Enforceability of service remuneration contingent on debt recovery despite concurrent efforts by non-party agents and temporary suspension of corporate activity

Şedinţa publică din data de 19 mai 2020

Asupra recursului de faţă;

Din actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 31 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 956.806 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, reprezentând preţul datorat în temeiul contractului de prestări servicii din 10 ianuarie 2013.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270 şi art. 1345 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1668 din 29 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi a obligat-o pe reclamantă la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.090,32 RON.

A. S.R.L. a declarat apel principal împotriva sentinţei primei instanţe, iar B. S.A. a declarat apel incident împotriva anumitor considerente din aceeaşi sentinţă.

Prin decizia civilă nr. 2019/A/2018 din 18 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul principal declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei primei instanţe şi a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că: a admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 956.806 RON, reprezentând contravaloare servicii, actualizată cu indicele de inflaţie, începând cu 10 octombrie 2017 şi până la data plăţii, precum şi a cheltuielilor de judecată de la fond în cuantum de 16.791,57 RON; a respins ca nefondat apelul incident declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe; a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată din apel în cuantum de 8.396 RON.

Împotriva deciziei instanţei de apel, B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a prezentat istoricul litigiului, după care a susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a învederat, în sinteză, că instanţa de apel nu a analizat criticile şi apărările din apel, nedezlegând aspectele esenţiale pentru stabilirea situaţiei de fapt.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a recalificat contractul dedus judecăţii ca fiind unul de consultanţă, fără a expune argumente în acest sens.

Dacă ar fi fost examinat raportul juridic dintre părţi, ar fi constatat că prevalează prestaţia specifică contractului de mandat, prestaţia de consultanţă având un rol secundar în aducerea la îndeplinire a mandatului.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel trebuia să analizeze conţinutul, regimul juridic şi efectele produse de contractul dedus judecăţii, înainte de a conchide că sunt îndeplinite condiţiile pentru plata remuneraţiei prevăzute de art. 3 din contractul respectiv.

Totodată, autoarea recursului a subliniat că instanţa de apel nu a încadrat în drept situaţia de fapt reţinută în cauză.

Sub un al doilea aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde o analiză a celor două obiective ale contractului dedus judecăţii, constând în executarea hotărârii judecătoreşti din 29 august 2017, pronunţată de Tribunalul Economic din Kiev şi a unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, motivarea hotărârii recurate nu lămureşte cum s-a ajuns la concluzia că intimata-reclamantă a adus la îndeplinire obiectul contractului, în condiţiile în care nu s-a stabilit prestaţia sa concretă în privinţa celui de-al doilea obiectiv.

Sub un al treilea aspect, autoarea căii de atac a arătat că instanţa de apel nu a analizat argumentul esenţial, conform căruia executarea celor două hotărâri în Ucraina a avut la bază cauze străine de orice pretinsă acţiune a intimatei-reclamante.

Sub un al patrulea aspect, recurenta-pârâtă a subliniat că din motivarea hotărârii lipsesc considerentele pentru care instanţa de apel a înlăturat dubla condiţie suspensivă, constând în demersurile realizate de intimata-reclamantă, de natură a conduce prin ele însele la recuperarea creanţei, iar suma să fie efectiv recuperată.

Sub un al cincilea aspect, autoarea recursului a susţinut că sunt contradictorii motivele hotărârii recurate, prin care instanţa de apel a stabilit prestaţiile pe care intimata-reclamantă le-a executat în îndeplinirea obligaţiilor contractuale.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat, în sinteză, că instanţa de apel a schimbat fundamentul juridic al dreptului dedus judecăţii.

În acest sens, a arătat că, deşi intimata-reclamantă a pretins plata remuneraţiei contractuale pentru că a atins rezultatul convenit, instanţa de apel i-a acordat remuneraţia pe motiv că atingerea rezultatului respectiv nu era necesară.

Recurenta-pârâtă a susţinut că pretenţiile intimatei-reclamante au fost fundamentate pe o singură premisă, expusă explicit în cuprinsul acţiunii, şi anume că activitatea pe care a desfăşurat-o aceasta din urmă în executarea contractului a determinat recuperarea creanţei.

În aceste condiţii, concluzia instanţei de apel în sensul că nu era necesar ca rezultatul vizat de contractul dedus judecăţii să fie atins de către intimata-reclamantă echivalează cu ajustarea nepermisă a cauzei cererii de chemare în judecată.

Schimbând fundamentul dreptului la remuneraţie, pretins de intimata-reclamantă, instanţa de apel a încălcat limitele devoluţiunii, prin raportare la limitele de învestire ale primei instanţe (tantum devolutum quantum iudicatum).

În plus, reclamanta nu a criticat în apel soluţia primei instanţe sub aspectul calificării naturii juridice a contractului dedus judecăţii şi al conţinutului obligaţiilor contractuale, motiv pentru care raţionamentul instanţei de apel încalcă şi limitele devoluţiunii din apel.

