Abusive unilateral interest margin modification in CHF loan; failure to prove tacit acceptance of addendum under Law 50/2010

Şedinţa publică din data de 21 mai 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 10 noiembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu intimata B. S.A., a solicitat instanţei constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 1.2, art. 5.1, art. 1.3 lit. a), art. 1.3 lit. b) din contractul de credit nr. x din 30 iulie 2008; obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii în funcţie de valoarea unui indice de referinţă prevăzut de lege; obligarea pârâtei la recalcularea şi perceperea dobânzii, începând cu data contractării, în funcţie de evoluţia unui indice de referinţă verificabil, ţinând cont de marja băncii de la semnarea convenţiei de credit; restituirea sumelor ce excede acestei dobânzi recalculate; restituirea comisionului de acordare în cuantum de 1926 CHF; anularea clauzei de risc valutar prevăzute de art. 6.3 din contract; stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în moneda naţională a plăţilor; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4728 din 15 martie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti cauza a fost înregistrată la data de 9 mai 2016 sub nr. x/2016.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 4111/2016 din 1 iulie 2016, a admis în parte cererea reclamantei A. şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei din contractul de credit nr. x/30 iulie 2008, în varianta sa iniţială: art. 5.1 în ceea ce priveşte marja variabilă a băncii în funcţie de decizia băncii şi faptul că banca poate modifica dobânda conform deciziei sale; a obligat pârâta la restituirea către reclamant a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform ratei de 4,4% pe an, iniţial convenită la data încheierii contractului; a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta A., cât şi pârâta B. S.A..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 273/A din 06 februarie 2018, a respins ca nefondat apelul reclamantei A. împotriva sentinţei civile nr. 4111/2016 din 1 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A admis apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată până la data de 30 iulie 2009 şi cea datorată de 4,4 p.p. pe an; iar pentru perioada începând cu 31 iulie 2009 a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată şi cea calculată potrivit formulei Libor 3 luni şi marja băncii de 4,1 p.p. pe an; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat apelanta reclamantă să plătească apelantei pârâte suma de 1000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 273/A din 6 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâta B. S.A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material incidente în cauză, reţinând caracterul abuziv al clauzelor de la art. 1.2 şi 5.1. din Contractul de credit.

Deşi instanţa de apel s-a declarat nelămurită cu privire la modificarea dobânzii ca urmare a modificării marjei, aceasta nu şi-a exercitat rolul activ în aflarea adevărului, conform prevederilor art. 22 C. proc. civ.. Susţine că marja băncii nu s-a modificat, rămânând constantă la valoarea de 4,1%., astfel că decizia recurată a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1.2 din Contractul de credit, coroborate cu Graficul Evoluţia Dobânzii şi Actul de aliniere la O.U.G. nr. 50/2010, care au fost greşit interpretate.

Totodată, recurenta arată că instanţa de apel a păstrat soluţia instanţei de fond privind clauza cuprinsă la art. 5.1 din Contract, interpretând şi aplicând greşit clauzele contractului de credit, astfel cum acestea au fost modificate prin Actul adiţional de aliniere la O.U.G. nr. 50/2010.

În cauză nu s-a depus întâmpinare de către reclamanta A..

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 10 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 15 octombrie 2018, părţile nedepunând punct de vedere asupra raportului.

Înalta Curte a constatat, prin încheierea din 23 mai 2019, că după întocmirea raportului asupra recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 273/A din 6 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta A. a formulat recurs incident la data de 5 februarie 2019, sens în care a apreciat că se impune completarea raportului.

Prin suplimentul la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului întocmit în baza art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., la data de 10 octombrie 2019, Înalta Curte a constatat că recursul incident declarat de reclamanta A. este tardiv formulat.

Prin încheierea din 6 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis excepţia tardivităţii recursului incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 273/A din 6 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii şi a acordat termen la data de 21 mai 2020, cu citarea părţilor.

La termenul din 21 mai 2020, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare excepţia tardivităţii recursului incident declarat de recurenta-reclamanta A. invocată din oficiu şi, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, urmează să anuleze calea extraordinară de atac ca tardiv formulată, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit dispoziţiilor art. 491 alin. (1) C. proc. civ. "recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile, iar alin. (2) prevederile art. 474 se aplică corespunzător ".

