Inadmissibility of revision petition against judgment rendered in resolution of prior revision request

Şedinţa publică din data de 19 mai 2020

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 387 din 13 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1494 din 26 septembrie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

În motivarea acestei hotărâri, Înalta Curte a reţinut, în sinteză, că prin decizia ce a făcut obiectul cererii de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire împotriva deciziei civile nr. 141 din 23 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018; prin această din urmă hotărâre s-a respins contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 22 din 20.02.2018 şi a încheierii de şedinţă din 13.02.2018, pronunţată de Tribunalul Constanţa, în dosar nr. x/2016.

Astfel, instanţa supremă a constatat că cererea de revizuire este formulată împotriva unei decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unei anterioare cereri de revizuire, nefiind îndeplinite criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, privind cazurile în care se poate cere revizuirea unei hotărâri.

Împotriva deciziei nr. 387 din 13 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, revizuenta S.C. A. a formulat cerere de revizuire, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. adoptat prin Legea 134/2010.

Astfel, revizuenta a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate admisibilitatea prezentei cereri de revizuire, să se încuviinţeze prezenta cerere de revizuire, să se anuleze în tot hotărârea a cărei revizuire s-a cerut pe această cale, respectiv decizia 387, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul x/2019, în data de 13.02.2020, ulterioară deciziilor nr. 9/2016 şi nr. 18/2018, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în completele întrunite pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât conţine dispoziţii potrivnice acestor decizii.

În ceea ce priveşte instanţa competentă pentru depunerea prezentei cereri, revizuenta a arătat că ambele complete care au pronunţat aceste decizii au fost constituite din câte cinci judecători de la secţia I Civilă, secţia a II-a civilă, secţia de contencios administrativ şi fiscal, alături de Preşedinţii celor trei secţii şi de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe cale de consecinţă, în prezenta cauză devin aplicabile prevederile 520 alin. (8) şi (9) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Astfel, a apreciat revizuenta că, atâta vreme cât pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se constituie complete de judecată în virtutea prevederilor art. 520 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, şi o cerere prin care se solicită revizuirea unei hotărâri date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-un complet obişnuit al unei secţii, pronunţată ulterior publicării acestor decizii în Monitorul Oficial, trebuie să fie soluţionată în aceeaşi manieră, respectiv prin constituirea unui astfel de complet.

Cum constituirea acestor complete se face de către Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar în cazul de faţă componenţa completului a fost asigurată de către magistraţi din trei secţii diferite ale ICCJ, revizuenta susţine că alin. (1) al art. 520, teza iniţială din C. proc. civ. devine pe deplin aplicabil în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte normele de drept aplicabile prezentei cereri, revizuenta a considerat că în prezenta cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, ţinând cont de interpretarea dată de către Curtea Constituţională prevederilor art. 27 C. proc. civ., prin decizia 874/18.12.2018, respectiv aliniatele 71-74 din motivarea acestei decizii.

Câtă vreme s-a statuat că o decizie cu aplicabilitate erga omnes, pronunţată de către o instanţă de judecată cu astfel de competenţă, se aplică imediat, fără a diferenţia între cauze pendinte şi cauze ulterioare pronunţării ei, şi câtă vreme în prezenta cauză primele hotărâri judecătoreşti sunt deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 9/2016 şi nr. 18/2018 date pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cele decise de către Curtea Constituţională prin decizia 874/2018 sunt aplicabile, mutatis mutandis, şi cauzei de faţă, a mai arătat revizuenta.

Pentru a sublinia similitudinea situaţiilor (în prezenta cauză, cele două decizii I.C.CJ. sunt unele care se aplică erga omnes), revizuenta a redat paragraful 72 din decizia CCR anterior amintită.

Revizuenta a arătat că prin decizia 387/13.02.2020, Înalta Curte a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire pe care a declarat-o, subliniind că nu cunoaşte care a fost motivul pentru care a fost respinsă cererea sa, întrucât nu este încă redactată. Însă, în cazul în care completul care a pronunţat decizia a considerat că, deoarece s-a formulat o cerere de revizuire a unei contestaţii în anulare judecată sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, deciziile 9/2016 şi 18/2018 nu sunt aplicabile, în prezenta cerere se aplică prevederile C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 şi, dacă nu va fi primită prima parte a motivării, mai exact cea care se referă la opinia revizuentei referitoare la competenţa de soluţionare, devin aplicabile prevederile art. 513 alin. (6) C. proc. civ.

Pe fondul cererii, referitor la condiţia ca în cauză să existe două hotărâri potrivnice, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate, revizuenta a arătat că sunt îndeplinite în totalitate condiţiile de formă impuse de pct. 8 al art. 509 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 din următoarele considerente:

Hotărârile sunt definitive, atâte cele anterioare (deciziile I.C.C.J. date pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), cât şi cea pronunţată de către secţia a II-a Civilă a Înaltei Curţi.

În ceea ce priveşte condiţia ca cele două hotărâri să fie date în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate, revizuenta a opinat că şi acestea sunt pe deplin îndeplinite, din următoarele considerente:

Hotărârea a cărei revizuire se cere a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor deciziilor I.C.C.J. 9/2016 şi 18/2018; că aceste decizii sunt hotărâri judecătoreşti este clar: sunt pronunţate de către o instanţă de judecată (I.C.C.J.), de către un complet/complete legal constituite pentru a soluţiona o chestiune de drept, şi respectă astfel toate condiţiile de fond şi de formă pentru a fi considerate hotărâri judecătoreşti, în sensul dat de C. proc. civ. de la 1865 şi C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 acestui termen.