Aşadar, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii.

În plus, omisiunea instanţei de apel de a pune în discuţia părţilor aceste aspecte conduce la încălcarea principiilor contradictorialităţii, oralităţii, egalităţii şi dreptului la apărare.

Recurenta-pârâtă a mai subliniat că instanţa de apel a schimbat în mod nepermis calificarea juridică a contractului dedus judecăţii.

În acest sens, a arătat că prima instanţă a reţinut, prin încheierea din 17 aprilie 2018, că părţile au încheiat un contract de mandat. Cum încheierea respectivă nu a fost atacată cu apel, calificarea dată de prima instanţă contractului dedus judecăţii a intrat în puterea lucrului judecat.

În aceste condiţii, instanţa de apel era ţinută de calificarea dată de prima instanţă contractului respectiv.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că instanţa de apel a soluţionat cauza pe baza unor prezumţii simple pe care nu le-a pus în discuţia părţilor şi, totodată, a încălcat regimul juridic aplicabil acestor prezumţii.

În acest sens, autoarea recursului a subliniat că instanţa de prim control judiciar nu stabilit faptul vecin şi conex pe baza unor probe directe.

Contrar considerentelor reţinute de instanţa de apel, recurenta-pârâtă nu a susţinut că ar fi dispusă să achite o parte din preţul contractual.

Mai mult decât atât, autoarea recursului a subliniat că apărătorul său a precizat că, deşi s-au purtat discuţii, nu a fost de acord să plătească nicio sumă de bani intimatei-reclamante, în temeiul contractului în litigiu.

În orice caz, o mărturisire a recurentei-pârâte nu putea fi dedusă de instanţa de apel din concluziile orale ale apărătorului său, fără un mandat special pentru un astfel de act de dispoziţie.

După ce a evocat dispoziţiile art. 329 şi art. 309 alin. (5) C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că proba cu martori nu este admisibilă niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii unui înscris. Or, în prezenta cauză s-a urmărit probarea acestui din urmă aspect prin intermediul prezumţiei judiciare.

De asemenea, recurenta-pârâtă a învederat că nu este îndeplinită nici condiţia ca prezumţia să aibă greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins. În concret, nu este posibil ca, din simpla negociere a unui contract, instanţa să deducă că recurenta-pârâtă a confirmat îndeplinirea de către intimata-reclamantă a obligaţiilor contractuale.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a evocat dispoziţiile art. 2009, art. 2012, art. 2017 şi art. 2019 C. civ., după care a arătat că a acordat intimatei-reclamante un mandat cu reprezentare având două obiective: executarea unei hotărâri judecătoreşti în Ucraina şi a unei hotărâri C.E.D.O.

În scopul îndeplinirii acestor obiective, intimata-reclamantă urma să acţioneze în numele şi pe seama recurentei-pârâte în faţa autorităţilor administrative şi judiciare.

După ce a expus acţiunile pe care intimata-reclamantă trebuia să le întreprindă conform contractului, autoarea recursului a arătat că instanţa de apel a nesocotit regulile ce guvernează prestaţia caracteristică mandatului, întrucât a apreciat că orice pretinsă activitate de consultanţă are care efect executarea mandatului.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că intimata-reclamantă nu a dat socoteală cu privire la îndeplinirea activităţilor sale, deşi avea această obligaţie conform art. 2019 C. civ.

După prezentarea unor considerente teoretice cu privire la remunerarea mandatarului, titulara recursului a subliniat că intimata-reclamantă nu a executat mandatul, deşi acesta putea fi executat, nefiind incidentă o cauză externă de imposibilitate a executării.

Recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a nesocotit regulile de remunerare a mandatului, acordând intimatei-reclamante remuneraţia prevăzută la art. 3 din contractul dedus judecăţii, deşi aceasta din urmă nu a adus la îndeplinire mandatul.

Titulara recursului a mai susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1399 şi art. 1400 C. civ., referitoare la condiţia suspensivă.

În acest sens, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a recunoscut efectul suspensiv al dublei condiţii ce afectează obligaţia de plată a remuneraţiei, constând în: demersurile intimatei-reclamante să conducă, prin ele însele, la recuperarea creanţei şi aceasta să fie recuperată efectiv.

Autoarea recursului a învederat că art. 3 din contract reflectă o modalitate de stabilire a remuneraţiei specifică contractului de mandat, constând în remunerarea în funcţie de succesul obţinut de către mandatar în executarea mandatului, atingerea obiectivului fiind un eveniment viitor şi nesigur ca realizare.

Or, instanţa de apel, reţinând că succesul obţinut de intimata-reclamantă este irelevant sub aspectul dreptului de a primi remuneraţia, a nesocotit dispoziţiile art. 1399 şi art. 1400 C. civ., întrucât naşterea obligaţiei de plată depindea de îndeplinirea condiţiei suspensive.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că intimata-reclamantă şi-a suspendat activitatea începând cu 7 mai 2009, ultimele acte de reluare a activităţii fiind înregistrările efectuate la registrul comerţului la 6 decembrie 2016 şi 24 mai 2017.

