Fatal traffic accident: appeal dismissed, confirming reduced moral damages and rejecting lost support claims and late-payment penalties

Şedinţa publică din data de 21 mai 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 8 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A.-decedat, B., C. prin reprezentant legal B., D. şi E. prin reprezentant legal D., în contradictoriu cu pârâta F. S.A. au solicitat să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a următoarelor sume:

• Daune materiale:

1) 3.895 RON, reprezentând cheltuieli făcute ca urmare a accidentului produs la 04.02.2017.

2) 535.680 RON, reprezentând prejudiciu material suferit de reclamantul A. ca urmare a pierderii întreţinerii, veniturilor şi ajutorului în gospodărie de care beneficia din partea victimei G..

• Daune morale:

3) 70.000 RON, reprezentând prejudiciu moral suferit de A. ca urmare a vătămărilor produse în urma accidentului din 04.20.2017.

4) 200.000 RON, reprezentând prejudiciu moral suferit de A. ca urmare a decesului victimei G. (soţia reclamantului);

5) 70.000 RON, reprezentând prejudiciu moral suferit de B. ca urmare a decesului victimei G. (mama reclamantului).

6) 40.000 RON, reprezentând prejudiciu moral suferit de C. ca urmare a decesului victimei G. (bunica reclamantului).

7) 70.000 RON, reprezentând prejudiciu moral suferit de D. ca urmare a decesului victimei G. (mama reclamantei).

8) 40.000 RON, reprezentând prejudiciu moral suferit de E. ca urmare a decesului victimei G. (bunica reclamantei).

• Penalităţi de întârziere:

9) 0,2% pe zi de întârziere, urmând ca procentul să se aplice la sumele ce vor fi acordate de instanţă, începând cu momentul formulării cererii de chemare în judecată; Cheltuieli de judecată, ce vor fi avansate de reclamanţi în vederea soluţionării cereri de chemare în judecată.

Reclamanţii au formulat cerere precizatoare prin care au modificat cuantumul obiectului cererii şi au solicitat să se ia act de transmiterea legală a calităţii procesuale a reclamantului A. către succesorii săi B. şi D., ca urmare a decesului acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 1555/2018 din 22 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a a admis în parte cererea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâta să plătească reclamantului B. suma de 50.000 RON reprezentând daune morale ca urmare a decesului victimei G. şi suma de 50.000 RON daune morale şi suma de 3.895 RON daune materiale în calitate de succesor legal al reclamantului A.; a obligat pârâta să plătească reclamantului C. suma de 25.000 RON daune morale; a obligat pârâta să plătească reclamantei D. suma de 50.000 RON reprezentând daune morale ca urmare a decesului victimei G. şi suma 50.000 RON daune morale în calitate de succesor legal al reclamantului A.; a obligat pârâta să plătească reclamantei E. suma de 25.000 RON reprezentând daune morale; a respins în rest cererea ca neîntemeiată; a obligat pârâta să plătească cheltuieli de judecată către reclamanţi în cuantum de 1.000 RON.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii A.-decedat, B., C. prin reprezentant legal B., D. şi E. prin reprezentant legal D..

Prin decizia civilă nr. 2221 din 6 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţii A.-decedat, B., C. prin reprezentant legal B., D. şi E. prin reprezentant legal D. împotriva sentinţei civile nr. 1555/2018 din 22 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A.-decedat, B., C. prin reprezentant legal B., D. şi E. prin reprezentant legal D. au declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În argumentarea acestui motiv de casare, recurenţii arată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 325, 341, 516,1385,1390 C. civ., în ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor materiale solicitate de A. cu titlu de beneficiu nerealizat. În continuare, se redă conţinutul dispoziţiilor legale de drept substanţial aplicate în mod greşit de către instanţa de fond.

