Statute of limitations for damages arising from non-performance of property exchange; appeal allowed, decision quashed and case remanded

Şedinţa publică din data de 21 mai 2020

Asupra cererii de recurs de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, sub dosar nr. x/2013, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 671.329 RON reprezentând daune-interese compensatorii şi moratorii, date de neexecutarea în natură a obligaţiilor asumate prin Convenţia din 04.03.2004, pe perioada 2004-2013, perioadă necesară obţinerii titlurilor executorii constând în hotărâri judecătoreşti cu caracter întreruptiv al oricărei prescripţii, cu cheltuieli de judecată constând în taxe de timbru, onorarii avocaţiale şi orice alte cheltuieli pricinuite de neexecutarea convenţiei până la data de 29 august 2013 (data intabulării dreptului de proprietate).

În drept, cererea a fost motivată pe prevederile art. 1071, 1073, 1079, 1082 şi 1084 din C. civ.

Pârâta B., prin cererea reconvenţională, a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 50.000 USD sau echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii (165.000 RON la data introducerii acţiunii la un curs de 1 USD=3,30 RON), cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea reconvenţională a fost motivată pe prevederile art. 205, 209, Noul C. proc. civ. şi art. 1077, 1075 şi 1092 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 94/S din 19 mai 2015, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta B. şi, în consecinţă a respins ca prescrisă acţiunea civilă formulată de reclamanta-pârâtă reconvenţional A..

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâta B. şi a fost obligată reclamanta A. să achite suma de 7319 RON, diferenţă onorariu expert pentru expert contabil C., în contul Biroului Local pentru Expertize Judiciare Tehnice şi Contabile al Tribunalului Braşov.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, prin decizia civilă nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016 a admis în parte apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 94/S din 19 mai 2015 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă, pe care a anulat-o în parte şi reţinând cauza spre judecare a respins excepţia prescripţiei acţiunii.

A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A. şi a fost obligată pârâta B. să plătească suma de 670.031,98 RON daune-interese şi suma de 26.787,29 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând taxe de timbru în sumă de 10.368,29 RON, onorariu expert 8.319 RON şi onorariu avocat 8.000 RON, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Împotriva deciziei nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, pârâta B. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta A. şi menţinerea ca legală a sentinţei civile pronunţate de Tribunalul Braşov in dosarul nr. x/2013.

Recurenta susţine că decizia pronunţată în apel este nelegală, întrucât este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, atât în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi în privinţa fondului cauzei (a acordării daunelor-interese).

În acest sens, recurenta susţine greşita respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv aplicarea greşită a art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul-Lege nr. 167/1958.

Astfel, obiectul acţiunii reclamantei 1-a reprezentat obligarea recurentei la plata unei sume de bani - 671.329 RON - reprezentând:

"daune interese compensatorii şi moratorii, date de neexecutarea în natură a obligaţiilor asumate prin convenţia din 4 martie 2004, pe perioada 2004-2013".

Acestea sunt pretenţiile afirmate de către reclamantă pentru prima data prin acţiunea ce formează obiectul dosarului de faţă, înregistrată la data de 20 decembrie 2013.

În acest context, recurenta susţine că în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că termenul general de 3 ani de prescripţie a fost întrerupt succesiv prin procedurile judiciare derulate pentru valorificarea dreptului principal.

În acest sens, s-a făcut trimitere la sentinţa civila nr. 2246/C/20.12.2004 a Tribunalului Braşov prin care s-a constatat existenţa obligaţiei de transmitere în proprietate a unor spatii comerciale şi la sentinţa nr. 1528/2011 a Tribunalului Braşov, irevocabilă la data de 17 ianuarie 2013, care a pronunţat o hotărâre care tine loc de contract autentic de schimb.

Niciunul dintre demersurile judiciare mai sus evocate de instanţa de apel nu are caracter întreruptiv de prescripţie raportat la pretenţiile deduse judecăţii prin acţiunea din prezentul dosar.

Astfel, prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecata sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

În mod cu totul eronat, susţine recurenta, instanţa de apel a reţinut incidenţa art. 16 lit. b) din Decretul-Lege nr. 167/1958.