În urma interpretării art. 15 din Legea nr. 359/2004, titulara recursului a susţinut că, în perioada în care o societate are activitatea suspendată temporar, acesteia îi lipseşte capacitatea de folosinţă şi exerciţiu. De asemenea, reluarea activităţii oricărei societăţi reprezintă un act juridic suspus înregistrării la registrul comerţului.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit acest text de lege, întrucât a apreciat că suspendarea temporară a activităţii societăţii nu are niciun efect asupra capacităţii persoanei juridice, ci are doar consecinţe fiscale.

În acest sens, autoarea recursului a subliniat că intimata-reclamantă nu putea încheia sau executa acte juridice în perioada suspendării activităţii sale.

În aceste condiţii, recurenta-pârâtă a conchis că intimata-reclamantă nu putea pretinde o remuneraţie pentru activităţi pe care le-ar fi desfăşurat în perioada în care a fost inactivă.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 25 ianuarie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare la 18 februarie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimata-reclamantă şi admiterea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 4 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Intimata-reclamantă a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 4 februarie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursul declarat de pârâta B. S.A. în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Recurenta invocă faptul că decizia recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor privind limitele devoluţiunii în apel precum şi cu încălcarea puterii de lucru judecat a celor statuate prin încheierea din 17 aprilie 2018 de către prima instanţă, întrucât, susţine recurenta, instanţa de apel a schimbat fundamentul juridic al dreptului dedus judecăţii şi calificarea juridică a contractului de prestări servicii din 10.01.2013, încheiat între părţi. Totodată, recurenta invocă faptul că procedând astfel, instanţa de apel a încălcat principiile contradictorialităţii, disponibilităţii şi dreptului la apărare, nepunând în discuţia părţilor noua calificare a contractului şi ajustând cauza cererii de chemare în judecată.

Din acest punct de vedere, instanţa supremă reţine că, prin sentinţa primei instanţe, în urma analizei raportului juridic dintre părţi, aceasta a calificat contractul ca fiind unul de consultanţă, însă a reţinut că reclamanta nu a reuşit să probeze că ar fi prestat servicii de consultanţă în beneficiul pârâtei B. S.A., în legătură cu executarea celor două titluri de creanţă împotriva Statului Ucrainean, fapt pentru care a respins cererea reclamantei.

Disputa dedusă judecăţii prin apelul principal, exercitat de reclamanta A. S.R.L., a vizat stabilirea executării sau neexecutării obligaţiilor contractuale, deci o chestiune de interpretare a probatoriului administrat în faţa primei instanţe, nepunându-se în discuţie calificarea naturii juridice a contractului, dată de prima instanţă.

Pe de altă parte, şi pârâta B. S.A. a formulat apel incident, prin care a solicitat înlăturarea considerentelor referitoare la nulitatea contractului de prestări servicii din 10.01.2013, pe motivul lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei ca efect al suspendării voluntare de activitate a societăţii, şi înlocuirea acestora cu propriile considerente. Astfel, dat fiind că nici acest apel nu a pus în discuţie calificarea naturii juridice a contractului de prestări servicii, considerentele hotărârii nr. 1668/29.05.2018 privind calificarea contractului ca fiind unul de consultanţă au dobândit autoritate de lucru judecat, faţă de prevederile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, iar potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Astfel, sub un prim aspect, în cadrul procesual determinat de cele două apeluri, o nouă evaluare juridică a contractului de consultanţă nu a făcut obiectul criticilor în apel şi nu a fost necesară, prin raportare la limitele devoluţiunii, determinate de ceea ce s-a apelat, astfel încât critica recurentei este nefondată.

În ce priveşte argumentul recurentei-pârâte, privind calificarea contractului de către instanţa de fond, prin încheierea din 17 aprilie 2018, ca fiind unul de mandat, această susţinere este nefondată, întrucât prin încheierea indicată, prima instanţa s-a pronunţat asupra admisibilităţii probei cu martori, nefiind pusă în discuţie natura juridică a contractului.

Referirea primei instanţe la existenţa unui raport de reprezentare este în legătură cu faptul probator ce se urmărea a se dovedi prin proba propusă, iar nu în legătură cu operaţiunea juridică ce constituie obiectul contractului convenit de părţi, acesta din urmă nefiind obiect al dezbaterilor la termenul din 17.04.2018, ci obiectul dezbaterilor fiind constituit din admisibilitatea probelor propuse de părţi.

Mai mult, Înalta Curte reţine că argumentul invocat nu este în favoarea recurentei-pârâte, întrucât această parte ar fi avut interes să formuleze apel împotriva considerentelor sentinţei primei instanţe, prin care să critice încadrarea contractului de prestări servicii din 10.01.2013 ca fiind unul de consultanţă, iar nu intimata-reclamantă. Invocarea acestor critici în această etapă procesuală este făcută însă cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., astfel încât nu pot fi primite direct în recurs.

