiile legale evocate, pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurenta-reclamantă C. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă A. S.R.L. prin administrator judiciar B. şi administrator special E. împotriva sentinţei civile nr. 40 din 18 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurenta-reclamantă C. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă A. S.R.L. prin administrator judiciar B. şi administrator special E. împotriva sentinţei civile nr. 40 din 18 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2020.