Abusiveness of non-individually negotiated exclusive jurisdiction clauses in consumer credit contracts under Directive 93/13/EEC

Şedinţa publică din data de 30 aprilie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 15 aprilie 2019 pe rolul Judecătoriei Timişoara, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanţei să constate caracterul abuziv al dispoziţiilor conţinute în art. 9 (Rambursarea creditului) alin. (9).1 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 14.05.2008 şi anularea acestei clauze; să constate caracterul abuziv al dispoziţiilor conţinute în art. 9 alin. (9).2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 14.05.2008 şi anularea acestei clauze; să constate caracterul abuziv al dispoziţiilor conţinute în art. 9 alin. (9).4 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 14.05.2008 şi anularea acestei clauze; să dispună obligarea pârâtei B.

S.A. la îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 14.05.2008 şi a actelor adiţionale la acesta, la valoarea de la data încheierii contractului şi anume 2,24 Ron la 1CHF, respectiv la calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului; să constate caracterul abuziv al dispoziţiilor conţinute în art. 5 (Dobânda curentă şi dobânda penalizatoare) alin. (5).2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 14.05.2008 şi anularea acestei clauze; să constate caracterul abuziv al dispoziţiilor conţinute în art. 6 (Taxe şi comisioane) alin. (6).1 lit.

b) din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 14.05.2008 şi anularea acestei clauze; să constate caracterul abuziv al dispoziţiilor conţinute în art. 6 alin. (6).2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 14.05.2008 şi anularea acestei clauze; să dispună obligarea pârâtei, ca urmare a eliminării clauzelor abuzive din contractul de credit mai sus menţionat să procedeze la revizuirea dobânzii prevăzute la art. 5 al contractului, în sensul că dobânda să fie calculată în funcţie de o formulă clară de calcul a dobânzii curente compusă din indicele de referinţă Libor CHF 3M + marja de dobândă a băncii, marjă calculată ca diferenţa între dobânda de la data încheierii contractului de 6,99% (respectiv cea curentă de 6,82%) şi Libor 3M, marja rezultată să rămână neschimbată pe roată durata contractului, fapt care impune şi obligarea pârâtei la emiterea unui nou scadenţar de credit; să constate abuzivă şi nedatorată orice dobândă percepută de către pârâtă începând cu data semnării contractului de credit, dobândă care excede dobânzii Libor CHF 3M; să fie obligată pârâta la restituirea sumelor achitate de la data semnării convenţiei de către reclamant cu titlu de dobânzi percepute şi încasate de bancă în mod abuziv şi excedentar, având în vedere că banca a calculat unilateral şi abuziv dobânda; să dispună obligarea pârâtei la achitarea dobânzii legale aferente sumelor pe care le-a solicitat a fi restituite la pct. 1.1 de la data fiecărei plăţi şi până la restituirea efectivă a acestor sume; să dispună obligarea pârâtei ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei, să pună la dispoziţia reclamantului un nou grafic de rambursare/scadenţar al creditului, conform hotărârii instanţei; cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul a invocat art. 1, art. 2, art. 4, art. 6 din Legea 193/2000, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 363/2007, O.G. nr. 21/1992, art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, Directiva nr. 93/13/CE, art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., art. 968, art. 998-999 C. civ.

Judecătoria Timişoara, secţia a II-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 7164 din 25 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că pârâta a invocat, prin întâmpinare, excepţia de necompetenţă teritorială a Judecătoriei Timişoara, solicitând declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Au fost evocate dispoziţiile art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Totodată, s-a reţinut că pârâta are sediul în Bucureşti, str. x, sectorul 1 şi că potrivit art. 16.2 din contractul semnat şi asumat de către cele două părţi "În cazul în care o soluţie amiabilă nu este posibilă, litigiul se supune spre soluţionare instanţelor judecătoreşti competente din localitatea în care este înregistrat sediul social al băncii".

Pentru aceste considerente, Judecătoria Timişoara a apreciat că aparţine Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei.

Dosarul a fost înregistrat, sub nr. x/2019, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 2 august 2019.

Prin sentinţa civilă nr. 5764 din 18 septembrie 2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, invocată din oficiu, iar competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. şi pe pârâta B. S.A. a fost declinată în favoarea Judecătoriei Timişoara. Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, s-a suspendat judecarea cauzei şi s-a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Analizând excepţia necompetenţei teritoriale, instanţa a constatat că reclamantul a sesizat în mod corect Judecătoria Timişoara, conform regulilor de competenţă alternativă prevăzute de art. 109 din C. proc. civ., întrucât banca pârâtă are un dezmembrământ fără personalitate juridică în localitatea Timişoara, iar locul încheierii contractului ce cuprinde clauzele cu privire la care se solicită constatarea caracterului abuziv este în aceeaşi localitate, contractul fiind încheiat de pârâta B. prin Agenţia Circumvalaţiunii Timişoara.