Sub un alt aspect, în ce priveşte încălcarea limitelor devoluţiunii determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, recurenta a motivat că fundamentul dreptului invocat în cadrul cererii de chemare în judecată a fost reprezentat de pretinsa îndeplinire a activităţilor prevăzute de contractul din 10.01.2013, având ca efect încasarea de către recurentă a creanţei urmărite împotriva statului ucrainean.

Se arată, astfel, că instanţa de apel a reţinut că nu era necesar ca rezultatul vizat de contractul din 10.01.2013 (constând în recuperarea creanţei de la Statul Ucrainean) să fie determinat de către reclamanta însăşi şi că acest raţionament al instanţei de apel este o ajustare, nepermisă şi nepusă în discuţia părţilor, a cauzei juridice pe care reclamanta şi-a întemeiat dreptul pretins, cu încălcarea limitelor devoluţiunii.

Instanţa supremă reţine că este nefondată critica recurentei, întrucât instanţa nu a schimbat cauza cererii de chemare în judecată.

Instanţa de prim control judiciar a motivat că, în executarea contractului şi în limitele stabilite prin clauzele contractuale, reclamanta putea să recurgă la colaborarea cu alte persoane. În acest cadru, instanţa de apel a reţinut că prin contract nu s-a stipulat condiţia ca rezultatul vizat, respectiv recuperarea sumelor datorate de Statul Ucrainean, să fie determinat exclusiv de activităţile apelantei-reclamante. Faptul că apelanta-reclamantă a colaborat şi cu un avocat, cu alte persoane ori a efectuat demersuri proprii, nu este de natură a înlătura dreptul apelantei-reclamante la obţinerea preţului convenit, atât timp cât aceasta din urmă şi-a executat propriile obligaţii asumate.

De altfel, referirea instanţei de apel la conţinutul obligaţiilor contractuale asumate de către intimata-reclamantă, precum şi la toate posibilităţile stabilite de părţi în vederea atingerii obiectivelor stabilite prin contract, era esenţială pentru soluţionarea apelului principal, prin intermediul căruia reclamanta a susţinut executarea obligaţiilor contractuale.

Realizând o devoluţiune totală a cauzei sub aspectul stabilirii situaţiei de fapt şi aplicării legii, instanţa de apel s-a referit la conţinutul obligaţiilor asumate prin contract, câtă vreme apelanta-reclamantă a afirmat prin apel executarea obligaţiilor asumate şi neexecutarea obligaţiilor corelative de către pârâtă. Procedând astfel, în cauză, instanţa de apel nu a încălcat limitele devoluţiunii determinate de ceea ce s-a apelat.

Reţinând că soluţionarea apelului declarat de reclamantă a avut loc cu respectarea limitelor devoluţiunii determinate de ceea ce s-a judecat şi de ceea ce s-a apelat, nu se verifică încălcarea dreptului la apărare, a principiilor contradictorialităţii şi disponibilităţii.

O altă critică subsumată de recurentă cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., o reprezintă soluţionarea cauzei, de către instanţa de apel, pe baza unor prezumţii judiciare simple, pe care nu le-a pus în discuţia părţilor şi, totodată, încălcarea regimului juridic aplicabil acestor prezumţii, dispus de art. 329 şi art. 309 C. proc. civ.. În acest sens, autoarea recursului a subliniat că instanţa de prim control judiciar nu a stabilit faptul vecin şi conex pe baza unor probe directe.

Textul art. 329 C. proc. civ. se referă expressis verbis la prezumţiile "lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului". Prin urmare, prezumţiile judiciare se întemeiază pe raţionamentele logice pe care le foloseşte instanţa spre a determina existenţa sau inexistenţa unui fapt. Pe cale de consecinţă, ele nu pot fi puse în discuţia contradictorie a părţilor, întrucât, pe de o parte, se întemeiază pe propria putere de judecată şi experienţă a judecătorului, iar, pe de altă parte, aplicarea lor are loc după etapa administrării probatoriului, respectiv în cadrul deliberărilor, astfel că această critică a recurentei este neîntemeiată.

Cu toate acestea, în lumina acestor dispoziţii legale şi contrar celor invocate de recurentă, instanţa supremă reţine că instanţa de apel, în limitele efectului devolutiv al apelului, aşa cum a fost analizat anterior, a folosit prezumţia judiciară pentru a reţine ca fiind executate prestaţiile la care s-a obligat reclamanta, respectiv ca dovadă a unor împrejurări de fapt, ce pot fi dovedite prin orice mijloace materiale de probă.

Prin urmare, dispoziţiile art. 309 alin. (5) C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, proba actului juridic fiind făcută prin chiar înscrisul constatator, nu prin intermediul prezumţiilor judiciare simple.