Sintagma "introducerea unei cereri de chemare in judecată" face referire la o acţiune care să aibă ca obiect tocmai daune-interese compensatorii şi moratorii, de genul celor solicitate de reclamantă prin cererea ce formează obiectul dosarului de faţă.

Or, niciodată prin acţiunile anterioare, reclamanta nu a solicitat vreo sumă de bani cu titlu de daune-interese compensatorii şi moratorii.

Niciuna dintre procedurile judiciare la care face trimitere instanţa de apel nu a avut ca obiect obligarea recurentei la plata de daune interese compensatorii şi/sau moratorii, pentru a avea caracter întreruptiv de prescripţie.

Termenul de prescripţie având ca obiect dreptul material la acţiunea privind daunele interese este supus aceluiaşi regim juridic aplicabil prescripţiei extinctive pentru obligaţia principală, inclusiv în ceea ce priveşte termenul în care creditorul le poate valorifica.

Introducerea unei cereri de chemare în judecată având ca obiect o obligaţie principală (în speţă obligaţie de a face - transmiterea în proprietate a unor spatii comerciale, respectiv hotărâre care să ţină loc de contract autentic de schimb) nu întrerupe cursul termenului de prescripţie al dreptului material la acţiunea în daune-interese, fie ele compensatorii, fie moratorii.

Introducerea unei cereri de chemare în judecată nu poate avea ca efect întreruperea cursului prescripţiei extinctive raportat la alte pretenţii decât cele afirmate în cererea introductivă.

Prescripţia extinctivă sancţionează tocmai starea de pasivitate a creditorului, care lasă sa treacă termenul prevăzut de lege fără a afirma în instanţă pretenţiile sale.

În speţă, la data introducerii acţiunii - 20 decembrie 2013 - dreptul reclamantei la daune interese compensatorii şi moratorii era prescris, astfel cum corect a apreciat Tribunalul Braşov, care a reţinut că în cauză nu a operat o întrerupere a termenului de prescripţie.

În acest context, recurenta susţine că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune se impunea a fi admisă, iar acţiunea respinsă ca atare.

Mai susţine recurenta, că prescripţia dreptului material la acţiune poate fi însă privită şi din alt punct de vedere.

Aşadar, cererea de chemare în judecată este o acţiune patrimonială, astfel că, acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, fiind supusă termenului general de prescripţie de 3 ani.

Potrivit pct. 3 al Actului adiţional la Protocolul de negociere din 4 martie 2004, termenele stabilite prin protocol prin care B. se obliga să îşi îndeplinească angajamentele asumate faţă de A. (termene de 45 de zile, respectiv de 3 luni de zile) vor începe să curgă începând cu data de 15 martie 2004.

Astfel, ţinând seama strict de prevederile menţionate, rezultă că cel mai târziu după împlinirea unui termen de 45 de zile, respectiv la împlinirea termenului de 3 luni începând cu data de 15 martie 2004 s-a născut dreptul material la acţiune al reclamantei de a solicita atât îndeplinirea obligaţiilor, cât şi acordarea daunelor interese compensatorii şi a daunelor moratorii.

În acest sens, recurenta susţine că dreptul la acţiune în ceea ce priveşte aceste daune interese s-a prescris la data de 30 aprilie 2007, respectiv la data de 15 iunie 2007.

Pe de altă parte, având în vedere hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile dintre părţi, rezultă că cel mai târziu la data de 9 noiembrie 2010, la expirarea unui termen de 3 ani de la data pronunţării deciziei nr. 3584/09.11.2007, dreptul material la acţiune s-a prescris.

Aşadar, din oricare punct de vedere ar fi analizată prescripţia extinctivă, este evident că dreptul reclamantei la o acţiune vizând daune compensatorii şi daune moratorii este prescris.

Mai susţine recurenta, greşita admitere pe fond a cererii de chemare în judecată, aplicarea greşita a normelor de drept material privind regimul juridic al daunelor compensatorii si moratorii - art. 1082 C. civ. de la 1864.

