Contract resolution for non-payment: scope of cassation review and interpretation of burden of proof under the former Civil Code

Şedinţa publică din data de 21 mai 2020

Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 6 octombrie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. a solicitat instanţei să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.09.2009 de BNP C., care are ca obiect apartamentul nr. x situat în Bucureşti, str. x, sector 1 şi, în consecinţă să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1361 şi următoarele, art. 1365, art. 1368 C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 244 din 22 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.09.2009 de BNP C., a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării pârâtului să restituie reclamantului apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, str. x, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 5.555 RON, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru şi a respins ca neîntemeiată cererea pârâtului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâtul B..

Prin decizia civilă nr. 119A/2018 din 8 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 244 din 22 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant A..

Împotriva deciziei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâtul B..

Prin decizia nr. 2360 din 12 decembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a decis cu opinie majoritară, respingerea recursului declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 119A/2018 din 8 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi la data de 4 martie 2020, contestatorul B. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 2360 din 12 decembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

În motivarea cererii, întemeiate pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., contestatorul B. a solicitat admiterea contestaţiei şi, pe cale de consecinţă anularea deciziei atacate.

În acest context, contestatorul susţine admisibilitatea contestaţiei în anulare, arătând că prin cererea de recurs a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", întrucât a apreciat că au fost aplicate greşit prevederile art. 1169 C. civ. de la 1864 "cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească", iar în lumina acestui text de lege, reclamantul trebuia să facă dovada că pârâtul nu a plătit preţul, instanţa de recurs considerând că "aceasta este o dispoziţie cu caracter procedural, iar dispoziţiile evocate se referă la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În opinia contestatorului, instanţa de recurs a omis să cerceteze acest motiv de casare, deşi în sistemul C. civ. de la 1864, art. 1169 nu reprezenta o dispoziţie cu caracter procedural, având în vedere că textul face parte din Capitolul IX "Despre probaţiunea obligaţiilor şi a plăţilor al Titlului III din Cartea III".

În acest context, se susţine că instanţa de recurs a examinat în detaliu critica sa privitoare la aplicarea greşită a prevederilor art. 1191 C. civ. de la 1864. Or, atât art. 1169, cât şi art. 1191 vizează problema probei raportului juridic civil concret şi nu se poate pune problema că un text ar ţine de procedură, iar celălalt de dreptul substanţial, acesta fiind şi motivul pentru care s-a invocat şi pct. 2 al art. 503 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că dezlegarea dată acestui motiv de recurs este şi "rezultatul unei erori materiale".

În al doilea rând, contestatorul susţine că prin recurs a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât a apreciat, pe de o parte că hotărârea nu este motivată, iar pe de altă parte că au fost aplicate greşit prevederile art. 1020-1021, 1365 şi 1368 din C. civ. de la 1864, în ceea ce priveşte rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare.

Mai arată contestatorul, că instanţa de apel nu a întreprins nimic pentru a statua dacă, în lumina înţelegerii părţilor, într-adevăr obligaţia de plată a preţului era ajunsă la scadenţă şi dacă neexecutarea era imputabilă cumpărătorului.

În acest sens, subliniază că hotărârea instanţei de apel nu conţine niciun considerent din care să rezulte faptul că pârâtul avea obligaţia să plătească preţul până la un anumit termen, iar obligaţia nu a fost executată în mod culpabil. De asemenea, nu s-a stabilit prin hotărârea recurată care erau tranşele convenite în viitor, cât timp pârâtul putea să stea gratis în apartament, când a constatat reclamantul "potenţa financiară a pârâtului" care ar fi impus obligarea acestuia la plata preţului, aşa cum reclamantul a susţinut că au convenit.

În acest context, a apreciat contestatorul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele care să justifice admiterea acţiunii în rezoluţiune din perspectiva scadenţei obligaţiei de plată şi a neexecutării culpabile a acesteia. De asemenea, motivele sunt şi contradictorii, dacă se are în vedere faptul că reclamantul a susţinut că plata se va face atunci când pârâtul va avea posibilităţi financiare, or, Curtea de Apel a constatat că pârâtul nu a avut posibilităţi financiare (şi de aici a tras concluzia că nu a plătit preţul) şi totuşi a decis că se impune admiterea acţiunii în rezoluţiune.

Din această perspectivă, a apreciat că instanţa de recurs a omis să cerceteze acest motiv de casare, în sensul că nu a arătat unde a reţinut Curtea de Apel care era data plăţii preţului şi dacă neexecutarea obligaţiei de plată a preţului era imputabilă cumpărătorului.

