Peremption of cassation appeal for failure to serve co-defendant in foreign jurisdiction

Şedinţa publică din data de 21 mai 2020

Asupra cererilor de recurs, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 30 septembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună stabilizarea cursului de schimb valutar CHF - LEU, la valoarea de la momentul semnării contractul de credit ipotecar nr. x/24.05.2007, respectiv nulitatea absoluta a clauzelor contractuale abuzive incluse in contractul de credit ipotecar nr. x/24.05.2007 încheiat cu pârâta B. S.A. respectiv articolele: art. 4.1, art. 4.2, art. 4.4, art. 4.6, art. 4.11 lit. a), b), e) şi art. 5.5, să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale abuzive incluse în actul adiţional la contractul de credit ipotecar nr. x/24.05.2007, încheiat între reclamantă, pârâta B. S.A. şi pârâta C.., la data de 23 noiembrie 2010, respectiv: art. I punct 9, obligarea pârâtei la recalcularea debitului principal, a dobânzilor şi a ratelor aferente prin raportare la cursul de schimb valutar CHF - LEU la data de 24 mai 2007, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate reprezentând diferenţa dintre dobânda stabilită în primul an, respectiv 5,35 % si dobânda lunară percepută după primul an de creditare, obligarea pârâtei la recalcularea debitului principal şi a dobânzilor ca urmare a radierii obligaţiei de plata a sumelor reprezentând comisioane luate în calcul la semnarea contractului de credit ipotecar nr. x/24.05.2007 şi a actului adiţional, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus rezultate din diferenţa de curs valutar şi să dispuneţi compensaţia datoriile reciproce, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate ca urmare a executării clauzelor constatate abuzive de către instanţa şi să dispuneţi compensaţia datoriile reciproce, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 528/2017 din 15 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtă B. S.A., constatându-se nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.1 teza a II-a, art. 4.2 teza a II-a, art. 4.6, art. 4.11 lit. a) şi lit. e) fiind obligată pârâta să restituie reclamantei sumele încasate cu titlu de dobânda peste procentul de 5,35% după primul an de creditare şi până la data de 23 noiembrie 2010, totodată a fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma încasată cu titlu de comision de acordare, respingând restul pretenţiilor ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta solicitând schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Reclamanta A. a formulat apel împotriva sentinţei solicitând modificarea acesteia şi admiterea acţiunii în totalitate.

Prin decizia nr. 1439 din 19 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 528/2017 din 15 februarie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016.

A fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 528/2017 din 15 februarie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

Respinge cererea de constatare a caracterul abuziv al clauzelor de la art. 4.11 lit. a) şi e) şi înlătură obligaţia de restituire a sumei încasate drept comision de acordare.

Păstrează restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Obligă apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 97 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

La data de 6 noiembrie 2018, recurenta-pârâtă B. S.A. a formulat recurs împotriva acestei decizii, iar reclamanta A. a formulat recurs incident, la data de 14 ianuarie 2019 împotriva aceleiaşi decizii.

Recursul recurentei-pârâte B. S.A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cuprinsul acestuia s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac astfel cum a fost formulată, casarea deciziei atacate, cu respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

In raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că soluţia instanţei de apel este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, varianta în vigoare la data încheierii contractului de credit cu intimatul.

În acest context, recurenta susţine nelegalitatea consideraţiilor privitoare la clauza referitoare la dobânda variabila din contractul de credit.

Astfel, instanţa de apel a reţinut caracterul abuziv al acestor clauze, cu motivarea ca acest element al contractului produce un dezechilibru în detrimentul consumatorului, că nu au fost negociate, acestea fiind abuzive în conformitate cu art. 4 alin. (1) si 2 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, recurenta arată că nu poate considerată abuzivă respectiva clauză, întrucât nu este îndeplinită cerinţa caracterului nenegociat al acesteia. Caracterul negociat al acesteia rezultă din faptul că, clauza referitoare la dobânda variabilă nu este formulată în acelaşi în mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între B. S.A. şi clienţii săi, existând diferenţe semnificative de formulare a acestora care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre bancă şi clienţi săi.

Instanţa de judecata ar fi trebuit să aprecieze ca motivele cuprinse în convenţia de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv în înţelesul Legii nr. 193/2000.

Mai susţine recurenta, că respectivele clauze nu sunt abuzive, nefiind îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât în cuprinsul clauzei de la pct. 4.3, mai exact la teza a IV-a, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II din Anexa la Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, "prevederile acestei litere nu se opun clauzelor contractuale în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

Mai mult decât atât, se arată că intimata-reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor impuse de legea specială pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, motiv pentru care acţiunea trebuie respinsă ca neîntemeiată.

Prin urmare, interpretarea în sensul că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiţia motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât şi condiţia privind libertatea de alegere a consumatorului este greşită, întrucât ignoră existenţa celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutaţii au optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă exprimată la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi, atât de către consumatori, cât şi de către bancă la momentul încheierii contractului.