În acest sens se susţine că, reclamanta nu a arătat în mod distinct ce sumă de bani solicită cu titlu de daune compensatorii şi ce sumă cu titlu de daune moratorii.

Art. 1082 C. civ. de la 1864 prevedea că: debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligaţiei, sau pentru întârzierea executării.

În acest context, recurenta arată că instanţa de apel a acordat reclamantei suma de 670.031,98 RON sub titlul generic de "daune interese", fără a preciza ce fel de daune-interese şi fără a analiza regimul lor juridic.

Cele două categorii de daune interese au un regim juridic total diferit aşa cum rezultă din prevederile art. 1082 C. civ. de la 1864 şi nu se pot acorda decât în anumite condiţii.

Aşadar, în mod greşit instanţa de apel a avut în vedere la stabilirea sumei la care a fost obligată recurenta, "sumele care ar fi putut fi încasate cu titlu de chirie pe durata lipsirii de folosinţă".

Or, prin acţiunea formulată, reclamanta nu a solicitat folos de tras, impunându-se a fi făcută distincţia între lipsa de folosinţă pe de o parte şi daunele compensatorii şi moratorii, pe de altă parte.

Mai arată recurenta, că daunele interese compensatorii nu puteau fi acordate, întrucât în speţă, obligaţia de a face a fost executată în natură, astfel încât ea nu mai poate fi executată prin echivalent (prin intermediul daunelor compensatorii).

Din punct de vedere juridic, reclamanta susţine că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a face, respectiv obligaţia de a transmite în proprietatea acesteia cele două spatii comerciale prevăzute în acel Protocol din data de 4 martie 2004.

Însă, prin sentinţa nr. 1528/C/11.10.2011 a Tribunalului Braşov, definitivă şi irevocabilă s-a dispus ca hotărârea să ţină loc de act autentic de schimb între reclamanta A. şi pârâta B. cu referire la imobilele situate în Braşov, str. x, magazin 249-203...respectiv Braşov, Piaţa Traian, nr. 20 - magazin nr. 217, neînscris in CF".

Prin aceeaşi hotărâre s-a dispus înscrierea în CF a dreptului de proprietate a reclamantei A. asupra imobilului.

Aceasta înseamnă ca obligaţia de a face, asumata prin acel Protocol a fost executată în natura. Obligaţia de a face are ca obiect aducerea la îndeplinire a unui fapt.

Astfel, obligaţia de a face nu este o obligaţie alternativă şi debitorul nu poate, după alegerea sa să execute faptul sau să plătească o sumă de bani, deoarece obiectul acestei obligaţii îl formează faptul promis.

Prin urmare, cât timp obligaţia de a face poate fi executată, iar în speţă aceasta a fost executată, debitorul nu se poate libera oferind creditorului o sumă de bani egală cu paguba ce i s-a cauzat din neexecutarea obligaţiei.

Daunele-interese compensatorii sunt despăgubiri băneşti datorate creditorului pentru a-i compensa prejudiciul ce i-a fost cauzat prin neexecutarea obligaţiilor de către debitor.

Aşadar, daunele-interese compensatorii nu pot fi cumulate cu executarea în natură a obligaţiei, deoarece ele o înlocuiesc pe aceasta.

De asemenea, recurenta susţine că daunele-interese moratorii nu puteau fi acordate.

Astfel, prin petitul acţiunii, reclamanta pretinde daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de a face. Or, daunele-interese moratorii sunt despăgubiri băneşti care reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei asumate prin contract de către debitor.

Prin urmare, daunele moratorii nu pot fi cerute pentru neexecutarea obligaţiei aşa cum greşit pretinde reclamanta, ci cel mult pentru executarea cu întârziere a acesteia, lucru nesolicitat de către reclamantă.

În plus, deşi intitulate "daune moratorii" sumele de bani la care a făcut referire reclamanta în petitul acţiunii sale nu sunt datorate pentru executarea cu întârziere a obligaţiei asumate de recurentă, ci pentru neexecutarea ei, după cum este formulat însuşi petitul cererii de chemare în judecata, de la care instanţa nu poate abdica.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 3 noiembrie 2016, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport reţinându-se că recursul este inadmisibil.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 14 noiembrie 2016, intimata A. depunând punct de vedere.

