Bank's unilateral interest-rate variation clause void in consumer credit dispute; broader appeal on fees rejected.

Şedinţa publică din data de 21 mai 2020

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 27 iulie 2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

1. Constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute in contractul de credit nr x/13.06.2007 la:

- Secţiunea 1, art. 1.2:

"Tip dobânda: variabila, calculată in funcţie de indicele de referinţa şi de marja băncii: Indice de referinţa LIBOR la 3 luni - marja 4.7% puncte procentuale pe an, variabilă."

- Secţiunea 1, art. 1.3:

"Pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti Băncii următoarele comisioane: comisionul de acordare 4.288 CHF, stabilit ca procent de 2% aplicat la Limita creditului acordat si perceput la data tragerii creditului."

- Secţiunea 5, art. 5.1:,,[...] în cazul tipului de dobânda variabila, aceasta se revizuieşte la fiecare 3 luni in funcţie de noua valoare a indicelui de referinţa si marja băncii, prima modificare având loc la 6 luni de la data tragerii.[...] Dobânda se poate modifica in funcţie de variaţia indicelui de referinţa si a marjei, conform deciziei băncii."

2. Constatarea caracterului nul absolut si abuziv al clauzelor contractuale prevăzute in contractul de credit nr x/01.10.2007 la:

- Secţiunea 1, art. 1.2:

"Tip dobânda: variabila, calculată in funcţie de indicele de referinţa şi de marja băncii: Indice de referinţa LIBOR la 3 luni - marja 4.3% puncte procentuale pe an, variabilă."

- Secţiunea 1, art. 1.3:

"Pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti Băncii următoarele comisioane: comisionul de acordare 5.040 CHF, se achita la data tragerii creditului fiind reţinut din limita creditului acordat."

- Secţiunea 5. Art. 5.1:,,[...] ln cazul tipului de dobânda variabila, aceasta se revizuieşte la fiecare 3 luni in funcţie de noua valoare a indicelui de referinţa si marja băncii, prima modificare având loc la 3 luni de la data tragerii.[...] Dobânda se poate modifica in funcţie de variaţia indicelui de referinţa şi a marjei, conform deciziei băncii."

3. Obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii începând cu data încheierii contractului de credit raportat la evoluţia indicelui Libor şi marja fixa a băncii;

4. Obligarea pârâtei la calcularea şi perceperea pe viitor a dobânzii raportat la variaţia indicelui Libor şi la marja fixa a băncii de la data încheierii contractului de credit;

5. Repunerea părţilor in situaţia anterioară prin restituirea sumelor percepute de către banca peste dobânda stabilita iniţial conform art. 1.2, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1 din contractul de credit nr x/13.06.2007 şi nr. x/01.10.2007 si restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare, la care se va adaugă dobânda legală.

Prin sentinţa civilă nr. 492 din 27 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/13.06.2007:

• Art. 1.2 cu privire la sintagma - " Dobânda începând cu a şaptea lună se stabileşte în funcţie de indicele de referinţă variabil în acel moment şi marja băncii;".

• art. 1.3 lit. a) - "comisionul de acordare 4288 CHF stabilit ca procent de 2% aplicat la limita creditului acordat şi perceput la data tragerii creditului (minim 150 euro sau echivalent USD/RON/CHF);

• Art. 5.1. - cu privire la sintagma "dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. Banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale."

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze contractuale din contractul de credit nr. x/01.10.2007:

• Art. 1.2 cu privire la sintagma - " Dobânda începând cu a şaptea lună se stabileşte în funcţie de indicele de referinţă variabil în acel moment şi marja băncii;".

• art. 1.3 lit. a) - "comisionul de acordare 5040 CHF se achită la data tragerii creditului fiind reţinut din limita creditului acordat;".

• Art. 5.1. - cu privire la sintagma "dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. Banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale."

A fost obligată pârâta C. S.A. la plata către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat de către aceştia cu titlu de dobândă, în temeiul clauzelor referitoare la dobândă constatate ca abuzive şi nule absolut, şi comision de acordare, de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor, şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume de la data plăţii fiecărei sume restituite pană la achitarea integrală a debitului, respingând in rest acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta D. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 2591/2018 din 13 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 492 din 27 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 1.2 şi 1.3 lit. a) din contractele de credit nr. x/13.06.2007 şi nr. x/01.10.2007.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1 din contractele de credit nr. x/13.06.2007 şi nr. x din 1.10.2007 numai în ceea ce priveşte sintagma "conform deciziei băncii".