Astfel, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispoziţiile legale anterior menţionate, devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi", astfel încât, dacă s-a interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situaţia în care respectivele norme legale ar fi lipsite eficienţă juridică.

Întrucât la data încheierii contractului de credit, împrumutatei i s-a înmânat şi un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobânda, era precizată într-o sumă fixă, rezultă că intimata a avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu.

Astfel, rezultă că este îndeplinită cerinţa ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj uşor şi inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar menţiunile acestuia conduc la lămurirea clauzele referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală.

Prin urmare, recurenta considerată că sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la preţul contractului.

Astfel, pentru motivele arătate, recurenta-pârâtă apreciază că soluţia prin care prima instanţă a reţinut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este netemeinică şi nelegală, întrucât aceasta a fost stipulată în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Prin recursul incident, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

În motivarea recursului incident, recurenta apreciază că acesta este admisibil, având în vedere Decizia pronunţată de Înalta Curte în cadrul dosarului nr. x/2013, prin care a stabilit posibilitatea sesizării instanţei de recurs, în situaţia în care a fost dată o hotărâre cu nerespectarea legii, singurele motive care se pot ataca fiind doar cele din cadrul instanţei de apel, cum este cazul şi în prezenta speţă.

Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod greşit faptul că, în speţa de faţă nu este aplicabilă Legea nr. 193/2000 în cazul obligării debitorilor la restituirea creditului în valuta în care a fost acordat, în condiţiile în care, o astfel de clauză este vădit abuzivă, pentru motivele pe care le-am arătat şi în faţa primei instanţe şi în apel.

Clauza cu privire la suportarea riscului valutar este abuzivă din mai multe considerente: nu a fost negociată în prealabil cu debitorii, a fost inserată fără a se explica conţinutul acesteia debitorilor, creşte dezechilibrul contractual existent între părţi.

In acest context, instanţa de apel a considerat în mod eronat că, nu este aplicabilă Legea nr. 193/2000 cu privire la clauza de risc valutar, asupra căreia se impune revenirea de către instanţa de recurs.

Mai mult, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile de drept material şi în momentul în care a considerat că, Banca a îndeplinit obligaţia negocierii şi informării debitorilor la momentul contractării, aspect ce nu a fost probat de către creditoare.

Banca ar trebui să facă dovada că s-a negociat natura clauzei şi nu doar că diferă conţinutul acesteia (cifrele) de la consumator la consumator. Această adaptare este făcută tot de bancă, nu se poate prezuma că se datorează negocierii.

Negocierea trebuie dovedită de bancă. Banca trebuie să facă dovada că a explicat consumatorului clauzele contractului şi că acesta, înţelegând despre ce este vorba, a acceptat să semneze pentru o astfel de clauză, în cunoştinţă de cauză. Or, evident, banca nu poate dovedi aşa ceva, întrucât, nu a existat o astfel de negociere.

Negocierea este diferită faţă de respectarea obligaţiei de informare, iar pentru a putea fi probată negocierea este necesară existenţa unor acte emanate de la subsemnatul şi de la bancă, care să ateste, anterior încheierii contractului, existenţa unui schimb de oferte şi contraoferte. In lipsa acestor documente, nu este posibilă răsturnarea prezumţiei de negociere.

In acest context se impune şi îngheţarea cursului valutar la valoarea pe care o avea la data contractării, având în vedere faptul că valoarea monedei împrumutate a crescut în mod considerabil de la data încheierii contractului, aspect ce a fost suportat în mod unilateral de către debitoare.

Astfel, singura modalitate de reechilibrare a contractului, constă în îngheţarea cursului valutar al valutei acordate, astfel încât riscul contractual să fie suportat de ambele părţi.

Instanţa de apel, în cadrul deciziei pronunţate, motivează faptul că nu se poate impune îngheţarea cursului valutar la cursul pe care-l avea la data contractării, deoarece se produce un dezechilibru evident băncii, însă nu analizează şi situaţia financiară precară a debitorilor, care sunt într-o poziţie de inferioritate şi sunt obligaţi să suporte toate modificările intervenite în contract.

Conform dispoziţiilor Ordonanţei CJUE pronunţată în cauza C 117/2017, cu privire la îngheţarea cursului valutar, instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite acestora să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză. In această privinţă, cerinţa menţionată presupune că o clauză, potrivit căreia, împrumutul trebuie restituit în aceeaşi monedă străină în care a fost contractat să fie înţeleasă de consumator atât pe plan formal şi gramatical, cât şi în ceea ce priveşte efectele concrete ale acesteia, în sensul că un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat, să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci şi să evalueze consecinţele economice, potenţial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligaţiilor sale financiare.

In ceea ce priveşte comisioanele de acordare şi administrare, acestea sunt abuzive, încălcând dispoziţiile din materia protecţiei consumatorilor, fiind inserate fără a avea o justificare concretă.

Astfel, prin inserarea acestor comisioane şi raportat la valoarea acestora, se încearcă o îmbogăţire fără justă cauză din partea Băncii, care profită de calitatea sa pentru a obţine beneficii suplimentare.