Recurenta-pârâtă B. a invocat, la 7 decembrie 2016, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. şi art. XVIII alin. (1) şi (2) din Legea nr. 2/2013.

Prin decizia civilă nr. 324 din 23 februarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. şi art. XVIII alin. (1) şi (2) din Legea nr. 2/2013 invocată de petenta B.. A respins cererea de suspendare a judecăţii. A respins, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Împotriva acestei decizii, B. a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 coroborat cu art. 513 alin. (4) din C. proc. civ., solicitând schimbarea în tot a deciziei atacate şi rejudecarea recursului pe care l-a formulat la data de 24 mai 2016 împotriva deciziei civile nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 387/2019 din 4 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 878 din 31 octombrie 2019, instanţa de contencios constituţional a dispus că: "Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (1) şi a sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., excepţie ridicată de B. în dosarul nr. x/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă".

În motivarea deciziei, instanţa de contencios constituţional a reţinut în paragraful nr. 26 că "prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, este neconstituţională, fiind contrară art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) şi art. 126 alin. (3) din Constituţie. În consecinţă, având în vedere, pe de o parte, că, în cauza de faţă, data sesizării Curţii Constituţionale este anterioară pronunţării deciziei amintite, precum şi, pe de altă parte, prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate privind sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, urmează a fi respinsă ca devenită inadmisibilă".

Prin decizia nr. 469 din 20 februarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019 a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuenta B. împotriva deciziei nr. 324 din 23 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimata A..

A fost schimbată în tot decizia atacată în sensul că s-a respins excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 517/AP din 5 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2013 şi s-a acordat termen la data de 26 martie 2020, în vederea soluţionării pe fond a recursului, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 13 martie 2020, Înalta Curte a preschimbat, din oficiu, termenul de judecată stabilit pentru 26 martie 2020 la data de 21 mai 2020, în temeiul art. 230 C. proc. civ., având în vedere Ordinul nr. 91/12.03.2020 al preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a decis suspendarea activităţii de lucru cu publicul, precum şi suspendarea accesului persoanelor care nu fac parte din personalul instanţei supreme în sediile acesteia, ambele măsuri fiind esenţialmente temporare şi urmând a fi aplicate în perioada 16.03.2020-16.04.2020, în sprijinul eforturilor făcute de autorităţile naţionale competente pentru limitarea răspândirii epidemiei cauzate de SARSCov-2 (boala COVID-19).

Exercitând controlul de legalitate asupra deciziei atacate, în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Ca premisă a analizei raporturilor dintre părţi şi, pe cale de consecinţă, a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. s-a solicitat obligarea pârâtei B. la plata de daune interese în cuantum de 671.329 RON, reprezentând paguba efectiv încercată de reclamantă prin lipsirea de imobilele individualizate în Protocolul din 4.03.2004, în perioada 2004-2013, şi beneficiul nerealizat (dobânzi) cu referire la sumele care ar fi trebuit să se afle în contul reclamantei dacă aceasta ar fi încasat fructele civile.

Prin acţiunea principală, reclamanta a invocat faptul că i se cuvin daune-interese compensatorii şi moratorii, date de neexecutarea în natură a obligaţiilor asumate prin Protocolul din 4.03.2004, pe perioada 2004-2013, perioadă necesară pentru obţinerea titlurilor executorii constând în hotărâri judecătoreşti, toate cu caracter întreruptiv al oricărei prescripţii.

Aşadar, se observă că reclamanta într-un mod generic şi axiomatic, solicită o anumită sumă de bani cu referire la o perioadă mai mare de trei ani anterioară datei introducerii cererii sale de chemare în judecată, invocând întreruperea termenului de prescripţie extinctivă, cu caracter general, aplicabil raporturilor juridice obligaţionale dintre părţi, instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, prin raportare la existenţa unor hotărâri judecătoreşti care au vizat însăşi obligaţia pârâtei de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu.