S-a reţinut că atunci când competenţa este alternativă, alegerea instanţei competente din punct de vedere teritorial aparţine reclamantului, potrivit art. 116 C. proc. civ. şi că, în urma introducerii acţiunii la una dintre instanţele deopotrivă competente, competenţa a fost stabilită în favoarea acestei instanţe, nemaiputând fi declinată către o altă instanţă.

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a apreciat că stabilirea competenţei teritoriale pentru soluţionarea acţiunii având ca obiect constatarea unor clauze abuzive din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din data de 14 mai 2008 nu se poate face conform art. 126 alin. (1) C. proc. civ. prin raportare la clauza atributivă de competenţă prevăzută la art. 16.2 din contract, care are un vădit caracter abuziv, motiv pentru care, nu produce efecte juridice, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Or, Judecătoria Timişoara a aplicat clauza atributivă de competenţă şi a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, fără a verifica dacă soluţia pronunţată este compatibilă cu Directiva nr. 93/13/CEE.

În acest sens, instanţa a avut în vedere concluziile şi argumentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Hotărârea Océano Grupo Editorial şi Salvat Editores, C-240/98, care au fost reiterate şi în jurisprudenţa recentă a Curţii.

Prin hotărârea menţionată, Curtea a stabilit că "O clauză atributivă de competenţă, care este inserată fără a fi făcut obiectul unei negocieri individuale într-un contract încheiat între un consumator şi un profesionist şi care conferă competenţă exclusivă instanţei de la sediul profesionistului, trebuie considerată ca fiind abuzivă, în sensul art. 3 al Directivei nr. 93/13/CEE, în măsura în care aceasta creează, cu încălcarea bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante".

S-a arătat că situaţia din cauzele reunite analizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea citată se suprapune peste cea existentă în cauza dedusă judecăţii.

Astfel, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a notat că, prin clauza cuprinsă la art. 16.2 din contractul de credit încheiat cu reclamantul, care nu a fost negociată individual, pârâta a înlăturat dispoziţiile art. 7 alin. (2) şi art. 10 din C. proc. civ. aflat în vigoare la data încheierii contractului (art. 109 şi art. 113 din C. proc. civ. actual), stabilind o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţelor de la sediul său principal, fapt ce a creat, cu încălcarea bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

Clauza atributivă de competenţă nu a fost negociată cu consumatorul, având în vedere că aceasta face parte dintr-un contract standard preformulat, în care sunt schimbate doar elementele privind numele împrumutatului, valoarea şi destinaţia creditului, perioada de rambursare, dobânda şi garanţiile, fiind evident faptul că dacă o asemenea clauză putea fi negociată, reclamantul nu avea niciun interes să o accepte.

Încălcarea bunei-credinţe rezultă din forţarea de către pârâtă a concentrării tuturor litigiilor pe care le are sau le-ar putea avea cu consumatorii la instanţa de la sediul său principal, deşi contractele sunt încheiate prin intermediul reprezentanţelor pe care banca le are în ţară, iar competenţa alternativă permite consumatorilor să se adrese instanţei de la locul încheierii contractului.

Prin stabilirea competenţei teritoriale exclusive în favoarea instanţelor de la sediul său, banca îşi creează un avantaj faţă de clienţi, prin aceea că minimizează costurile sale pentru susţinerea litigiilor şi reduce în mod semnificativ posibilitatea consumatorilor de a-şi apăra interesele, din cauza cheltuielilor ridicate pe care le presupune deplasarea la instanţă sau menţinerea legăturii cu un avocat care se află la sute de kilometri distanţă.

Judecarea dosarului de către o instanţă situată la peste 500 km de domiciliul reclamantului, în pofida faptului că acesta a sesizat o instanţă apropiată de domiciliul său, cu respectarea art. 109 din C. proc. civ., fiind reprezentat de un avocat cu sediul într-o localitate apropiată de cea în care se află instanţa legal sesizată, reprezintă expresia dezechilibrului creat între părţile litigante, constituind o încălcare flagrantă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, una dintre componentele acestei noţiuni fiind principiul "egalităţii armelor".

Totodată, s-a constatat că dacă se dă eficienţă clauzei atributive de competenţă cuprinse în contractul de credit, se încalcă dreptul la apărare al reclamantului, consfinţit de art. 24 din Constituţia României, care include posibilitatea părţii de a participa personal la şedinţa publică de judecată şi de a fi asistată sau reprezentată de un avocat. Nu trebuie omis nici obiectul litigiului, respectiv constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit, prin care s-a stabilit competenţa teritorială exclusivă, prezenţa sau reprezentarea reclamantului în instanţă şi formularea de concluzii orale fiind importantă în încercarea de convingere a judecătorului cu privire la temeinicia acţiunii.