În continuare, s-a arătat, potrivit dispoziţiilor legale, odată pronunţate şi publicate în Monitorul Oficial, deciziile Înaltei Curţi date pentru dezlegarea unor chestiuni de drept devin obligatorii şi se aplică imediat; prevederile art. 521 alin. (3) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 fiind clare în acest sens.

Mai mult, doctrina şi jurisprudenţa au stabilit fără excepţie că, de la data pronunţării - publicării în Monitorul Oficial, aceste decizii devin parte integrantă a sistemului de drept naţional.

Pe cale de consecinţă, atât timp cât deciziile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sunt opozabile erga omnes, raţionamentul logic formal şi logic juridic impune a constata că se aplică şi părţilor din prezenta cauză, respectiv părţilor din dosarul soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte dispoziţiile contradictorii ale hotărârilor, respectiv a dispoziţiilor potrivnice din cuprinsul hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a cărei revizuire se solicită, revizuenta a învederat următoarele:

Decizia 9/2016 şi decizia 18/2018, pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept interzic în mod formal, expres şi absolut ca mandatarii persoane juridice să desfăşoare pentru clienţii lor - mandanţii - activităţi ce au caracter juridic, stabilind totodată că aceste activităţi nu pot fi prestate nici de către personalul acestor firme, cu pregătire juridică; aceste interdicţii se aplică pentru toate activităţile care au caracter juridic, şi cu precădere decizia din 2018 interzice în mod expres prestarea acestor activităţi în etapa executării silite.

Revizuenta a arătat că prin decizia civilă 141/23.11.2018, pronunţată de către Tribunalul Constanţa, în mod irevocabil, s-a statuat în pagina 4, alin. (7), că: "De asemenea se observă că printr-o motivare ce respectă exigenţele art. 261, cu trimiteri exprese la textele legale incidente, instanţa de recurs a răspuns tuturor criticilor, excepţiilor şi apărărilor deduse judecăţii de recurenta contestatoare A. S.R.L. şi a administrat toate probatoriile admisibile în această cale de atac, cu sublinierea că deciziile nr. 9/2016 si 18/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în aplicarea art. 519 Noul C. proc. civ. cu referire la art. 84 Noul C. proc. civ. nu pot fi valorificate în prezenta cauză ce se judecă după normele prevăzute de C. proc. civ. de la 1865".

Astfel, revizuenta a susţinut că Tribunalul Constanţa, în motivarea deciziei pronunţate în recurs, o sancţionează tocmai pentru că nu a îndeplinit exact acest gen de activităţi, reţinând că, prin neîndeplinirea unor activităţi în esenţa lor ilegale (prin interpretarea exhaustivă a acestor decizii ale Înaltei Curţi), revizuenta se face vinovată de neîndeplinirea obligaţiilor de diligenţă asumate prin contractul de mandat.

Revizuenta a arătat că, deşi nu se află încă în posesia deciziei a cărei revizuire se solicită, nefiind redactată în acest moment, poate presupune suficient de rezonabil că şi în judecarea acesteia s-a întâmplat acelaşi lucru, respectiv că s-a considerat că dispoziţiile deciziilor Înaltei Curţi, date pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică sau nu în funcţie de legea care guvernează cauza, şi nu imediat şi obligatoriu, indiferent că este vorba de o cauză pendinte sau una de novo.

Câtă vreme decizia pronunţată în cererea de revizuire nu i-a fost comunicată, revizuenta a solicitat să i se dea posibilitatea de a completa motivarea prezentei revizuiri în funcţie de cele pe care le va observa în hotărâre, după ce aceasta îi va fi adusă la cunoştinţă, precum şi de faptul dacă mai menţine sau nu prezenta cerere.

În drept, prezenta cerere a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

La 18 mai 2020, revizuenta a depus completare la cererea de revizuire şi concluzii scrise, prin care s-a arătat că în opinia revizuentei, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Examinând admisibilitatea cererii de revizuire, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, faţă de caracterul său peremptoriu şi de dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a o respinge, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Cererea dedusă judecăţii de faţă are ca obiect revizuirea deciziei nr. 387 din 13 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1494 din 26 septembrie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

În speţă, se constată că prezenta cerere de revizuire este formulată împotriva unei decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unei anterioare cereri de revizuire.

În ceea ce priveşte obiectul cererii de revizuire, se reţine că, potrivit art. 322 alin. (1) C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri..."

Aşadar, textul evocat prevede că revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, poate fi promovată împotriva unei hotărâri definitive în apel sau prin neapelare sau împotriva unei hotărâri a instanţei de recurs, atunci când evocă fondul.

Or, astfel cum deja s-a arătat, decizia atacată cu prezenta cerere de revizuire este pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea unei alte cereri de revizuire, soluţionată pe calea excepţiei de inadmisibilitate.

Prin urmare, o hotărâre pronunţată în revizuire nu reprezintă nici o hotărâre definitivă în apel sau prin neapelare, după cum nu este nici o hotărâre a instanţei de recurs, caz în care, aceasta ar trebui să evoce fondul.

Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ. dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar condiţiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuţie şi nu se cercetează chestiuni ce ţin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Este ştiut că recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Dispoziţiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ. au valoarea unor norme imperative, de ordine publică, organizând exerciţiul acestei căi extraordinare de atac, în condiţiile şi pentru motivele strict şi limitativ stabilite de lege, drept pentru care cererea de revizuire promovată cu încălcarea acestor prevederi legale este inadmisibilă.

În raport de cele constatate, Înalta Curte apreciază că nu mai prezintă relevanţă analiza celorlalte condiţii de admisibilitate a cererii de revizuire ce face obiect al prezentei cauze.

Aşa fiind, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta S.C. A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 387 din 13 februarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2019.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2020.