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele de bani percepute cu titlu de dobândă în baza contractului de credit nr. x din 01.10.2007 peste dobânda compusă din Libor la 3 luni plus marja de 4,3 puncte procentuale pe an, începând cu data de 08.07.2009 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii, la care se adaugă dobânda legală, aferentă acestor sume începând cu data perceperii fiecărei rate şi până la achitarea integrală a debitului.

A respins cererea de restituire a sumelor de bani achitate cu titlu de dobândă în temeiul contractului de credit nr. x/13.06.2007, precum şi cu titlu de comisioane de acordare achitate in temeiul contractelor de credit nr. x/13.06.2007 şi nr. x din 01.10.2007, precum şi a dobânzii legale aferente acestor sume, ca neîntemeiată.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A obligat intimaţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1471,82 RON cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxă de timbru de 362,57 RON şi onorariu de avocat de 1109,25 RON.

A respins ca neîntemeiată cererea intimaţilor-reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 21 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în decizia civilă nr. 2591/2018 din 13 decembrie 2018, în sensul că obligă intimaţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1986,69 RON cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxă de timbru de 877,44 RON şi onorariu de avocat de 1.109,25 RON, în loc de 1.471,82 RON cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxă de timbru de 362,57 RON şi onorariu de avocat de 1.109,25 RON, cum din eroare s-a trecut.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A., B. şi pârâta D. S.A., au declarat recurs.

Motivele de casare privind recursul reclamanţilor A. şi B.

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În argumentarea acestui motiv de casare, recurenţii susţin că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 din Directiva 93/13/CEE, în sensul că instanţa de apel în mod greşit a interpretat aceste dispoziţii legale, privind condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

Sub acest aspect, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală ca urmare a interpretării greşite a dispoziţiilor legale incidente în speţă reţinând în mod greşit: a) împrejurarea că nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor şi reaua-credinţă a Băncii; b) că perceperea comisioanelor de acordare într-un contract de credit este justificată, deoarece acordarea unui împrumut presupune activităţi de informare a clientului, de întocmire a dosarului de credit, de analiză a cererii de credit, de semnare a contractului şi de acordare efectivă a creditului.

Din perspectiva legislaţiei privind protecţia consumatorilor, pentru a fi în prezenţa unei clauze abuzive, trebuie îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 79 din Legea nr. 296/2004 şi art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992.

Astfel, raţionamentul instanţei de apel care a stat la baza deciziei recurate a fost construit prin interpretarea eronată a art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât în speţa de faţă, sunt îndeplinite condiţiile menţionate în privinţa clauzelor referitoare la comisionul de acordare.

Instanţa de apel a reţinut că prima condiţie, respectiv negocierea prevederilor contractuale este îndeplinită, având în vedere că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul de credit redactat unilateral de bancă nu înlătura caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit, câtă vreme legiuitorul a urmărit să ofere protecţie acelui consumator care pentru a obţine produsul sau serviciul prestat de profesionist s-a aflat în postura de a adera la clauzele stabilite de profesionist, fără a avea posibilitatea de a influenţa conţinutul contractului.

Referitor la dezechilibrul contractual şi buna-credinţă, instanţa de apel a reţinut că aceste condiţii nu sunt îndeplinite, pe de o parte reţinând că nu există o disproporţie între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar pe de altă parte că nu există o rea-credinţă din partea Băncii, deoarece valoarea comisionului de acordare, metoda de calcul şi data scadenţei au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestuia rezultă din chiar denumirea lor.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, comisionul de acordare nu a fost definit prin contract, fiind imposibil a se stabili într-o manieră riguroasă ce prestaţie a creditorului acoperă acestea, în contrapartidă. Aşadar, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat raţiunea stabilirii acestuia, fie şi într-o manieră generică, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale.

Această omisiune îi este pe deplin imputabilă Băncii, întrucât menţionarea comisioanelor s-a făcut în condiţiile contractuale, redactate în prealabil de către aceasta.

Or, în condiţiile unei atare omisiuni, nu se pot verifica raţiunile avute în vedere de bancă la perceperea comisioanelor, serviciile pretins prestate de către aceasta consumatorilor şi pentru a căror plată s-au stabilit comisioanele în discuţie şi, prin urmare, nici chiar dacă aceste comisioane se refereau la o prestaţie esenţială a debitorului, stabilită în contrapartidă cu o prestaţie principală, în economia contractului, ce revenea instituţiei de credit. Efectul principiului de drept "nemo auditur propriam turpitudinem allegans" constă în faptul că prevederile contractuale referitoare la aceste comisioane nu vor fi considerate ca fiind circumscrise noţiunii de "obiect principal al contractului".