Totodată, reţinerea acestor prezumţii face parte integrantă a raţionamentului logico-juridic complex pe care instanţa de apel l-a expus în cadrul motivării sale şi care s-a axat, în principal, pe analizarea probelor relevante, raportat la susţinerile din apelul exercitat de reclamantă, în sensul că s-a dovedit existenţa contractului de consultanţă, a obiectului său şi a prestaţiilor executate de C., reprezentantul legal al intimatei, prestaţii care se încadrează chiar în obiectul contractului. Astfel, instanţa supremă reţine şi că această critică nu este de natură să determine casarea deciziei şi alterarea soluţiei dispusă de instanţa de apel, pentru că expunerea argumentelor fundamentale reţinute de instanţa de apel creează transparenţă asupra silogismului judiciar, care explică şi justifică dispozitivul hotărârii adoptate.

Înalta Curte mai reţine că, aplicarea prezumţiei judiciare de către instanţa de apel, pentru a reţine faptul că administratorul societăţii reclamante, C., a acţionat în calitate de reprezentant al reclamantei şi nu în nume propriu, procedură criticată de recurenta-pârâtă, este o critică ce vizează, în realitate, mecanismul de apreciere a probatoriului de către instanţa de apel în vederea stabilirii situaţiei de fapt, fiind o critică de netemeinicie care excede cenzurii în calea de atac a recursului.

De asemenea, critica privind faptul că instanţa de apel ar fi reţinut, în mod eronat, prin intermediul prezumţiei simple, faptul că pârâta a recunoscut datorarea întregii sume, contrar celor declarate la interogatoriu de către această parte, este, pe de o parte, o critică străină de cele reţinute de instanţă, care, în fapt, a reţinut că, din probatoriul administrat a rezultat că pârâta şi-a manifestat disponibilitatea pentru achitarea unei părţi din preţul contractului din 10.01.2013, iar pe de altă parte, este o critică de vizează aspecte factuale ale cauzei şi aprecierea de către instanţa de apel a probatoriului administrat, astfel că nu poate fi cercetată în calea de atac recursului.

Înalta Curte reţine că se conturează într-o critică de netemeinicie, nu de nelegalitate, şi susţinerile recurentei privind nestabilirea de către instanţa de apel a faptului vecin şi conex pe baza unor probe directe şi neîndeplinirea condiţiei ca prezumţia să aibă greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins, întrucât recurenta tinde la reaprecierea probelor administrate în cauză, pentru a se ajunge la demonstrarea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa din apel.

De aceea, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei privind încălcarea principiilor contradictorialităţii şi al dreptului la apărare. Recurenta pârâtă a participat nemijlocit, direct şi în mod egalitar la dezbaterile dedicate admiterii şi administrării probelor, respectându-i-se dreptul la apărare şi la un proces echitabil, în legătură cu toate chestiunile legate de probele administrate. Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine nicio vătămare legitimă, cu caracter procesual, derivată din procedura de administrare a probelor.

Punctul 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. dispune casarea unei hotărâri când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Casarea unei hotărâri intervine în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta a învederat că instanţa de apel a recalificat contractul dedus judecăţii ca fiind unul de consultanţă, fără a expune argumente în acest sens, a susţinut că nu s-au analizat cele două obiective ale contractului dedus judecăţii şi că instanţa de apel nu a analizat argumentul esenţial, conform căruia executarea celor două hotărâri, în Ucraina, a avut la bază cauze străine de orice pretinsă acţiune a intimatei-reclamante.

Totodată, recurenta a susţinut că din motivarea hotărârii lipsesc considerentele pentru care instanţa de apel a înlăturat dubla condiţie suspensivă, iar considerentele prin care instanţa a stabilit prestaţiile pe care intimata-reclamantă le-a executat în îndeplinirea obligaţiilor contractule sunt contradictorii.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte reţine că aceste motive de casare sunt nefondate, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii atacate, neexistând contradicţii ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor.

O primă critică subsumată acestui motiv de recurs, o reprezintă susţinerea potrivit căreia instanţa de apel a recalificat contractul din 10.01.2013, fără a expune considerentele care au determinat o asemenea calificare.

Aşa cum a mai arătat deja, instanţa supremă reţine că instanţa de apel, în limitele devoluţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 477 C. proc. civ., s-a limitat doar la ceea ce a fost dedus judecăţii prin apelul principal al reclamantei şi apelul incident, exercitat de recurenta-pârâtă. Niciuna dintre cele două apelante nu a adus critici privind calificarea juridică a contractului din 10.01.2013, efectuată de prima instanţă, astfel încât, calificarea contractului ca fiind unul de consultanţă, efectuată de prima instanţă, a intrat în puterea lucrului judecat. În plus, nefiind supusă criticilor o asemenea chestiune, instanţa de apel nu a procedat la evaluarea juridică a naturii contractului de prestări servicii. Prin urmare, critica recurentei-pârâte vizând neîncadrarea în drept a situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel urmează a fi înlăturată pentru că nu a constituit obiect al criticilor în apel, faţă de statuarea primei instanţe privind calificarea contractului dintre părţi, ca fiind unul de consultanţă.