În continuare, contestatorul prezintă citate din memoriu de recurs aferent acestui motiv de casare pentru a evidenţia cele susţinute în argumentarea contestaţiei în anulare.

În al treilea rând, contestatorul susţine că, deşi prin hotărârea recurată nu s-a reuşit stabilirea unei date limită până la care trebuia plătit preţul contractului, după ce instanţa de apel s-a pronunţat, la data de 30 martie 2018 a fost consemnat preţul la dispoziţia reclamantului, iar la 2 mai 2018 reclamantul s-a prezentat la executorul judecătoresc şi a ridicat suma de 50.000 de Euro cu titlu de preţ al contractului de vânzare-cumpărare, menţionând totodată că în doctrina reprezentativă s-a arătat că "partea în culpă are posibilitatea, spre a evita rezoluţiunea contractului, să execute prestaţiile datorate în tot cursul procesului, inclusiv în faza recursului", iar instanţa de recurs nu a cercetat acest motiv de recurs.

În acest context, contestatorul apreciază că, situaţia din speţă este similară cu aceea în care, după ce instanţa de apel s-a pronunţat, între părţi se încheie o tranzacţie sau un acord de mediere.

În prezenta cauza, chiar dacă din punct de vedere formal nu există un contract de tranzacţie, părţile au dorit stingerea litigiului, ca şi la tranzacţie, după ce instanţa de apel s-a pronunţat, pârâtul a plătit preţul, iar reclamantul 1-a primit.

În acest context, arată contestatorul, că sunt situaţii în care, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul şi casează decizia recurată, chiar dacă nu s-ar reţine vreun motiv de nelegalitate. Numai procedându-se în acest mod se dă relevanţă voinţei părţilor, iar soluţia corespunde pe deplin intereselor acestora şi asigură securitatea circuitului civil. De asemenea, se asigură compatibilitatea unor norme de drept substanţial cu normele de drept procesual, care trebuie aplicate într-un asemenea mod încât să ţină seama de voinţa concordantă a părţilor.

Pentru aceste considerente, contestatorul se consideră îndreptăţit să solicite admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei atacate şi admiterea recursului declarat împotriva deciziei nr. 119A/08.02.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, casarea decizia recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti.

Prin întâmpinarea, depusă la 19 martie 2020, intimatul A. a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 503 alin. (2) raportat la art. 504 C. proc. civ., ce vizează condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei în anulare.

Astfel, prima condiţie vizează contestaţia în anulare întemeiată pe art. 503 alin. (1), care se referă la hotărâri definitive pronunţate atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata, în cauză, nefiind invocat motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (1) C. proc. civ., ci art. 503 alin. (1) pct. 2 şi 3 din acelaşi cod.

A doua condiţie vizează ipoteza în care s-a formulat o contestaţie în anulare împotriva unei anumite hotărâri şi se prevede că nu se mai poate formula o nouă contestaţie în anulare împotriva aceleiaşi hotărâri, chiar dacă se invocă alte motive, aspect ce nu poate fi reţinut în cauză.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate raportate la temeiului de drept invocat, Înalta Curte urmează a respinge contestaţia în anulare pentru considerentele ce urmează:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Motivele invocate de contestator sunt circumscrise dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., potrivit cu care, hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale şi art. 503 alin. (2) pct. 3 din acelaşi Cod, ce prevede exercitarea acestei căii de atac, atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Dispoziţiile sus-menţionate, fiind de strictă interpretare şi aplicare, au în vedere numai omisiunea cercetării motivelor de casare şi dacă dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Astfel, sub un prim aspect, se invocă de către contestator, cu referire la dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., faptul că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de nelegalitate privitor la aplicarea greşită a prevederilor art. 1169 C. civ. de la 1864.

În raport cu această critică, Înalta Curte, reţine că motivul invocat de contestator în sensul celor arătate este nefondat, instanţa de recurs nefiind ţinută să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept invocate în susţinerea motivului de casare, ci le poate analiza global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să cerceteze un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a se cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a recurentului nu deschide calea contestaţiei în anulare, prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., în cauză, reţinându-se că nu au fost aplicate greşit prevederile art. 1169 C. civ. de la 1864.

În speţă, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută incidenţa evocatei norme, întrucât aceasta consemnează expres omisiunea examinării motivului de recurs, iar nu a argumentelor de fapt sau de drept invocate de parte.

