Scope of cassation review in contract termination: failure to prove conditional obligations and formal requirements for modifying investor-cooptation agreements

Şedinţa publică din data de 19 mai 2020

Asupra recursului de faţă;

Din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 13.08.2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.R.L., prin administrator judiciar C., D.., E. S.R.L., prin administrator judiciar C., D.., F., G. şi I., solicitând constatarea neîndeplinirii condiţiilor prevăzute în secţiunea "răspunderea părţilor", din "convenţia privind cooptarea unui investitor asociat pentru valorificarea şi dezvoltarea potenţialului de piaţă al S.C. B. S.R.L.", pentru angajarea răspunderii reclamantului, constatarea nelegalei rezilieri, respectiv faptul că nu a avut loc încetarea "convenţiei privind cooptarea unui investitor asociat pentru valorificarea şi dezvoltarea potenţialului de piaţă de S.C. B. S.R.L.", a actelor concomitente şi subsecvente acesteia, prin prisma neîndeplinirii condiţiilor stabilite convenţional pentru încetarea contractului.

La 30.01.2015, reclamantul A. a formulat, în temeiul art. 204 C. proc. civ., cerere de modificare a cererii de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2014, prin intermediul căreia a solicitat să se ia act de faptul că înţelege să îşi suplimenteze solicitările ce fac obiectul cererii de chemare în judecată cu un nou petit, respectiv constatarea faptului că deţine calitatea de asociat majoritar (cu un procent de 65% din capitalul social) al societăţii B. S.R.L., conform hotărârii adunării generale a asociaţilor nr. 1 din 20.06.2011.

Prin sentinţa civilă nr. 863 din 23 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins capătul unu de cerere ca inadmisibil; s-a respins capătul trei de cerere formulat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta E. S.R.L., prin administrator judiciar C., D., ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a respins, în rest, cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., prin administrator judiciar C., D., E. S.R.L., prin administrator judiciar C., D.., F., G. şi I., astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 2154 din 31 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant împotriva sentinţei civile nr. 863 din 23.03.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014.

La 11 ianuarie 2019, recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2154 din 31 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că decizia din apel prezintă motive contradictorii din perspectiva analizei întreprinse asupra clauzelor contractuale şi este nemotivată din perspectiva situaţiei de fapt prezentate, respectiv faptul că recurentul a achitat suma de 125.000 Euro la data de 22.07.2011, conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, ceea ce echivalează cu îndeplinirea obligaţiei asumate conform adresei x din 22 iulie 2011.

Recurentul-reclamant apreciază că nu ar fi trebuit să subvenţioneze plata chiriei pentru punctul de lucru al societăţii şi plata salariilor pentru angajaţii acesteia, pentru că societăţile puteau asigura singure aceste costuri. Procedând în acest fel, hotărârea criticată oferă o motivare contradictorie: deşi instanţa de apel reţine o situaţie supusă unei condiţii pentru executarea unei obligaţii, astfel cum părţile cu putere de lege au reglementat-o, totuşi procedează la sancţionarea recurentului-reclamant pentru neîndeplinirea acestei obligaţii, fără nicio dovadă a îndeplinirii condiţiei stipulate în convenţia încheiată între părţi.

De asemenea, recurentul-reclamant consideră că hotărârea atacată este nemotivată sub aspectul concluziei enunţate la fila x paragrafele 2 şi 3, unde se reţine că planul de dezvoltare şi convenţia de management nu ar produce efecte faţă de prima convenţie.

În opinia recurentului se indică pur formal art. 1270 alin. (1) C. civ., în condiţiile în care actele subsecvente au fost încheiate cu aceleaşi părţi ale convenţiei iniţiale, respectiv administratorul societăţii debitoare în procedura insolvenţei (H.) şi societatea B..

Nefiind explicitat raţionamentul care a condus la această concluzie, recurentul reclamant susţine că este privat de posibilitatea recuperării unei sume efectiv achitate în beneficiul societăţii B..

Pe de altă parte, arată că instanţa de apel nu prezintă nicio motivare sub aspectul plăţii de 125.000 Euro achitată de către recurent la data de 22.07.2011, pronunţând o soluţie judecătorească ce nu se află în concordanţă cu înscrisurile existente la dosarul cauzei.

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că s-a reţinut în mod greşit că planul de dezvoltare şi convenţia de management, în calitate de acte subsecvente, nu au aptitudinea de a modifica acordul iniţial, respectiv convenţia pentru cooptarea unui investitor asociat, instanţa de apel interpretând în mod eronat dispoziţiile art. 1270 alin. (1) C. civ.