Nicăieri în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu s-a făcut trimitere la obiectul acţiunilor finalizate cu obţinerea hotărârilor judecătoreşti care, în opinia reclamantei, sunt întreruptive a cursului prescripţiei extinctive în prezenta cauză şi nici nu s-a dezvoltat ideea prejudiciului încercat de reclamantă în mod concomitent atât pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor asumate de pârâtă (daune moratorii) cât şi pentru neexecutarea totală sau parţială a aceloraşi obligaţii, de către aceeaşi pârâtă (daune compensatorii).

Instanţa de apel, cu nesocotirea tuturor aspectelor legale vizând executarea prin echivalent a obligaţiilor, şi respectiv a categoriilor de despăgubiri care se pot solicita în funcţie de situaţia de fapt şi de drept dintre părţi, se apleacă asupra caracterului cererii reclamantei în pretenţii, pe care îl apreciază ca fiind unul accesoriu, chiar dacă pretenţiile băneşti ale reclamantei nu au mai făcut obiect al acţiunilor în justiţie.

Prin urmare, instanţa de apel nu doar că nu lămureşte care anume sunt despăgubirile la care este îndreptăţită reclamanta, în considerarea dreptului acesteia de proprietate asupra imobilelor în litigiu, consfinţit prin decizia civilă nr. 83 din 17.01.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care se menţin soluţiile primei instanţe şi ale instanţei de apel, din dosarul nr. x/2011, în sensul pronunţării unei hotărâri care să "ţină loc de contract autentic de schimb între reclamanta A. şi pârâta B., potrivit Protocolului de negociere încheiat de părţi la data de 4.03.2004, cu referire la imobilele situate în Braşov str. x - Magazin nr. x, înscris în C.F. nr. x Braşov, top x- teren în supraf. de 119 mp. şi top nr. x- parter comercial cu cotele de uz comun, şi respectiv Braşov, Piaţa Traian, nr. x - Magazin nr. x, neînscris în C.F" şi " …înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate a pârâtei B. asupra imobilului situat în Braşov, str. x - Magazin nr. x, înscris în C.F. nr. x Braşov, top x- teren în supraf. de 119 mp. şi top nr. x- parter comercial cu cotele de uz comun imobil, potrivit protocolului susindicat şi a actului adiţional la actul constitutiv al pârâtei S.C. D. S.R.L. autentificat sub nr. x/2005 la biroul notarului public E. şi publicat în M.O. nr. 978/30.03.2004 " şi de " … înscriere în C.F. a dreptului de proprietate a reclamantei asupra imobilului susindicat", dar produce confuzie şi cu privire la caracterul accesoriu al unei acţiuni principale având un obiect patrimonial.

Reclamanta s-a prevalat de toate demersurile sale în justiţie în vederea obţinerii consfinţirii dreptului său de proprietate asupra imobilelor situate în Braşov, obiect al unui Protocol de schimb din 4.03.2004, pentru a arăta în prezenta cauză că nu a rămas în pasivitate şi că a reuşit să înlăture toate încercările pârâtei de a-i paraliza transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu. Nicăieri nu a specificat faptul că prin aceleaşi acţiuni a supus atenţiei instanţelor judecătoreşti şi dreptul său la despăgubiri, decurgând din lipsa de folosinţă a imobilelor, sau decurgând din alte aspecte.

În acest context, în mod nefondat instanţa de apel dezvoltă ideea caracterului accesoriu al prezentei acţiuni în despăgubiri civile şi se referă la întreruperea cursului prescripţiei extinctive, cu nesocotirea situaţiei de fapt şi de drept dintre părţi şi a prevederilor art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Faţă de cele expuse, având în vedere şi prevederile art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul formulat de către recurenta-pârâtă cu consecinţa casării deciziei atacate şi va pune în vedere instanţei de apel să lămurească aspectele legate de chestiunea prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, în raport de dispoziţiile art. 3 şi art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, circumscrise obiectului cererii de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta B. împotriva deciziei civile nr. 517/Ap din 5 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, în contradictoriu cu intimata A..

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2020.