Sub un alt aspect, s-a criticat faptul că hotărârea recurată nu cuprinde o analiză a celor două obiective distincte ale contractului din 10.01.2013: executarea hotărârii judecătoreşti din 29.08.2017, pronunţată de Tribunalul Economic al oraşului Kiev şi executarea hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului. Mai exact, se arată că motivarea hotărârii nu lămureşte care este prestaţia concretă în privinţa celui de-al doilea obiectiv.

Instanţa de recurs remarcă faptul că recurenta-pârâtă nu a indicat prestaţiile neexecutate de reclamantă în legătură cu hotărârea C.E.D.O. Înalta Curte mai reţine şi că, în realitate, obiectivul contractului este unic şi vizează executarea unei creanţe împotriva Statului Ucrainean, indiferent de titlul care constată acea creanţă, astfel încât, criticile recurentei-pârâte cu privire la lipsa indicării de către instanţa de apel a prestaţiilor realizate de reclamantă în scopul punerii în executare a fiecăruia dintre titlurile executorii, respectiv hotărârea Tribunalului Economic al oraşului Kiev şi hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, privite de recurentă ca două obiective distincte ale contractului de prestări servicii, sunt nefondate.

De asemenea, se mai reţine că, în ce priveşte remuneraţia acordată, această este stabilită în legătură doar cu suma încasată din executarea hotărârii judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Economic al oraşului Kiev.

Din analiza deciziei recurate, contrar susţinerilor recurentei, se observă că instanţa de apel a analizat raportul juridic dintre părţi, aşa cum rezultă din contractul de prestări servicii, care reprezintă legea părţilor, potrivit art. 1270 C. civ., reţinând că prestaţiile la care s-a obligat reclamanta, potrivit art. 1.2 din contract, constau în acordarea de consultanţă, ce implică şi acordarea de sprijin, valorificarea experienţei şi a cunoştinţelor reclamantei, în vederea protejării intereselor pârâtei. Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că ceea ce reclamanta a dovedit este executarea obiectului obligaţiei la care s-a angajat reclamanta, respectiv oferirea de consultanţă pârâtei în vederea realizării creanţei împotriva Statului Ucrainean.

Nu este întemeiată nici critica prin care se invocă existenţa unor considerente contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate, în privinţa modalităţii în care s-au stabilit prestaţiile pe care A. le-a efectuat în îndeplinirea obligaţiilor asumate.

Înalta Curte relevă că, pentru a răspunde exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicţia la care se referă textul de lege trebuie să se manifeste în cadrul considerentelor de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind practic, nemotivată.

Considerentele deciziei recurate nu conţin argumente contradictorii sub aspectul demersurilor efectuate de reclamantă în vederea îndeplinirii obligaţiilor asumate prin contract, rezultând fără echivoc faptul că, în temeiul art. 2.1. din contract, reclamanta a fost abilitată să se adreseze în numele beneficiarului şi în colaborare cu avocatul D., organelor administrative ucrainiene sau altor organe, în scopul executării celor două hotărâri.

Susţinerile recurentei potrivit cărora instanţa de apel a reţinut că A. a intermediat contractul cu un avocat sunt desprinse de întregul raţionament expus, instanţa de apel motivând că intermedierea între pârâtă şi avocat, realizată de reclamantă, se încadrează în limitele stipulaţiilor contractuale, art. 2.1. din contract făcând referire la o astfel de colaborare.

Prin urmare, se constată că, prin considerentele care au fundamentat decizia adoptată, instanţa de apel nu a expus considerente contradictorii în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

O altă critică a recurentei-pârâte priveşte neanalizarea de către instanţa de apel a argumentului privind faptul că alte cauze au concurat la atingerea rezultatului previzionat, respectiv executarea efectivă a hotărârilor judecătoreşti împotriva Statului Ucrainean. Contrar celor învederate prin cererea de recurs, instanţa supremă constată că instanţa de apel a tranşat această chestiune, reţinând, în mod corect, că prin contract nu s-a stipulat condiţia ca rezultatul vizat, respectiv recuperarea sumelor de la Statul Ucrainean, să fie determinat exclusiv de activităţile reclamantei.

În ce priveşte critica privind motivarea insuficientă şi neanalizarea probelor propuse de recurenta-pârâtă, din care rezultă şi contribuţia altor persoane la recuperarea sumei şi efectuarea de demersuri proprii, precum şi critica privind faptul că instanţa de apel nu a analizat dacă formele de corespondenţă întocmite de reclamantă erau apte să conducă la recuperarea creanţei, Înalta Curte reţine că, în realitate, recurenta-pârâtă urmăreşte stabilirea unei alte situaţii de fapt ca urmare a reevaluării probatoriului administrat, precum şi reinterpretarea contractului în favoarea pârâtei, în sensul că pârâta şi alte entităţi ar fi contribuit la realizarea obiectivului privind executarea celor două titluri executorii, aspect care excede controlului de legalitate specific recursului.

