Insolvency appeal against court of appeal’s final ruling declared inadmissible; directors’ personal liability for company debt upheld.

Şedinţa publică din data de 19 mai 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 10 noiembrie 2014 pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă, sub numărul x/2014/al, C.I.I. A., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei B. S.R.L., în faliment, i-a chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., solicitând obligarea acestora la suportarea pasivului debitoarei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 138 alin. (1) lit. c), d) şi e) din Legea nr. 85/2006 privind procedurile de insolvenţă, art. 73 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi art. 11 din Legea nr. 82/1991.

Prin sentinţa civilă nr. 1494 din 22 mai 2015, prima instanţă a admis acţiunea privind atragerea răspunderii materiale a pârâţilor şi i-a obligat pe aceştia la plata sumelor înscrise în tabelul creditorilor.

Împotriva acestei sentinţe, pârâţii au declarat apel, care a fost admis prin decizia civilă nr. 1712/A/2015 din 2 noiembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care a anulat sentinţa atacată şi a retrimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

La 18 aprilie 2016, urmare a anulării hotărârii date în primă instanţă, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă sub nr. x/2014/al*.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 318 din 10 februarie 2017, această instanţă a admis cererea formulată de B. S.R.L., prin C.I.I. A. şi i-a obligat pe pârâţii C. şi D. la plata pasivului debitoarei falite, în sumă de 619.843,44 RON.

Împotriva acestei hotărâri, pârâţii au formulat apel, care a fost respins ca tardiv formulat, prin decizia civilă nr. 51A din 15 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei evocate, pârâţii au declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Recurenţii au depus cerere completatoare a motivelor de recurs la 1 martie 2018, aşa cum atestă data înscrisă pe ştampila poştei aplicată pe plicul în care a fost expediată cererea.

Prin memoriul iniţial depus la dosar, autorii au solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivare, au indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând astfel că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Detaliind, au susţinut că în mod greşit instanţa de control judiciar a făcut aplicarea normei generale prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 în detrimentul celei speciale statuate la alin. (3)1 al aceluiaşi text legal, consecinţa acestei greşeli fiind admiterea excepţiei tardivităţii formulării apelului şi respingerea acestuia ca fiind tardiv formulat.

Recurenţii au arătat că instanţa de apel nu numai că ar fi aplicat greşit în cauză art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, dar ar fi şi interpretat greşit prevederile art. 7 alin. (3)l din Legea nr. 85/2006, consemnând că aceste dispoziţii sunt incidente doar în cazul primei citări şi comunicări în litigii reglementate de legea evocată.

În continuare, recurenţii au citat textul legal evocat, potrivit căruia:

"Prin excepţie de la prevederile alin. (1), prima citare şi comunicarea actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se introduce o acţiune, în temeiul dispoziţiilor prezentei legi, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, se vor realiza, conform C. proc. civ., şi prin Buletinul procedurilor de insolvenţă".

Reproducând textul legal în forma în vigoare la data deschiderii procedurii insolvenţei debitoarei-reclamante, 27 martie 2014, conform încheierii nr. 268 din 27 martie 2014, pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, judecător sindic, în dosarul nr. x/2014, respectiv astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 11 din Legea nr. 169/2010, recurenţii au susţinut că interpretarea curţii de apel ar fi fost corectă gramatical doar dacă legiuitorul ar fi folosit expresia "prima citare şi comunicare", adică, dacă ambele substantive ar fi avut forma nearticulată, dar cum textul foloseşte sintagma "prima citare şi comunicarea . . . . . . . . . .", rezultă că numeralul ordinal "prima" determină doar primul substantiv "citare", nu şi pe cel de-al doilea "comunicarea", forma articulată a acestuia din urmă excluzând orice determinare a sa de numeralul ordinal evocat.

Cele arătate, în opinia autorilor prezentului demers judiciar, conduc la concluzia că excepţia instituită de art. 7 alin. (3)1 din Legea nr. 85/2006, respectiv citarea cumulativă, potrivit prevederilor C. proc. civ. şi prin Buletinul procedurilor de insolvenţă, se aplică primei citări şi tuturor comunicărilor de acte de procedură făcute către persoanele împotriva cărora a fost introdusă o acţiune în materie, pornită ulterior deschiderii insolvenţei debitoarei.