Consideră că nu poate fi validată motivarea instanţei de apel, având în vedere că înscrisurile prezentate au fost semnate de către G. în calitatea sa de administrator, în numele şi pe seama societăţii, voinţa părţilor fiind aceea de completa convenţia de cooptare a unui investitor asociat, astfel cum în mod expres părţile au prevăzut. Astfel, semnarea înscrisurilor menţionate a fost realizată în conformitate cu dispoziţiile art. 701 coroborate cu dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 31/1990 ce reglementează în mod expres faptul că administratorul reprezintă societatea în raporturile juridice cu terţii. Mai mult, semnătura administratorului societăţii confirmă în mod clar poziţia societăţii, fiind dublată de ştampila societăţii B. S.R.L., eliminându-se orice dubiu potrivit căruia actele ar fi fost semnate în numele propriu de G..

Recurentul precizează şi faptul că, în mod contrar celor reţinute de instanţa de apel, şi-a îndeplinit toate obligaţiile asumate, conform dovezilor de la anexa 8 a cererii de chemare în judecată, de unde rezultă că reclamantul a achitat suma de 125.000 Euro conform extrasului de cont emis de unitatea bancară la 28.07.2011 şi ordinului de plată prin care a fost efectuat transferul contravalorii acestei tranşe în contul indicat de creditorul CRM.

În concluzie, recurentul-reclamant susţine că a achitat întreaga sumă la care era obligat, respectând şi termenul de plată asumat.

Executarea obligaţiei de achitare a salariilor şi a chiriei de către recurent era condiţionată de imposibilitatea autofinanţării integrale a acestor cheltuieli de către cele două societăţi, însă în planul de dezvoltare încheiat cu intimaţii este menţionată expres creşterea volumului vânzărilor societăţii cu 9,7% de unde rezultă că societatea avea fondurile necesare pentru achitarea cheltuielilor aferente lunii august.

Prin urmare, nu mai era îndeplinită condiţia obligaţiei asumate, respectiv recurentul-reclamant apreciază că nu mai era obligat la achitarea sumelor de bani reprezentând salarii şi chirii.

Intimatele-pârâte nu au depus întâmpinare.

La 7 februarie 2019, intimaţii-pârâţi B. S.R.L. - societate în faliment prin lichidator judiciar C.I.I. J. şi G. au depus o cerere de suspendare a judecăţii recursului, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, având în vedere că împotriva societăţii B. S.R.L. s-a deschis la 16.10.2018 procedura falimentului în formă simplificată, procedură ce face obiectul dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, sens în care a depus un extras de pe portalul instanţelor de judecată.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 4 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurentul-reclamant a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 4 februarie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursul declarat de reclamantul A. în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot fi existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, contradictorialitatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac, neexistând contradicţii ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor.

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut faptul că în capitolul denumit "investiţia", părţile cauzei au stipulat faptul că recurentul investitor-asociat va asigura pentru stingerea creanţei către CRM suma de 250.000 Euro, în condiţiile detaliate în cadrul convenţiei, precum şi suma de 204.000 euro, necesară plăţii chiriei pentru punctul de lucru al societăţii nr. 2, ca şi pentru plata salariilor pentru angajaţii societăţii nr. 1, aceste cheltuieli pentru intervalul de 1 an de zile de la data semnării convenţiei părţilor şi doar dacă societăţile nu îşi pot asigura singure aceste costuri.

Potrivit art. 249 C. proc. civ., cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afara cazurilor prevăzute de lege, iar potrivit art. 250 C. proc. civ., dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.

Înalta Curte reţine că recurentul, deşi a afirmat prin cererea introductivă şi prin cererea de apel că societatea avea fondurile necesare aferente achitării cheltuielilor pentru luna august, acesta fiind motivul pentru care recurentul-reclamant nu a mai achitat chiria şi salariile aferente lunii august, nu a indicat probele neanalizate de către instanţa de apel care susţin aceste afirmaţii, deşi avea această obligaţie potrivit art. 249 C. proc. civ., astfel încât nu a reuşit să răstoarne prezumţia de culpă în executarea obligaţiilor asumate. Pe cale de consecinţă, contrar celor învederate de recurent, în mod corect a reţinut instanţa de apel faptul că nu s-a dovedit în vreun fel (nici măcar pretins contrariul) achitarea salariilor cuvenite angajaţilor B., astfel cum a fost convenit la pct. i) din capitolul denumit "investiţia", nici cele aferente lichidării pentru luna iulie 2011, nici cele aferente avansului pentru luna august 2011, astfel că a existat o neexecutare a contractului părţilor, iar debitorul obligaţiei de a da, în speţă de a plăti sumele de bani menţionate şi a obligaţiei de a face, constând în atragerea unor noi clienţi sau în promovarea societăţii B. pe anumite segmente de nişă, nu au fost îndeplinite conform termenilor contractuali agreaţi.