În acest context, recurenţii susţin că eroarea instanţei de apel se concretizează în adăugarea condiţiei "dovedirii unei stări prealabile de nevoie", ca şi cerinţă prealabilă pentru a analiza îndrituirea victimei de a beneficia de partea din veniturile defunctului ce i se cuveneau.

O asemenea condiţie - situaţie premisă pentru ca victima îndreptăţită la întreţinere să beneficieze de un procent din veniturile persoanei decedate - nu este prevăzută ca atare de normele legale relevante, nefiind reţinută nici în jurisprudenţă, reprezentând o adăugare nepermisă la textul legii.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar admite necesitatea existenţei unei stări de nevoie - ca şi condiţie pentru acordarea daunelor materiale solicitate - soluţia instanţei de apel rămâne greşită. În concret, potrivit dispoziţiilor art. 524 C. civ. astfel cum acestea au fost analizate în doctrină, starea de nevoie se raportează la: criterii obiective şi general valabile - venit minim brut pe economie şi nivelul de trai general şi criterii subiective - aspecte specifice persoanei care solicită întreţinerea, precum nivelul obişnuit de trai al acestuia.

În prezenta speţă, noţiunea de stare de nevoie ar fi trebuit analizată de instanţa de apel prin raportare la calitatea vieţii lui A. la momentul anterior accidentului (în care beneficia de aportul soţiei sale la cheltuielile gospodăriei), şi nu prin raportare la un criteriu abstract.

Or, prejudiciul material nu poate fi considerat reparat atât timp cât nu sunt înlăturate total efectele negative produse de fapta ilicită, în concret, lipsirea lui A. de cota pe care soţia i-o aloca din veniturile salariale obţinute, bun comun potrivit art. 341 din C. civ.

Prin urmare, soluţia instanţei de apel cu privire la prejudiciul material suferit de A. ca urmare a pierderii întreţinerii, veniturilor şi ajutorului în gospodărie de care beneficia din partea soţiei sale este rezultatul aplicării eronate a dispoziţiilor art. 325, 341, 516, 1385, 1390 din C. civ., întrucât, pe de o parte, se reţine o condiţie (situaţie premisă) neprevăzută de lege - existenţa unei stări de nevoie prealabile prejudiciului, iar pe de altă parte, chiar de s-ar reţine o condiţie a unei "stări de nevoie", conţinutul acestei noţiuni trebuie raportat la situaţia personală a victimei ce reclamă întreţinerea şi nu la o noţiune abstractă, întrucât prejudiciul trebuie reparat în concret.

Într-o altă critică, recurenţii susţin că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1385 din C. civ., întrucât instanţa de apel nu s-a raportat la orientările jurisprudenţiale din materia accidentelor rutiere.

Cu titlu prealabil, precizează că deşi instanţa de apel a reţinut la un nivel teoretic importanţa jurisprudenţei, ca şi criteriu de dimensionare a daunelor morale, în concret, nu a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor legale ce stabilesc repararea integrală a prejudiciului, reglementate de art. 1385 C. civ.

De altfel, obligativitatea valorificării jurisprudenţei în privinţa dimensionării daunelor morale a fost confirmată inclusiv în practica Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, pe care o menţionează în cuprinsul memoriului de recurs.

În speţă, aplicarea eronată de către Curtea de Apel Bucureşti a dispoziţiilor art. 1385 C. civ. s-a materializat în soluţia de respingere a apelului sub aspectul solicitării de majorare a daunelor morale, în considerente, reţinându-se că despăgubirile acordate de prima instanţă se înscriu în media naţională, iar în cazul lui A. fiind chiar superioare.

Astfel, analizând lucrurile din această perspectivă, instanţa de apel nu a reparat integral prejudiciul suferit de reclamanţi, întrucât a aplicat de o manieră eronată singurul criteriu stabilit în dimensionarea daunelor morale: jurisprudenţa în cauze similare.