În acest sens, Înalta Curte reţine că recursul incident formulat de recurenta-reclamanta A. a fost declarat la 5 februarie 2019, context în care se apreciază că acesta a fost formulat cu nerespectarea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 474 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2) din acelaşi cod.

În raport cu aceste dispoziţii, se constată că motivele de recurs ale recurentei-pârâte au fost comunicate reclamantei, la sediul ales al avocatului său, la data de 7 mai 2018, aşa încât, termenul de depunere al întâmpinării era 6 iunie 2018, astfel că, depunerea recursului incident la 5 februarie 2019, se constată că este formulat cu nerespectarea dispoziţiilor evocate, care prevăd că recursul incident se depune odată cu întâmpinarea la recursul principal.

Conform dispoziţiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ. partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

Prin edictarea acestei dispoziţii legale - art. 186 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a avut în vedere posibilitatea repunerii părţii în termenul legal de declarare a unei căi de atac sau a îndeplinirii unui act de procedură, în cazul în care partea dovedeşte existenţa unei "unor motive temeinic justificate" şi care se referă la o împrejurare obiectivă de neîndeplinire a obligaţiei legale, care să se fi produs înainte de împlinirea termenului prevăzut de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.

Or, când legea procesuală stabileşte un termen fix pentru exercitarea unui drept, iar dacă partea lasă să expire acest termen, fără a beneficia de el, intervine decăderea, iar actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate, potrivit dispoziţiilor art. 185 C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere că recursul incident formulat de recurenta-reclamantă A. nu a fost declarat în termenul imperativ prevăzut de dispoziţiile legale, că partea nu a dovedit existenţa unor motive temeinic justificate care să o împiedice să exercite dreptul de a ataca cu recurs decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în termenul prevăzut de lege, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor legale citate, să admită excepţia tardivităţii declarării recursului şi să dispună anularea recursului incident declarat de recurenta-reclamantă A..

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este nefondat, sens în care urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărârii se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În susţinerea acestui motiv de recurs, pârâta C. S.A. arată că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material incidente în cauză, aceasta reţinând caracterul abuziv al clauzelor contractuale de la art. 1.2 şi 5.1. apreciind totodată că instanţa de apel nu şi-a exercitat rolul activ în aflarea adevărului, conform prevederilor art. 22 C. proc. civ.

Mai susţine recurenta, că marja băncii nu s-a modificat, aceasta rămânând constantă la valoarea de 4,1%, sens în care arată că, deşi Banca a informat clientul de modificarea marjei de la 4.1% la R.I%, această modificare nu a operat vreodată, marja băncii rămânând neschimbată, aspect ce reiese din Graficul Evoluţia Dobânzii şi Actul adiţional de aliniere la O.U.G. nr. 50/2010, conform alin. (1).i, marja băncii fiind fixă, în valoare de 4.1%.

În opinia recurentei, acesta este rezultatul greşitei aplicări a dispoziţiilor materiale reprezentate de art. 1.2 din Contractul de credit, coroborate cu Graficul Evoluţia Dobânzii şi Actul de aliniere la O.U.G. nr. 50/2010, care au fost greşit interpretate de instanţa de control judiciar.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta critică soluţia instanţei de apel de menţinere a dispoziţiilor sentinţei, faţă de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 şi adaptarea Contractului de credit la această legislaţie, prin Actul adiţional de aliniere la O.U.G. nr. 50/2010, cu referire la clauza cuprinsă la art. 5.1 din Contract, privitoare la "marja variabilă a băncii în funcţie de decizia băncii şi faptul că banca poate modifica dobânda conform deciziei sale", considerând că soluţia este întemeiată pe greşita interpretare şi aplicare a clauzelor Contractului de credit, astfel cum acestea au fost modificate prin Actul adiţional de aliniere la O.U.G. nr. 50/2010.

Aceste critici formulate de recurentă nu pot fi primite, urmând a fi respinse.