Drept urmare, recurenta solicită restituirea tuturor sumelor de bani achitate în baza acestor clauze abuzive, având în vedere că acestea rămân fără temei legal.

În aceste condiţii, având în vedere faptul că, a fost pronunţată o decizie fără respectarea dispoziţiile de drept material, este clară incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. (8) din C. proc. civ., care prevede posibilitatea atacării unei hotărâri în situaţia în care nu a avut loc o corectă aplicare a normelor de drept material.

În vederea întocmirii raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la comunicarea către recurenţi a adreselor aflate la dosar recurs, prin care punea în vedere acestora, sub sancţiunea suspendării cauzei, obligaţia traducerii în limba olandeză a motivelor de recurs şi restituirea acestora în vederea îndeplinirii procedurii de citare către intimata C., cu sediul în Olanda.

Recurenta-reclamantă A. a îndeplinit această obligaţie depunând, la 8 februarie 2019, un exemplar al motivelor de recurs tradus în limba olandeză, însă recurenta-pârâtă D. S.A. nu s-a conformat acestor dispoziţii, astfel că, prin încheierea din 23 mai 2019, Înalta Curte a dispus suspendarea cauzei, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ.

Prin referatul din 11 februarie 2020, Înalta Curte a acordat termen pentru constatarea perimării, potrivit dispoziţiilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A., prin raportare la dispoziţiile art. 416 alin. (1), raportat la art. 420 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare excepţia perimării recursului, invocată din oficiu, reţinând următoarele:

Potrivit art. 416 alin. (1) C. proc. civ., "orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni".

Perimarea reprezintă atât o sancţiune procedurală care conduce la stingerea procesului în faza în care se găseşte, cât şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei părţilor în proces.

Conform textului de lege anterior evocat, perimarea poate opera atât în etapa judecăţii în primă instanţă, cât şi în etapa judecăţii în căile de atac.

Reglementată ca excepţie de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepţia de perimare este peremptorie, întrucât admiterea acesteia conduce la stingerea procesului în faza în care se găseşte şi absolută, întrucât este instituită prin norme de ordine publică, fiind prevăzută în interesul unei bune administrări a justiţiei.

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte constată că, prin încheierea din 23 mai 2019, a fost suspendată judecata recursurilor, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., reţinându-se că recurenta-pârâtă D. S.A., care a declarat recurs principal, nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei prin adresa emisă la 4 decembrie 2018, în sensul că nu a înaintat la dosarul cauzei traducerea în limba olandeză a motivelor de recurs şi a adresei de comunicare pentru îndeplinirea procedurii cu intimata-pârâtă C..

Totodată, se reţine că recurenta-reclamantă A., care a declarat recurs incident a depus traducerea în limba olandeză a adresei de comunicare şi a motivelor de recurs.

În acest context, se constată, cu referire la recursul principal, că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 242 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, "când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în cursul judecăţii, potrivit legii, judecătorul poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligaţii nu au fost respectate"

Aşadar, judecata cauzei nu a mai fost reluată, întrucât obligaţiile anterior menţionate nu au fost îndeplinite pentru continuarea judecăţii de către recurenta ce a declarat recurs principal.

În acest sens, se reţine că recurenta-pârâtă, deşi justifica un interes în continuarea judecăţii şi având în vedere că pricina a rămas în nelucrare începând cu 23 mai 2019 şi până la 21 mai 2020, când a fost luată în examinare excepţia perimării recursului recurentei-pârâte D. S.A., rezultă că s-a împlinit termenul de perimare de 6 luni, prevăzut de art. 416 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste motive, constatând că pricina a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni, din culpa recurentei-pârâte, fără ca în acest termen să intervină o cauză de suspendare sau de întrerupere a termenului de perimare, conform art. 417-418 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 416 alin. (1) şi art. 420 alin. (1) din acelaşi act normativ, va constata perimat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 1439 din 19 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu recurenta-reclamantă A. şi intimata-pârâtă C..

În ceea ce priveşte recursul incident formulat de recurenta-reclamantă A., Înalta Curte urmează să constate că acesta a rămas fără efect pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Dispoziţiile art. 491 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că "recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile", la alin. (2) din acelaşi cod stabilindu-se că "prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător".

Totodată, prevederile art. 472 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc că, dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect.

Prin urmare, având în vedere caracterul accesoriu al recursului incident în raport cu recursul principal, art. 472 alin. (2) C. proc. civ. stabilind dependenţa soluţiei dată recursului incident de soluţia dată recursului principal, precum şi faptul că recursul principal promovat de pârâta D. S.A. a fost constat perimat, Înalta Curte constată că recursul incident promovat de reclamanta A. a rămas fără efect.

Aşa fiind, Înalta Curte urmează să constate perimat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. şi să constate ca rămas fără efect recursul incident declarat de reclamanta A., conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., raportat la art. 472 alin. (2) acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 1439 din 19 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu recurenta-reclamantă A. şi intimata-pârâtă C..

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1439 din 19 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu recurenta-pârâtă D. S.A. şi cu intimata-pârâtă C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 mai 2020.