Deşi la dosarul cauzei au fost depuse mai multe hotărâri judecătoreşti pronunţate în speţe similare, în care cuantumul daunelor morale este superior celui acordat în prezentul litigiu, instanţa de apel a constatat faptul că aceste hotărâri reprezintă cazuri singulare şi nu pot fi avute în vedere ca şi criteriu valid pentru majorarea cuantumului daunelor morale.

Or, această apreciere este incorectă, întrucât în cuprinsul hotărârii recurate nu există nicio trimitere care să permită identificarea acelor hotărâri judecătoreşti, care în opinia instanţei, se înscriu în conţinutul abstract al mediei naţionale.

Cu alte cuvinte, împrejurarea că o serie de hotărâri judecătoreşti pronunţate în speţe similare şi depuse la dosarul cauzei de către recurenţi au fost excluse de către instanţa de apel din categoria reperelor legale, fără a se face trimitere la alte hotărâri similare, reprezintă un refuz de aplicare a regulii în materie (valorificarea jurisprudenţei) cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 1385 C. civ.

Prin urmare, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile evocate prin refuzul de a ţine cont de criteriu jurisprudenţial în cuantificarea prejudiciului moral astfel cum acesta este particularizat de situaţia de fapt din speţă, împrejurare faţă de care se impune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Mai susţin recurenţii, că decizia atacată a fost pronunţată prin raportare la o normă de drept abrogată, cu consecinţă respingerii eronate a capătului de cerere privind penalităţile de întârziere datorate de asigurătorul RCA.

Astfel, instanţa de apel a respins cererea de obligare a intimatei la penalităţi de întârziere, reţinând în mod eronat incidenţa art. 36 alin. (5) din Ordinul CSA 14/2011, normă legală ce face trimitere expresă la existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive, ca şi moment de la care începe să curgă obligaţia de plată a principalului şi a accesoriilor.

Cu toate acestea, norma de drept substanţial evocată de instanţa de apel nu este incidenţă în cauză, fiind abrogată la momentul producerii evenimentului rutier - 4 februarie 2017.

Recurenţii susţin, că aşa cum au arătat atât în cererea introductivă, cât şi în apel sunt incidente dispoziţiile art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, potrivit cărora, în ipoteza în care asigurătorul RCA diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită. Din interpretarea teleologică a art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, rezultă că voinţa legiuitorului a fost aceea a-l exonera pe asigurătorul RCA de la plata penalităţilor de întârziere doar în ipoteza prezentării unei oferte serioase şi nu a uneia formale - fiind exclusă ipoteza reţinută de instanţa de apel: caracterul absolut necesar al existenţei unei hotărâri judecătoreşti în materie.

În acest context, recurenţii apreciază că întrucât soluţia instanţei de apel cu privire la capătul de cerere privind acordarea penalităţilor de întârziere datorate de F. este rezultatul aplicării greşite a normelor de drept substanţial (prin valorificarea unei norme abrogate), se impune admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 2221/2018 şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata-pârâtă F. S.A. nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 19 septembrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 25 septembrie 2019, părţile nedepunând punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 23 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. în nume propriu şi în calitate de succesor al lui A., C. prin reprezentant legal B., D. în nume propriu şi în calitate de succesor al lui A. şi E. prin reprezentant legal D. împotriva deciziei civile nr. 2221 din 6 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă F. S.A. şi a acordat termen la data de 26 martie 2020 şi apoi la 21 mai 2020, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul recurenţilor-reclamanţi este nefondat şi va fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest context, recurenţii susţin că soluţia instanţei de apel cu privire la prejudiciul material suferit de A. ca urmare a pierderii întreţinerii, veniturilor şi ajutorului în gospodărie de care beneficia din partea soţiei sale este rezultatul aplicării eronate a dispoziţiilor art. 325, 341, 516, 1385, 1390 din C. civ.

Într-o altă critică, se arată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1385 din C. civ., întrucât instanţa de apel nu s-a raportat la orientările jurisprudenţiale din materia accidentelor rutiere, deşi a reţinut la nivel teoretic importanţa jurisprudenţei, ca şi criteriu de dimensionare a daunelor morale, însă în concret, nu a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor legale ce stabilesc repararea integrală a prejudiciului, reglementate de art. 1385 C. civ.