Astfel, se prevede la art. 1.2 cu referire la dobândă, tip dobânda variabilă, după primele 12 luni de la tragerea creditului calculată în funcţie de indicele de referinţă: Libor la 3 luni şi de marja 4,1 puncte procentuale pe an.

Conform art. 5.1 din contract, dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a Băncii, care la data încheierii contractului este cea menţionată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţa şi a marjei, conform deciziei băncii.

Analizând dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, în varianta sa iniţială, rezultă că aceasta impunea băncilor încheierea de acte adiţionale asimilând nesemnarea acestor acte adiţionale de către consumatori cu o acceptare tacită.

Astfel, pentru a fi în prezenţa unui act adiţional încheiat, potrivit dispoziţiilor evocate, în varianta sa iniţială, era necesar să se facă dovada fie a unui act adiţional semnat de ambele părţi, fie a unui proiect de act adiţional comunicat de bancă clientului, pe care însă acesta din urmă, deşi nu l-a semnat, nici nu l-a refuzat în mod expres.

Din această perspectivă, se constată că în cauză nu s-a încheiat vreun act adiţional, prin care părţile să fi convenit asupra modificării clauzei privind dobânda, semnat de reclamantă după cum nu s-a făcut dovada comunicării vreunui proiect de act adiţional către reclamantă, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, astfel încât acesta să poată fi considerat acceptat tacit.

Aşadar, o acceptare tacită a actului adiţional poate opera doar cu condiţia comunicării în prealabil de către bancă a actului adiţional la contract, nu şi în lipsa unei asemenea măsuri.

În acest context, Înalta Curte constată că recurenta nu a dovedit că a comunicat reclamantei proiectul de act adiţional, astfel că, notificările menţionate de aceasta - prin afişarea notificării în unităţile teritoriale ale Băncii şi postarea notificării pe website-ul Băncii, nu pot fi reţinute ca făcând dovada comunicării către reclamantă a proiectului de act adiţional.

În ceea ce priveşte susţinea recurentei, potrivit căreia, marja băncii nu s-a modificat, aceasta rămânând constantă la valoarea de 4,1%, se constată că nu poate fi primită, în condiţiile în care, banca a modificat marja de la 4.1 % la 5,1%, în lipsa unui act adiţional prin care părţile să fi agreat această modificare, rezultă că a avut loc o modificare a dobânzii în lipsa unor criterii clare, menţionate în contract, aspect ce evidenţiază dezechilibrul între părţi.

Astfel, împrejurarea susţinută de recurentă, privind comunicarea acestei modificări reclamantei, prin adresa din 10 aprilie 2009, nu este de natură să înlăture caracterul abuziv al clauzei deoarece, în contract nu s-a menţionat un criteriu clar pe care reclamanta, în calitate de consumator să îl fi cunoscut.

În ceea ce priveşte critica referitoare la rolul activ al judecătorului, Înalta Curte subliniază faptul că întreaga activitate judiciară are ca finalitate stabilirea adevărului şi recunoaşterea dreptului încălcat sau contestat.

Rolul activ al judecătorului nu poate constitui un scop în sine, ci reprezintă una dintre cele mai însemnate garanţii ale descoperirii adevărului.

Articolul 22 alin. (2) C. proc. civ., vizează cu deosebire principiul adevărului. În scopul aflării adevărului, judecătorul are îndatorirea de a stărui "prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".

Rolul activ al judecătorului nu exclude obligaţiile ce revin părţilor în materie de probaţiune. De aceea, nu este întâmplător faptul că textul se referă in terminis la îndatorirea judecătorului de a "preveni" orice greşeală privind aflarea adevărului. Cu alte cuvinte, legea nu impune judecătorului sarcina de a produce probe. El poate dispune totuşi administrarea dovezilor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc. O atare prerogativă trebuie exercitată în acelaşi scop al stabilirii adevărului.

Din această perspectivă, se constată că prin hotărârea recurată nu s-a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, instanţa de apel răspunzând tuturor criticilor aduse prin motivele de apel hotărârii pronunţate de instanţa de fond.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 273/A din 6 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca tardiv recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 273/A din 6 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 273/A din 6 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2020.