De altfel, din simpla observare a clauzei respective, rezultă că în cuprinsul ei nu se enumeră prestaţiile efective în schimbul cărora s-a perceput acest comision, această enumerare reprezentând o cerinţă esenţială a contractelor de împrumut bancar, lipsa contraprestaţiilor fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea reclamantului.

De asemenea, necesitatea existenţei acestor menţiuni în cuprinsul contractului, se circumscrie obligaţiei profesionistului de informare a consumatorului reglementată de dispoziţiile legale menţionate, fiind, în acelaşi timp o consecinţă a dreptului consumatorilor de a fi informaţi complet, corect şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât, decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor, precum şi de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a preţurilor şi tarifelor şi, după caz, a condiţiilor de garanţie.

Nu se poate reţine susţinerea instanţei de apel în sensul că această clauză, în sine, este una clară, deoarece trebuia clarificată necesitatea ei, prin arătarea contraprestaţiei efective din partea băncii. Faptul că orice bancă desfăşoară operaţiuni de monitorizare a situaţiei creditului, analizează dosarul clientului, verifica bonitatea acestuia, face parte din firescul activităţii bancare, iar costurile ar putea fi acoperite prin perceperea dobânzii, intimata nejustificând, în mod credibil, de ce mai era nevoie şi de comisionul de acordare a creditului.

Astfel, recurenţii consideră că nu se poate percepe un comision de acordare raportat la valoarea creditului - şi nu se poate justifica ulterior şi prin simple supoziţii. Comisionul nu a fost definit în contract, nu se justifica suma calculată în acest mod - având în vedere faptul că pentru toate contractele "munca" prestată este aceiaşi - fiind vorba despre contracte preformulate care nu implica o analiză specială.

Referitor la susţinerile instanţei care conduc la reţinerea faptului că acest comision nu este unul abuziv, şi anume, faptul că acest comision nu a fost interzis de legiuitor, recurenţii susţin că acest comision nu a fost interzis în mod expres de către legiuitor, astfel că şi comisionul de risc, nu poate atrage automat concluzia că această clauză este una legal inserată în contract raportat la caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

Aşa cum s-a arătat şi iniţial, clauza contractuală prin care se stabileşte în sarcina consumatorului obligaţia de plata a unui comision de acordare, este o clauză ce nu a fost negociată cu consumatorul.

Este o clauza impusă de către bancă reclamanţilor, în calitate de consumatori, clauză ce face parte din contractul de credit standard, preformulat, cu privire la care posibilitatea negocierii a lipsit în totalitate. Faptul că o clauză contractuală, care prevede obligaţia de plată a unor sume de bani, este impusă pentru acordarea unui credit, creează în mod clar un dezechilibru semnificativ între cele două părţi contractuale.

Ca urmare a reţinerii tuturor argumentelor expuse, se impune a se reţine faptul că pârâta a perceput în mod abuziv şi fără justificare un comision în cuantum foarte mare şi în consecinţă, se impune respingerea apelului formulat în privinţa constatării caracterului abuziv şi nulităţii absolute al clauzelor referitoare la comisionul de acordare şi menţinerea sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti.

Se poate observa de către instanţa de recurs faptul că cele două hotărâri pronunţate în cauză sunt diametral opuse, se contrazic reciproc.

Pe de o parte se reţine de către instanţa de fond faptul că perceperea comisioanelor de acordare nu are nicio justificare obiectivă în derularea contractului, fiind percepute în mod abuziv, iar pe de altă parte, instanţa de apel vine şi justifică din oficiu prezenţa acestora, enumerând o serie de demersuri efectuate de bancă în vederea acordării creditului.

În acest context, recurenţii consideră că instanţa de fond în mod corect a reţinut ca Banca nu a înţeles să definească cuvântul "acordare", că acest comision creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, că Banca a perceput o dublă contraprestaţie pentru acordarea creditului: şi dobândă şi comision de acordare, iar acest comision nu are nicio justificare obiectivă în derularea contractului, fiind perceput în mod abuziv.