Cu referire la susţinerea contestatorului, în sensul că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., privind lipsa motivării hotărârii pronunţate de instanţa de apel şi la aplicarea greşită a prevederilor art. 1020 - 1021, 1368 din C. civ. de Ia 1864 în ceea ce priveşte rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare, se constată că este nefondată, având în vedere că în dovedirea acestui motiv de casare, contestatorul a redat motivele de recurs întemeiate pe aceste dispoziţii pentru a argumenta că instanţa de recurs nu le-a analizat.

În cadrul acestui motiv de recurs, contestatorul susţine că instanţa de recurs a omis să cerceteze acest motiv de casare, întrucât nu a arătat unde anume Curtea de Apel Bucureşti a reţinut care era data plăţii preţului, însă, chiar contestatorul a arătat că instanţa de recurs a realizat analiza motivelor de nelegalitate invocate în chiar cuprinsul paragrafelor indicate de acesta.

În acest sens, contestatorul arată că, deşi, prin hotărârea recurată nu s-a reuşit stabilirea unei date limită până la care trebuia plătit preţul contractului, după ce instanţa de apel s-a pronunţat, la data de 30 martie 2018 a fost consemnat preţul la dispoziţia reclamantului, iar la 2 mai 2018 reclamantul s-a prezentat la executorul judecătoresc şi a ridicat suma de 50.000 de Euro cu titlu de preţ al contractului de vânzare-cumpărare, situaţie apreciată de către contestator ca fiind similară cu aceea în care, după ce instanţa de apel s-a pronunţat, între părţi se încheie o tranzacţie sau un acord de mediere.

Faţă de aceste susţineri, Înalta Curte apreciază că, în situaţia în care acest aspect s-ar fi impus a fi cercetat de către instanţa de recurs, aceasta ar fi constatat relevanţa acestei chestiuni, însă a constatat că toată această procedură s-a derulat după pronunţarea deciziei recurate, aspect reţinut în considerente ca fiind unul de încercare a schimbării situaţiei de fapt avută în vedere de instanţa de apel atunci când a soluţionat apelul.

Din examinarea motivelor invocate în contestaţia în anulare în corelare cu considerentele de fapt şi de drept ale deciziei nr. 2360/2019, Înalta Curte constată că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de recurs invocate de recurent, fiind argumentată soluţia pronunţată, în considerentele deciziei atacate făcându-se referire la toate motivele de recurs invocate de titularul căii de atac.

Din această perspectivă, se constată că instanţa de recurs a analizat amplu şi judicios toate motivele de recurs cu care a fost învestită, răspunzând tuturor criticilor formulate de recurent, contestaţia în anulare fiind nefondată în contextul în care motivele pretins necercetate sunt simple afirmaţii, formulate în susţinerea motivelor de recurs, nu critici subsumate vreunuia dintre motivele de nelegalitate invocate.

În ceea ce priveşte critica contestatorului întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., noţiunea de "greşeală materială" reprezintă o greşeală de ordin procedural de o asemenea gravitate, încât a avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluţia respectivă, aspect ce se constată a nu fi incident în speţa de faţă.

Aşadar, motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pe care s-a întemeiat calea de atac a recursului, au fost analizate prin decizia atacată, contestaţia vizând, în realitate, pretinsa nesoluţionare a unor argumente subsumate motivelor de nelegalitate menţionate.

Ca atare, nu se poate aprecia că soluţia instanţei de recurs este consecinţa unei erori în sensul neobservării aspectelor invocate, ci consecinţa analizei coroborate a criticilor subsumate motivelor de nelegalitate invocate de recurent.

Totodată, se reţine că nemulţumirea contestatorului cu privire la soluţia pronunţată sau cu privire la argumentele care au format convingerea instanţei de recurs nu poate constitui motiv de admisibilitate a contestaţiei în anulare, iar aspectele invocate în motivarea cererii nu reprezintă omisiuni în sensul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., iar dezlegarea dată recursului nu poate fi apreciată ca fiind rezultatul unei erori materiale, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 din acelaşi Cod.

În consecinţă, se constată că dezlegarea dată recursului, prin decizia a cărei anulare se solicită, nu este rezultatul omisiunii de cercetare a vreunui motiv de recurs, iar prezenta contestaţie în anulare este nefondată din perspectiva dispoziţiilor evocate de contestator.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 508 C. proc. civ. va respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorul B. împotriva deciziei nr. 2360 din 12 decembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare ca neîntemeiată.

Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorul B. împotriva deciziei nr. 2360 din 12 decembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2020.