În ce priveşte critica privind lipsa de administrare a unor probe de către instanţă, cu privire la îndeplinirea condiţiei pentru efectuarea plăţilor, instanţa supremă reţine că sarcina probei era în seama reclamantului iar instanţa de apel a judecat în limitele învestirii, principiul disponibilităţii şi al imparţialităţii împiedicând-o să se substituie voinţei părţilor.

În cauză, nu se verifică ipoteza existenţei unei contradictorialităţi între considerentele deciziei atacate, decurgând din împrejurarea că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că obligaţia de a pune la dispoziţia societăţii o sumă de bani pentru plata chiriei unui punct de lucru şi pentru plata salariaţilor societăţii nr. 1 este condiţionată de imposibilitatea societăţilor de a asigura ele însele aceste costuri, iar, pe de altă parte, că nu există nicio dovadă a îndeplinirii condiţiei stipulate.

Prin această critică recurentul tinde la schimbarea situaţiei de fapt, ca urmare a reevaluării probatoriului administrat, aspect care excede controlului de legalitate specific recursului.

Prin urmare, o atare critică nu se înscrie în ipoteza cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fiind nefondată din această perspectivă.

În plus, este de notat că instanţa de apel a reţinut că recurentul este culpabil si pentru neîndeplinirea altor obligaţii de a face asumate prin contract, iar în privinţa acestei statuări recurentul nu prezintă critici care se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ce priveşte critica privind nemotivarea hotărârii, cu referire la modificarea convenţiei privind cooptarea unui asociat prin actele juridice subsecvente, instanţa supremă observă că instanţa de apel a oferit o motivare completă, prezentând în mod logic argumentele de fapt şi de drept care au fundamentat concluzia reţinută. Art. 1243 C. civ. instituie o regulă generală şi relativă cu privire la respectarea principiului simetriei sub aspectul formalismului în privinţa încheierii şi modificării contractului. Regula este generală, întrucât este edictată pentru orice contract, şi este relativă, întrucât permite derogări exprese, stabilite exclusiv pe cale legală. Sub aspect substanţial, regula simetriei reprezintă una dintre consecinţele principiului forţei obligatorii (art. 1270 C. civ.), însemnând că modificarea contractului se realizează prin acelaşi mecanism ca şi formarea contractului, prin voinţa concordantă a părţilor. Or, instanţa de apel a constatat că cele două acte subsecvente nu au fost semnate de toate părţile ce au agreat semnarea convenţiei pentru cooptarea unui investitor asociat, astfel că a reţinut în mod corect că acest din urmă act juridic nu a fost modificat în vreo modalitate acceptată juridic - în sensul art. 1270 alin. (2) C. civ., de la momentul semnării sale, cu consecinţa că toate drepturile şi obligaţiile asumate de părţi au rămas cele din convenţia amintită.

Instanţa supremă reţine că şi critica privind nemotivarea plăţii sumei de 125.000 euro este nefondată, întrucât efectuarea acestei plăţi nu a fost contestată, iar pe de altă parte, instanţa a reţinut că "sub acest aspect, al omisiunii de plată a întregii sume asumate de 250.000 Euro pentru stingerea datoriei către creditorul CRM, instanţa reţine că actele subsecvente convenţiei pentru cooptarea unui investitor asociat, respectiv convenţia de management şi planul de dezvoltare nu au aptitudinea de a modifica prima convenţie, întrucât au fost semnate doar de unele dintre părţile semnatare ale primei convenţii".

Înalta Curte apreciază că acest motiv de casare este nefondat şi pentru că, în realitate, recurentul-reclamant urmăreşte să pună în discuţie aspecte ce ţin de temeinicia hotărârii, respectiv readministrarea probatoriului în vederea restabilirii situaţiei de fapt, însă recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aspectele ce ţin de analizarea fondului pretenţiei fiind incompatibile cu această cale de atac.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte observă că în dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantul a reluat o parte din criticile subsumate de acesta şi motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., respectiv cele privind capacitatea actelor subsecvente, convenţia de management şi planul de dezvoltare, de a modifica acordul iniţial, întrucât, învederează recurentul, au avut aceiaşi semnatari. Pentru considerentele expuse deja, Înalta Curte apreciază aceste critici nefondate.

În ce priveşte restul argumentelor recurentului, în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind îndeplinirea obligaţiilor contractuale şi analizarea înscrisurilor depuse în probaţiune la dosar, Înalta Curte reţine că acest motiv de casare a fost invocat doar formal, recurentul-reclamant urmărind, în concret, reanalizarea susţinerilor sale, care şi-au primit deja rezolvarea în ciclurile procesuale devolutive, în vederea restabilirii situaţiei de fapt. Or recursul este o cale extraordinară de atac incompatibilă cu cercetarea aspectelor de netemeinicie.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de criticile formulate şi că recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2154 din 31 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2020.