În considerarea celor arătate, pârâţii au susţinut ca au declarat calea ordinară de atac în termenul legal şi ca a fost respins greşit de instanţa de apel.

Prin completarea depusă la memoriul de apel, autorii au indicat motivele de nelegalitate instituite de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi au susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant aşa cum au arătat în precedent, a principiului legalităţii, dreptului la un proces echitabil şi egalităţii de arme.

Din perspectiva principiului legalităţii, recurenţii au arătat că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru c. României), acesta implică existenţa unor norme de drept intern, suficient de accesibile, precise şi previzibile. Or, în speţă, au notat că prima parte a articolului 7 alin. (3)1 din Legea nr. 85/2006 ("prima citare şi comunicarea actelor de procedură") relevă o ambiguitate care a generat interpretarea sa eronată de instanţa de apel.

Autorii prezentului recurs au susţinut că principiile dreptului la un proces echitabil şi egalităţii de arme au fost încălcate în speţă prin aplicarea greşită a normei generale prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, care, dacă ar fi fost aplicabilă, le-ar fi impus sarcina nerezonabilă de a urmări luni de zile publicarea sentinţei tribunalului în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă (B.P.I.), situaţie pe care legiuitorul a urmărit să o evite chiar prin edictarea excepţiei instituite prin art. 7 alin. (3)' din Legea nr. 85/2006.

În continuare, evocând jurisprudenţa C.E.D.O., respectiv cauza Matyjek c. Poloniei, au notat că impunerea unei sarcini nerezonabile - cum este aceea de a urmări luni de zile publicarea hotărârii în B.P.I. - contravine principiului egalităţii de arme, lezând în final, atât dreptul la apărare cât şi dreptul părţilor la un proces echitabil.

Pentru considerentele anterior expuse, recurenţii au solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate şi casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare la recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

La 3 aprilie 2020, recurenţii au depus punct de vedere la raport prin care au susţinut că recursul este admisibil în principiu.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., admisibilitatea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Acţiunea introductivă are ca obiect răspunderea patrimonială a asociaţilor administratori ai unei societăţi debitoare falite faţă de creditorii acesteia, conform prevederilor speciale ale art. 138 alin. (1) lit. c), d) şi e) şi alin. (2) din Legea nr. 85/2006, varianta în vigoare la data deschiderii procedurii insolvenţei debitoarei B. S.R.L., respectiv 27 martie 2014, conform încheierii din aceeaşi dată, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2014.

Aşadar, reclamanta a învestit instanţa cu o cerere formulată în cadrul procedurii speciale a insolvenţei.

Recursul pendinte are ca obiect o decizie cu caracter definitiv, prin care instanţa de apel a respins apelul recurenţilor-pârâţi, ca fiind tardiv formulat.

Astfel, conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, astfel cum a fost modificat prin art. 59 pct. 2 din Legea nr. 76/2012:

"Curtea de apel va fi instanţa de apel pentru hotărârile pronunţate de judecatorul-sindic în temeiul art. 11. Hotărârile curţii de apel sunt definitive." De asemenea, potrivit art. 12 alin. (1) din din Legea nr. 85/2006, modificat conform art. 59 pct. 3 din Legea nr. 76/2012:

"Hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii şi pot fi atacate, separat, numai cu apel".

De asemenea, art. 149 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 statuează că "dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura compatibilităţii lor, cu cele ale C. proc. civ., C. civ., Codului comercial şi ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolvenţă, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000".

Dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

De asemenea, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive (…) hotărârile date în apel, fără drept de recurs".

Având în vedere dispoziţiile legale menţionate, decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ. "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac astfel cum sunt prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti, regulă cu valoare de principiu constituţional, potrivit art. 129 din Constituţie.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., să respingă ca inadmisibil recursul împotriva deciziei civile nr. 51A din 15 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenţii-pârâţi C. şi D. împotriva deciziei civile nr. 51A din 15 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2020.