Deşi se susţine că instanţa de apel a omis să analizeze apărările sale în această privinţă, instanţa de recurs constată că apărarea făcută de recurentă prin întâmpinarea la apel, în legătură cu mandatul acordat unui terţ, respectiv numitului E., este una fără pondere şi vocaţie de a reforma hotărârea primei instanţe, câtă vreme se referă la un mandat acordat acestei persoane în anul 2009 şi, totodată, chiar pârâta a precizat că "nu a afirmat niciodată că demersurile acestuia au condus la obţinerea sumelor de bani".

Prin urmare, criticile circumscrise în ipoteza cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privind nemotivarea, sunt nefondate din această perspectivă.

În ce priveşte critica privind lipsa motivării cu privire la înlăturarea dublei condiţii suspensive, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa supremă reţine că acest motiv de casare este nefondat, întrucât cele două condiţii suspensive din contract au fost corect reţinute şi aplicate de instanţa de apel, argumentele instanţei fiind structurate în mod logic şi cu respectarea dispoziţiilor legale incidente.

Astfel, cele două condiţii suspensive reţinute de instanţa de apel, sunt, potrivit art. 3 din contract, următoarele: demersurile reclamantei să fie de natură să conducă ele însele la recuperarea sumei şi suma să fie efectiv recuperată.

În ceea ce priveşte prima condiţie, motivarea reţinută de instanţa de apel relevă îndeplinirea acesteia. În acest sens s-a reţinut că, deşi pârâta a colaborat şi cu alte persoane, cu un avocat ori a efectuat demersuri proprii, aceste împrejurări nu sunt de natură a înlătura contribuţia reclamantei la obţinerea punerii în executare a celor două titluri de creanţă, întrucât nu s-a stipulat în contract o contribuţie exclusivă a reclamantei, fiind necesar doar ca demersurile reclamantei să aibă capacitatea de a duce la obţinerea punerii în executare a titlurilor de creanţă împotriva Statului Ucrainean.

De altfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel şi că, prin art. 2.1. din contract, părţile au prevăzut expres colaborarea dintre reclamantă şi avocatul D.. Prin urmare, faptul că reclamanta a colaborat şi cu un avocat, cu alte persoane ori că a efectuat demersuri proprii nu este de natură a înlătura dreptul acesteia la obţinerea preţului convenit, atât timp cât aceasta din urmă şi-a executat propriile obligaţii asumate, aspect reţinut ca dovedit de instanţa de apel.

În ce priveşte ce-a de doua condiţie, ca suma să fie efectiv recuperată, condiţia a fost reţinută ca fiind îndeplinită, aspect învederat, şi de altfel necontestat, de către cele două părţi.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă, sub un prim aspect, faptul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a regulilor privind contractul de mandat.

Cu titlul prealabil, instanţa supremă reţine că această critică a fost analizată, în parte, şi în cadrul criticilor subsumate motivelor de casare întemeiate pe pct. 5 şi 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că această critică privind stabilirea naturii juridice a contractului de prestări servicii din 10.01.2013, în sensul de a aplica raportului juridic dintre părţi dispoziţiile referitoare la contractul de mandat, sunt străine de raportul juridic dedus judecăţii în apel, întrucât recurenta-pârâtă nu a făcut apel la considerentele sentinţei instanţei de fond, privind calificarea contractului ca fiind unul de consultanţă, astfel încât critica prezentată în acest sens, direct în calea de atac a recursului, nu poate fi primită, fiind făcută omisso medio.

O a doua critică subsumată acestui motiv de casare, o reprezintă aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 1399-1400 C. civ.. Din acest punct de vedere, recurenta arată că instanţa de apel nu a recunoscut efectul suspensiv al dublei condiţii suspensive prevăzute de art. 3 din contract, afectând obligaţia de remuneraţie aflată în sarcina recurentei. Susţine aceasta că, instanţa de apel, reţinând că succesul obţinut de mandatar este irelevant sub aspectul dreptului mandatarului de a cerere remuneraţia contractuală, a nesocotit prevederile articolelor mai sus enunţate, privind efectele condiţiilor suspensive, ignorând împrejurarea că, de îndeplinirea condiţiei depinde însăşi naşterea obligaţiei de a plăti remuneraţia.

Potrivit art. 1399 C. civ., este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur, iar potrivit art. 1400 din acelaşi cod, condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei.

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că recurenta a formulat această critică din perspectiva existenţei unui contract de mandat, dar, încă din prima fază a procesului, s-a stabilit cu putere de lucru judecat, faptul că relaţiile dintre părţi sunt guvernate de un contract de consultanţă, contrar susţinerilor recurentei.

Prin urmare, critica are la bază premisa greşită potrivit căreia contractul ar fi unul de mandat, cu nesocotirea puterii de lucru judecat, prevăzute de dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., de care se bucură statuarea primei instanţe, în sensul că raportul juridic dintre părţi se grefează pe un contract de consultanţă.