Referitor la dobânda percepută, recurenţii susţin că Tribunalul Bucureşti a reţinut caracterul abuziv şi a dispus nulitatea absolută a clauzelor contractuale din ambele contracte de credit prevăzute la art. 1.2 şi 5.1, iar Curtea de Apel Bucureşti a reţinut caracterul abuziv doar a clauzelor prevăzute la art. 5.1 din ambele contracte de credite numai în ceea ce priveşte sintagma "conform deciziei băncii", respingând capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 1.2.

Mai susţin recurenţii că, în mod corect a menţinut instanţa de apel concluziile instanţei de fond în ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere că Banca poate modifica unilateral un element important al contractului - dobânda, în contract nefiind prevăzut niciun motiv pentru care variază unul dintre componentele dobânzii, respectiv marja băncii.

Însă, în mod greşit a reţinut instanţa de apel faptul că la clauza prevăzută la art. 1.2 din contracte se prevede numai tipul de dobânda, respectiv variabilă.

Aşadar, din felul în care a fost redactată clauza de la art. 1.2 cu privire la sintagma "marja variabilă", nu se poate deduce, în mod clar şi inteligibil, care va fi evoluţia în timp a părţii variabile a dobânzii pe care reclamanţii trebuie să o plătească Băncii, modul de redactare dând posibilitatea Băncii să aprecieze, în mod discreţionar, criteriile în funcţie de care va stabili aceasta componentă a dobânzii, creându-se astfel, un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorilor, rezultând totodată, reaua-credinţă a Băncii la redactarea acestei clauze.

Având în vedere că cele două articole din contractele de credite, respectiv art. 1.2 si 5.1 sunt în strânsă legătură, pentru ca mecanismul de formare a dobânzii creditului să fie unul transparent, se impunea ca instanţa de apel să menţină soluţia pronunţată de prima instanţă, în sensul constatării caracterului abuziv şi nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 1.2 si 5.1. Astfel, în urma constatării caracterului abuziv al acestor clauze, dobânda aplicabilă creditelor ar fi rămas cea stabilită şi convenită la încheierea acestora.

Banca poate să îşi rezerve dreptul de a modifica unilateral rata dobânzii cu condiţia ca în contract să stipuleze o clauză clară, neechivocă privind determinarea motivului întemeiat care o poate îndreptăţi să modifice dobânda convenită. Evident că această clauză trebuie prevăzută în contract pentru ca împrumutatul să ia cunoştinţă de ea efectiv şi să ştie că atunci când împrejurarea respectivă se produce obligaţiile sale se modifică. Totodată, motivul arătat în contract trebuie să fie suficient de clar descris ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa să poată verifica dacă acea situaţie chiar s-a produs. Motivele care să îndreptăţească banca să ajusteze rata dobânzii nu pot fi arătate ulterior, nici în scris, nici verbal.

Motivele de casare privind recursul pârâtei D. SA

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta D. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea acestui motiv de casare, pârâta arată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 4 din Directiva 93/13 a CEE, care a fost transpus în legislaţia naţională prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (şi implicit al Directivei 93/13/CEE) dacă aceasta priveşte obiectul sau preţul contractului şi este clar şi inteligibil exprimată/redactată.

Or, în prezenta cauză, clauzele contestate, referitoare la dobânda aplicată la credit nu au un caracter abuziv, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Preţul unui serviciu, aşa cum este dobânda, nu poate face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv. Interpretarea contrară contravine dreptului european.

Recurenta apreciază că instanţa de apel nu putea face analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate, dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă şi la comisioane sunt elemente care formează costul total al creditului; acest cost, împreună cu marja de profit a băncii (constând într-o fracţiune din rata dobânzii), formează preţul creditului, acesta din urmă reprezentând componenta esenţială a obiectului Contractului de Credit.

Într-o altă critică, recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât condiţia clauzei ne-negociate cu consumatorul nu este îndeplinită, instanţa făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Aceste dispoziţii protejează consumatorul de situaţia în care Banca îl împiedică pe împrumutat să influenţeze o clauză contractuală, să propună modificări sau să ceară clarificări, dar, atâta vreme cât consumatorul nu intenţionează să aducă nicio modificare clauzelor contractuale, Banca nu poate să promoveze (ea însăşi) negocierea directă ci doar să o permită.

Aşadar, Banca a dat posibilitatea consumatorilor să influenţeze clauzele contractului, nu i-a împiedicat în niciun fel pe aceştia să propună schimbări/modificări ale clauzelor, şi, prin urmare, Banca a respectat obligaţia ce-i incumba potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Chiar dacă instanţa de apel, aidoma intimaţilor-reclamanţi, apreciază că acest Contract ar fi unul standard, prestabilit, recurenta susţine că majoritatea condiţiilor de fond şi formă sunt impuse de legislaţia bancară specifică, precum şi de dispoziţiile dreptului comun, astfel încât Contractul de Credit transpune practic în cuprinsul său prevederile legale imperative în materie financiar-bancară.