Prin urmare, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile evocate prin refuzul de a ţine cont de criteriu jurisprudenţial în cuantificarea prejudiciului moral astfel cum acesta este particularizat de situaţia de fapt din speţă.

Mai susţin recurenţii, că decizia atacată a fost pronunţată prin raportare la o normă de drept abrogată, cu consecinţa respingerii eronate a capătului de cerere privind penalităţile de întârziere datorate de asigurătorul RCA.

Cu privire la prejudiciul material suferit de A. ca urmare a pierderii întreţinerii, veniturilor şi ajutorului în gospodărie de care beneficia din partea soţiei sale, se apreciază că această critică este nefondată, urmând a fi respinsă.

Astfel, în ceea ce priveşte sumele care s-ar fi datorat cu titlu de daune morale pentru A., echivalentul veniturilor lunare ale soţiei decedate, instanţa de apel a apreciat, în mod corect că, în cauză nu este vorba despre o obligaţie de întreţinere, aşa cum există prin definiţie în relaţia părinte-copil minor, iar faptul că soţia decedată participa cu veniturile sale la cheltuielile căsătoriei nu semnifică că îşi întreţinea soţul, pentru ca acesta să poată cere ulterior de la un terţ contravaloarea acestei întreţineri, astfel că, în raport cu dispoziţiile legale incidente, cele două instanţe au reţinut doar daunele materiale dovedite.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, se constată că instanţa de apel a analizat motivele pentru care s-a impus menţinerea acestui cuantum cu ocazia examinării apelului reclamanţilor, astfel cum s-a reţinut prin considerentele deciziei atacate.

În acest sens, recurenţii arată că instanţa de apel nu s-a raportat la orientările jurisprudenţiale din materia accidentelor rutiere, astfel că, nu a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor legale ce stabilesc repararea integrală a prejudiciului, reglementate de art. 1385 C. civ.

Analizând aceste critici, Înalta Curte constată că aserţiunile reclamanţilor nu sunt fondate, având în vedere că jurisprudenţa din România nu obligă instanţele naţionale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunţate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În acelaşi sens pot fi evocate şi dispoziţiile art. 1 C. civ., din conţinutul cărora, rezultă că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cauze similare nu constituie izvor de drept.

În aceste condiţii, criticile referitoare la nerespectarea jurisprudenţei relevante în materia daunelor morale vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Mai susţin recurenţii, că decizia atacată a fost pronunţată prin raportare la o normă de drept abrogată, cu consecinţa respingerii eronate a capătului de cerere privind penalităţile de întârziere datorate de asigurătorul RCA.

În ceea ce priveşte capătul de cerere accesoriu al penalităţilor de întârziere, al cărui mod de soluţionare este criticat de reclamanţi, Înalta Curte constată că aprecierea instanţei de apel prin menţinerea soluţiei este corectă.

În acest caz este vorba de respectarea principiului juridic accesorium sequitur principalae şi, cum un debit cert, în caz de neînţelegere a părţilor, nu poate fi stabilit decât în urma unei hotărâri definitive, solicitarea de plată a unor penalităţi înainte de cunoaşterea cuantumului debitului principal apare ca nefondată.

În cazul de faţă, se reţine că motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. în nume propriu şi în calitate de succesor al lui A., C. prin reprezentant legal B., D. în nume propriu şi în calitate de succesor al lui A. şi E. prin reprezentant legal D. împotriva deciziei civile nr. 2221 din 6 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă F. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. în nume propriu şi în calitate de succesor al lui A., C. prin reprezentant legal B., D. în nume propriu şi în calitate de succesor al lui A. şi E. prin reprezentant legal D. împotriva deciziei civile nr. 2221 din 6 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă F. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2020.