Instanţa supremă remarcă faptul că, în cauză, instanţa de apel a reţinut şi aplicat corect dispoziţiile indicate de recurentă, prin urmare această critică este nefondată.

Se reţine că între părţi, la 10.01.2013, s-a încheiat un contract de consultanţă, nenumit, prin care reclamanta A. S.R.L., în calitate de prestator, s-a obligat faţă de recurentă, în calitate de beneficiar, să presteze servicii de consultanţă privind executarea hotărârii Tribunalului Economic al oraşului Kiev din data de 29.08.2007, în dosarul nr. x/35-45/56-38/209, pentru urmărirea la bugetul de stat al Ucrainei, din Trezoreria de Stat a Ucrainei, a sumei de 5.180.264,20 dolari SUA, reprezentând datorii, şi 350 dolari SUA, reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea beneficiarului, precum şi a hotărârii C.E.D.O.

Se mai reţine că, potrivit art. 3.1 din contract, preţul serviciilor efectuate de prestator reprezintă 4% din suma încasată de către beneficiar de la debitorul ucrainian.

În ce priveşte prima condiţie, aceea ca demersurile reclamantei să fie de natură să conducă ele însele la recuperarea creanţei de la Statul Ucrainean, instanţa de apel a reţinut, sub un prim aspect, că reclamanta a dovedit executarea obiectului contractului încheiat la 10.01.2013, respectiv oferirea de consultanţă în vederea punerii în executare a celor două titluri executorii, iar, sub un al doilea aspect, că nu s-a stipulat condiţia ca rezultatul vizat, respectiv recuperarea creanţei, să fie determinat exclusiv de activităţile reclamantei.

Cea de-a doua condiţie, a evenimentului viitor şi incert, o reprezintă recuperarea creanţei, condiţie îndeplinită şi dealtfel necontestată de părţi.

Principala consecinţă a afectării raportului juridic obligaţional de o condiţie suspensivă este aceea că, pendente conditione, creditorul nu poate cere îndeplinirea obligaţiei de la debitorul său. Or, în cauză, dubla condiţie a fost îndeplinită şi, pe cale de consecinţă, efectul suspensiv al acesteia a încetat, iar debitorul este ţinut să-şi execute obligaţiile.

În cauză, condiţia suspensivă, de îndeplinirea căreia depinde naşterea obligaţiei de plată a remuneraţiei, respectiv recuperarea creanţei, s-a îndeplinit ca urmare a demersurilor întreprinse de reclamantă, împrejurări de fapt reţinute de instanţa de apel şi care nu mai pot fi reapreciate de instanţa de recurs.

Pe cale de consecinţă, în mod corect a reţinut instanţa de apel că dreptul reclamantei la obţinerea preţului convenit s-a născut, atât timp cât aceasta din urmă şi-a executat propriile obligaţii asumate prin contract.

O ultimă critică subsumată pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. vizează pronunţarea hotărârii recurate cu încălcarea şi aplicarea greşită a regulilor privind capacitatea persoanei juridice şi întreruperea activităţii societăţii.

Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel reţinând în mod legal că suspendarea voluntară de activitate a unei societăţi nu determină încetarea temporară a capacităţii de folosinţă sau de exerciţiu, deoarece societatea continuă să figureze în registrul comerţului şi, pe durata suspendării, mandatele administratorilor nu sunt suspendate. Totodată, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 205 şi art. 209 din C. civ. adoptat prin Legea 287/2009, capacitatea de exerciţiu şi de folosinţă a unei societăţi începe de la data înregistrării sale în registrul comerţului şi încetează odată cu radierea din registrul comerţului, conform art. 251 din acelaşi cod.

Instanţa supremă constată că, în mod corect a reţinut instanţa de apel că dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului nu au aplicabilitate în cauză, societatea fiind deja înregistrată în registrul comerţului, atât la momentul încheierii contractului de consultanţă din 10.01.2013, cât şi pe durata derulării relaţiilor contractuale supuse dezbaterii. Totodată, s-a reţinut corect şi că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor de înregistrare în registrul comerţului nu au aplicabilitate în cauză, întrucât, aceste prevederi legale privind dobândirea codului unic de înregistrare şi, după caz, a certificatului de menţiuni, nu dispun în sensul că, pe perioada în care operează suspendarea voluntară temporară de activitate, o societate îşi pierde capacitatea de folosinţă sau de exerciţiu. Nerespectarea acestor dispoziţii poate atrage, cel mult, consecinţe fiscale, în condiţiile în care, în perioada supusă dezbaterii, nu a intervenit radierea persoanei juridice din registrul comerţului, iar pierderea capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu poate interveni doar conform dispoziţiilor legale, indiferent de declaraţiile pe care persoana juridică le face.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de criticile formulate şi că recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, în aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 4760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2019/A/2018 din 18 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 4760 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2020.