În opinia recurentei, condiţia clauzei contrare bunei-credinţe şi condiţia creării unui dezechilibru contractual semnificativ nu sunt îndeplinite în cauză.

Instanţa de apel a analizat greşit şi îndeplinirea acestor două condiţii ce se desprind din dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Atitudinea subiectivă a bunei/relei-credinţe a băncii trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de a treia condiţie a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ.

Având în vedere că nu orice dezechilibru relevă o clauză abuzivă, caracterul semnificativ care ar justifica reţinerea naturii abuzive a clauzei s-ar putea aprecia în funcţie de natura prestaţiei, reciprocitatea sau nereciprocitatea unor drepturi şi obligaţii în contextul interpretării sistematice a contractului.

De asemenea, susţine pârâta, instanţa de apel a interpretat greşit textul consacrat în art. 970 C. civ., potrivit căruia, buna-credinţă este acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii şi pe parcursul executării contractului.

Propunerile de modificare conţinând o formulă transparentă de variaţie a dobânzii şi determinare a comisioanelor percepute demonstrează intenţia băncii de a aşeza Contractul de Credit pe baze care reflectă tocmai clarificarea clauzelor denunţate în acest litigiu ca fiind abuzive.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al unei părţi contractante.

Astfel cum a stabilit doctrina, dezechilibrul trebuie să fie in rem. Legiuitorul a prevăzut sancţionarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ, şi nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În continuare, recurenta menţionează că dobânda (stabilită contractual de către părţi ca fiind variabilă, în funcţie de variaţia indicelui de referinţă LIBOR/EURIB OR/ROB OR la 3 luni şi marja Băncii) a fost percepută de către Bancă, în conformitate cu prevederile Contractului de Credit (negociate şi acceptate de părţi).

Ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, Banca a aliniat Contractul de Credit la noua legislaţie, iar marja băncii a devenit fixă.

Prin urmare, problema caracterului abuziv sau nu al clauzei privind dobânda variabilă s-ar putea pune, ipotetic, numai până în anul 2010 (anterior modificării Contractului de Credit) însă, în niciuna dintre variantele Contractului de Credit, clauzele contestate de reclamanţi nu s-ar putea încadra în categoria celor abuzive.

Având în vedere dificultatea de a dovedi în practică dacă o clauză creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, Legea nr. 193/2000 a transpus prevederile Directivei CE/93/13 în ceea ce priveşte modalitatea de evaluare a naturii abuzive a unei clauze contractuale, stabilind criteriile care trebuie avute în vedere.

În acest sens, art. 4 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 193/2000 stabileşte, cu titlu de principiu, că evaluarea se face în funcţie de natura produselor sau serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, de toţi factorii care au determinat încheierea contractului şi de alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Pentru a determina legalitatea clauzei, instanţa de judecată poate şi trebuie să verifice dacă motivaţia întemeiată, posibilitatea creşterii costurilor de finanţare exista la momentul încheierii Contractului, şi nu dacă acest lucru a fost prevăzut în Contract. De altfel, creşterea concretă a acestor costuri nici nu putea interveni decât ulterior încheierii contractului, deoarece, altfel Banca ar fi prevăzut o dobândă majorată încă de la momentul încheierii Contractului, iar majorarea ulterioară nu ar mai fi avut nici un sens. Însă, acest lucru nu înseamnă că posibilitatea creşterii acestor costuri, motivaţia întemeiată, nu a existat încă de la început.

Scopul urmărit de Bancă prin inserarea acestei clauze, negociată cu reclamanţii, a fost ca aceasta să îşi poată acoperi costurile ce ar putea interveni ca urmare a unor evenimente pe piaţa financiar-bancară şi, în acelaşi timp pentru a-şi asigura marja de profit proiectată la momentul acordării creditului. Scopul nu a fost să obţină un câştig suplimentar în detrimentul consumatorului, ci să menţină previziunile economice de la momentul contractării, iar acest lucru relevă o atitudine prudentă, în acord cu scopul pentru care Banca funcţionează în condiţii legale, şi în acord cu dispoziţiile legale în materia protecţiei consumatorului.