Prin urmare, s-a reţinut că este abuzivă clauza atributivă de competenţă cuprinsă la art. 16.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din data de 14 mai 2008, contravenind art. 1 lit. q) din Directiva nr. 93/13/CEE, astfel încât aceasta nu va produce efecte asupra consumatorului, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, s-a arătat că este contrară Directivei nr. 93/13/CEE şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, stabilirea competenţei teritoriale în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în temeiul unei clauze abuzive, cu încălcarea art. 116 şi art. 126 alin. (2) teza finală din C. proc. civ., având ca efect crearea unei dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, între drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi încălcarea principiului "egalităţii armelor" în procesul civil.

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a apreciat că nu pot fi aplicate exclusiv regulile de competenţă teritorială prevăzute de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., întrucât competenţa teritorială este alternativă, iar reclamantul a ales, în mod corect, una dintre instanţele care este competentă, potrivit art. 109 C. proc. civ.

Or, atâta vreme cât reclamantul şi-a manifestat în mod legal dreptul de a alege între două sau mai multe instanţe deopotrivă competente, prevăzut de art. 116 C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei nu poate fi declinată, cu atât mai mult cu cât, prin aceasta, se încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare al consumatorului.

Pentru aceste considerente, excepţia invocată din oficiu a fost apreciată ca fiind întemeiată şi, pe cale de consecinţă, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, în a cărei rază teritorială se află sediul dezmembrământului fără personalitate juridică al pârâtei prin intermediul căruia a fost încheiat contractul dedus judecăţii.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 3 martie 2020.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, secţia a II-a civilă, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, respectiv delimitarea competenţei între instanţe de acelaşi grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv şi norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.

Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 din C. proc. civ., potrivit căruia "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Prin urmare, se reţine că această regulă se aplică ori de câte ori nu există o dispoziţie legală care să stabilească o altă instanţă competentă din punct de vedere teritorial.

În litigiul dedus judecăţii, Înalta Curte a constatat că nu poate fi avută în vedere clauza atributivă de competenţă cuprinsă la art. 16.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din data de 14 mai 2008, încheiat de reclamant cu pârâta B. prin Agenţia Circumvalaţiunii Timişoara, întrucât este contrară Directivei nr. 93/13/CEE şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Aşa cum, în mod corect, a reţinut Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti o astfel de clauză inserată în cuprinsul contractului de credit, prin care se stabileşte că "În cazul în care o soluţie amiabilă nu este posibilă, litigiul se supune spre soluţionare instanţelor judecătoreşti competente din localitatea unde este înregistrat sediul social al băncii, conform legii", este abuzivă şi nu va produce efecte asupra consumatorului, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens relevantă este jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a statuat că "Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator şi că nu este necesar în acest sens ca respectivul consumator să fi contestat în prealabil cu succes o astfel de clauză.

Instanţa naţională are obligaţia de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale de îndată ce dispune de elementele de drept şi de fapt necesare în acest sens. Atunci când consideră că o astfel de clauză este abuzivă, instanţa nu o aplică, exceptând cazul în care consumatorul se opune. Această obligaţie revine instanţei naţionale inclusiv atunci când verifică propria competenţă teritorială.

Revine instanţei naţionale obligaţia de a determina dacă o clauză contractuală precum cea care face obiectul acţiunii principale întruneşte criteriile necesare pentru a fi calificată drept abuzivă în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13.

În acest fel, instanţa naţională trebuie să aibă în vedere faptul că o clauză dintr-un contract încheiat între un consumator şi un vânzător sau un furnizor, care este inserată fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale şi care conferă competenţă exclusivă instanţei în raza căreia se află sediul social al vânzătorului sau al furnizorului, poate fi considerată abuzivă" (Cauza C243/08 - Pannon GSM Zrt. împotriva Erzsébet Sustikné Győrfi).

De asemenea, Înalta Curte a reţinut că potrivit art. 109 din C. proc. civ. "Cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta".

Acest text de lege reglementează o competenţă teritorială alternativă, în sensul că este competentă şi instanţa de la locul unde persoana juridică de drept privat chemată în judecată are un dezmembrământ fără personalitate juridică.

În cauza de faţă, instanţele aflate în conflict negativ de competenţă au fost sesizate cu o acţiune, prin care reclamantul consumator a solicitat să se constate caracterul abuziv al unor clauze din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din data de 14.05.2008 şi să se dispună anularea acestora.

Cum reclamantul A. s-a adresat Judecătoriei Timişoara, instanţă în circumscripţia căreia se află sediul agenţiei din Timişoara a băncii pârâte B. S.A., rezultă că operează competenţa teritorială alternativă instituită de prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., iar reclamantul are dreptul de a opta între două sau mai multe instanţe deopotrivă competente, potrivit dispoziţiilor art. 116 din acelaşi cod.

Aşa fiind, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Judecătoriei Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 aprilie 2020, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.