De asemenea, potrivit notificării de majorare a marjei care este în acord cu logica şi spiritul prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, atunci când Banca a fost nevoită sa majoreze dobânda, aceasta a comunicat în scris împrumutaţilor intenţia sa de a modifica marja Băncii şi posibilitatea acestora de a rezilia Contractul în termen de 30 de zile, în acord cu prevederile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cu prevederile contractuale agreate de reclamanţi.

Or, acest fapt nu s-a întâmplat, reclamanţii nedenunţând majorarea de marjă, ci au ales continuarea relaţiilor contractuale cu Banca.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul ca Banca a aliniat contractele de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, conform actului adiţional considerat acceptat tacit de către debitori, conform prevederilor art. 95 din actul normativ menţionat.

Cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa de timbru, recurenta susţine următoarele:

Conform notei de timbraj, rezultă că suma reprezentând comisioane de acordare credit aferente celor două contracte de credit, în echivalent RON la cursul de la data formulării apelului este de 17,619,82 RON (ctr. 14840/13.06.2007) si 20.709,86 RON (ctr. 19414/01.10.2007), având o valoare totală de 38,329,68 de RON. Taxa de timbru plătită în apel, aferentă acestei sume este de 887,42 de RON şi nu 362,57 RON, astfel cum a stabilit instanţa de apel. Cheltuielile reprezentate de taxe de timbru nu pot fi reduse de instanţe, conform art. 451 alin. (4) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei de recurenta-pârâtă D. S.A., la 2 iulie 2019, s-a solicitat respingerea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., ca fiind neîntemeiat.

Prin întâmpinarea, transmisă prin e-mail la 4 iulie 2019, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă D. S.A., ca neîntemeiat, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 17 octombrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 1 noiembrie 2019, părţile nedepunând punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 20 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2591/2018 din 13 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 26 martie 2020, apoi la 21 mai 2020, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Recursul recurenţilor-reclamanţi B. şi A..

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenţii susţin că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 din Directiva 93/13/CEE, în sensul că instanţa de apel în mod greşit a interpretat aceste dispoziţii legale, privind condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzelor contractuale, iar sub acest aspect, consideră că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, întrucât a reţinut că prima condiţie, respectiv negocierea prevederilor contractuale este îndeplinită.

De asemenea, se critică faptul că în cauză, instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la dezechilibrul contractual şi buna-credinţă, iar cu privire la comisionul de acordare se arată că acesta nu a fost definit prin contract, fiind imposibil a se stabili într-o manieră riguroasă ce prestaţie a creditorului acoperă acestea, astfel că nu se poate reţine susţinerea instanţei de apel în sensul că această clauză, în sine, este una clară.

Criticile formulate de reclamanţi sunt nefondate, urmând a fi respinse, întrucât aspectele referitoare la clauza privind comisionul de acordare, prevăzută la art. 1.3 din cele două contracte este nefondată, această clauză neavând un caracter abuziv şi, prin urmare nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei unui dezechilibru semnificativ şi relei-credinţe.

Astfel, se reţine că prevederile contractuale referitoare la comisionul de acordare nu produc un dezechilibru economic între părţi, fiind perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului.

Referitor la valoarea acestor comisioane, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că nu se poate fundamenta constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate pe eventuale apărări prin care se pune în discuţie o inadecvare a preţului faţă de serviciile furnizate, întrucât dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 interzic acest lucru.

În acest sens, s-a arătat că, valoarea comisionului de acordare, metoda de calcul şi data scadenţei au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestuia rezultă chiar din denumirea lor, astfel că, nu se poate considera că este îndeplinită condiţia relei-credinţe prin inserarea clauzelor referitoare la comisionul de acordare.

Totodată, se reţine că prin aceste clauze nu a fost afectată situaţia juridică a intimaţilor-reclamanţi, întrucât la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unor astfel de comisioane sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

În ceea ce priveşte critica reclamanţilor, prin care se susţine că nu a fost definit prin contract, comisionul de acordare, se constată că aceste susţineri sunt neîntemeiate, întrucât în practică, instanţele au reţinut că există o contraprestaţie a Băncii, chiar dacă aceasta nu este descrisă în contract, acest comision fiind permis de legislaţia în vigoare la momentul semnării Contractului şi a fost menţinut ulterior, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, într-o sumă indicată chiar în contractul de credit.

Critică reclamanţilor referitoare la respingerea de către instanţa de apel a capătului de cerere privind clauza prevăzută la art. 1.2 din cele două contracte de credit, este nefondată, întrucât în mod corect instanţa de apel a reţinut că prin această clauză s-a prevăzut numai tipul de dobândă, respectiv variabilă şi modul în care aceasta se calculează, astfel că nu se poate considera că prin stabilirea unei dobânzi variabile se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor in detrimentul consumatorului, având în vedere faptul că această clauză este clară şi inteligibilă, rezultând în mod clar tipul de dobândă aplicabilă contractului, precum şi modul de calcul.

Recursul recurentei-pârâte D. S.A..

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de casare, pârâta arată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 4 din Directiva 93/13 a CEE, care a fost transpus în legislaţia naţională prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv, potrivit Legii nr. 193/2000, dacă aceasta priveşte obiectul sau preţul contractului şi este clar şi inteligibil exprimată/redactată, or, clauzele contestate, referitoare la dobânda aplicată la credit nu au un caracter abuziv, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Într-o altă critică, recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât condiţia clauzei ne-negociate cu consumatorul nu este îndeplinită, instanţa făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În opinia recurentei, condiţia clauzei contrare bunei-credinţe şi condiţia creării unui dezechilibru contractual semnificativ nu sunt îndeplinite în cauză.

Instanţa de apel a analizat greşit şi îndeplinirea acestor două condiţii ce se desprind din dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Criticile formulate pe aceste aspecte sunt nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor", "o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv".

De asemenea, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Din analiza textelor evocate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întruneşte trei condiţii: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să încalce exigenţele bunei-credinţe; clauza, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, convenţia de credit încheiata de reclamanţii cu C. S.A. are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare a voinţei părţilor, întrucât clauzele acesteia nu au fost negociate direct cu împrumutaţii, ci au fost preformulate de către banca. Convenţia de credit încheiată nu este contract negociat, din moment ce în cazul acesteia părţile negociază toate clauzele sale, fără a i se impune cu caracter obligatoriu vreo dispoziţie contractuală. Aflat pe poziţie diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime numai de către una din părţile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.

În acest sens se reţine că, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauza standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte dovezi în acest sens. Or, în cauză banca nu a produs, astfel de dovezi care să conducă la concluzia că a fost negociată clauza de la art. 5.1 lit. b) din condiţiile generale din convenţia de credit. Aşadar, banca nu a răsturnat prezumţia relativă instituită de lege, a lipsei negocierii în cazul contractului preformulat, încheiat cu împrumutaţii.

Prin urmare, în privinţa caracterului nenegociat al clauzelor contractuale în primul rând, se vor avea în vedere dispoziţiile legale din legislaţia specială internă - art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000 - potrivit cărora o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilita fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Totodată, cum art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 stabileşte, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În acest context, se reţine că, banca nu a produs o asemenea dovadă, împrejurarea că, în faza pre-contractuală, clientul a fost informat în legătură cu condiţiile de creditare, nu reprezintă o dovadă a negocierii, negocierea fiind diferită de respectarea obligaţiei de informare, negocierea este precedată de informare, dar nu se confundă cu aceasta. Prezentarea către public a diferitelor pachete/opţiuni de creditare reprezintă o formă de publicitate/de informare în legătură cu serviciile oferite, însa odată făcută alegerea unui anumit tip de produs, de către consumator, acesta este lipsit de posibilitatea reala de a negocia condiţiile acelui contract de credit, pentru care a optat, în urma informării.

Astfel, negocierea directă cu consumatorul nu este echivalentă cu prezentarea pachetului de servicii de către bancă şi cu obligaţia de informare, negocierea presupunând ca consumatorul să aibă posibilitatea modificării clauzelor contractuale.

În ceea ce priveşte critica deciziei instanţei de apel sub aspectul încălcării sau al aplicării greşite a normelor de drept material din cuprinsul Anexei 1 la Legea nr. 193/2000, se reţine că alin. (1) lit. a), din actul normativ evocat, stabilea la momentul încheierii contractului părţilor faptul că prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Totodată, potrivit alin. (2) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, dispoziţiile alin. (1) lit. a) nu sunt aplicabile în cazul tranzacţiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare şi altor produse sau servicii, în cazul în care preţul este legat de fluctuaţiile cotaţiei bursiere sau al indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piaţa financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla.

Din perspectiva normelor legale evocate, banca recurentă susţine că în mod greşit instanţa de apel a constatat ca fiind abuzive clauzele prevăzute la art. 5.1 din contractele de credit nr. x din 13 iunie 2007 şi nr. x din 1 octombrie 2007, în ceea ce priveşte sintagma "conform deciziei băncii", privind dobânda variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii, în speţă nefiind întrunite condiţiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv al acestei clauze. S-a mai susţinut că legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractelor de credit nu impunea prezentarea pe larg în cuprinsul acestora a modalităţii de calcul a dobânzii variabile, ci doar indicarea motivului întemeiat şi că nivelul dobânzii nu trebuia precizat în funcţie de un anumit indice de referinţă: această obligaţie introducându-se ulterior, prin O.U.G.. nr. 50/2010; banca înţelegând să implementeze aceste prevederi prin încheierea actului adiţional considerat acceptat tacit, banca percepând o dobândă calculată conform actului adiţional, respectiv cu o marjă a băncii de 4,2% astfel cum rezultă din înscrisurile depuse în apel.

Cu toate acestea, se observă că susţinerile recurentei pot reprezenta un criteriu care ar fi putut fi avut în vedere pentru modificarea dobânzii variabile (şi anume, evoluţia şi condiţiile nefavorabile ale pieţei financiar-bancare, atât la nivel internaţional, cât şi la nivel naţional) iar nu însăşi motivul întemeiat la care face trimitere alin. (1) lit. a), paragraful al doilea, din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.

Prin decizia recurată, în mod legal a reţinut instanţa de apel faptul că amintita clauză nu poate fi înţeleasă în mod clar şi fără echivoc de către consumator, motivul pentru care banca poate să modifice unilateral rata dobânzii curente revizuibile, după un criteriu care la rândul lui nu poate fi anticipat (evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a Băncii), nerăspunzând exigenţelor normelor legale evocate mai sus.

Aşadar, respectiva clauză nu respectă cerinţa de transparenţă impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

In acest context, se reţine că instanţa de apel a analizat clauza referitoare la modificarea dobânzii raportat la cerinţele art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, dispunând nulitatea absolută a acesteia raportat la îndeplinirea cumulativă a condiţiilor pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă.

Astfel, în mod corect s-a considerat că aceste clauze prin care banca poate modifica dobânda au fost inserate cu nerespectarea cerinţelor bunei credinţe, Banca nespecificând, nici măcar cu titlu exemplificativ, care sunt motivele pentru care urmează să se modifice.

Aplicând condiţiile legale impuse la clauza reclamată ca fiind abuzivă, se reţine că, contractul ce cuprinde clauza referitoare la variaţia dobânzii este un contract nenegociat, fiind unul standard preformulat, un contract de adeziune, în care clauzele sunt prestabilite de împrumutător. Astfel, consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contractul de credit, acesta fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă.

Motivul în baza căruia urmează să se modifice dobânda trebuie să fie clar descris în contract, pentru a oferi clientului posibilitatea să ştie, de la început, că dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită.

În prezenta cauză, contrar susţinerilor recurentei se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care banca poate modifica unilateral un element important al contractului - dobânda - aspect ce contravine prevederilor art. 1 lit. a) din anexa Legii nr. 193/2000.

Conform dispoziţiilor evocate, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia, or, contractul nu prevede nici un motiv pentru care variază una dintre componentele dobânzii, respectiv marja băncii, şi, pe cale de consecinţă, procentul de dobândă aplicabil, făcând referire strict la "decizia băncii".

Aşadar, în acord cu jurisprudenţa CJUE, pentru a reţine stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită.

În acest context, se reţine că, în mod corect s-a stabilit de instanţă că această clauză referitoare la variabilitatea dobânzii în funcţie de decizia băncii creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Chiar dacă prin contract s-a dat posibilitatea consumatorului de a-l rezilia imediat în cazul în care s-ar majora nivelul ei, această posibilitate nu poate conduce singură la concluzia inexistenţei clauzelor abuzive, în măsura în care nu sunt clare şi inteligibile.

Cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa de timbru, recurenta susţine, că potrivit art. 451 alin. (4) C. proc. civ., aceste cheltuieli nu pot fi reduse de către instanţe.

Această critică a recurentei este lipsită de interes şi nu v-a mai fi analizată de instanţa de recurs, având în vedere că prin încheierea din 21 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în decizia civilă nr. 2591/2018 din 13 decembrie 2018, cu privire la cheltuieli de judecată din apel reprezentând taxă judiciară de timbru.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurenţi să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceştia trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, totodată invocând şi chestiuni ce privesc situaţia de fapt, aspecte deja stabilite şi lămurite de instanţele anterioare.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2591/2018 din 13 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2591/2018 din 13 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2020.