Salary dispute claim stays at Dâmbovița Tribunal after negative jurisdiction conflict resolved.

Şedinţa publică din data de 28 aprilie 2020

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa, la data de 5 iunie 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Vrancea, Tribunalul Covasna, Tribunalul Suceava, Tribunalul Mureş, au solicitat obligarea pârâţilor la calcularea şi plata prin ordonatorii terţiari de credite a diferenţelor de drepturi salariale reieşite din aplicarea majorării indemnizaţiei de încadrare brută lunară în raport cu vechimea efectivă în funcţia de asistent judiciar prevăzut de art. 4 din O.U.G nr. 27/2006, începând cu 09.04.2015 până la zi şi în continuare, cât timp se menţin condiţiile de acordare; plata actualizării diferenţelor salariale reieşite, cu rata inflaţiei calculată de la data scadenţei fiecărui drept salarial lunar al reclamanţilor şi până la plata efectivă a acestuia; plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data scadenţei fiecărui drept salarial restant şi până la plata efectivă a acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 1408 din data de 18 septembrie 2019, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a disjuns acţiunea cu privire la reclamanţii E. şi D., urmând a se forma 2 dosare separate, aspect consemnat în practicaua hotărârii, a admis excepţia de necompetenţă. A declinat în favoarea Tribunalului Mureş, soluţionarea cauzei privind pe reclamantul D. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Suceava.

Dosarul disjuns a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă sub nr. x/2019.

Pentru pronunţarea acestei hotărâri s-a reţinut de către Tribunalul Dâmboviţa că din cuprinsul cererii de chemare în judecată formulată rezultă că reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor la calcularea şi plata prin ordonatorii terţiari de credite a diferenţelor de drepturi salariale reieşite din aplicarea majorării indemnizaţiei de încadrare brută lunară în raport cu vechimea efectivă în funcţia de asistent judiciar prevăzut de art. 4 din O.U.G nr. 27/2006, începând cu 09.04.2015 până la zi şi în continuare, cât timp urmau să se menţină condiţiile de acordare; plata actualizării diferenţelor salariale reieşite, cu rata inflaţiei calculată de la data scadenţei fiecărui drept salarial lunar al reclamanţilor şi până la plata efectivă a acestuia; plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data scadenţei fiecărui drept salarial restant şi până la plata efectivă a acestuia.

S-a reţinut de către Tribunalul Dâmboviţa învestit cu soluţionarea cauzei că potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) coroborate cu prevederile art. 266 din Codul muncii, competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect executarea contractelor de muncă aparţine instanţei de la domiciliul reclamantului.

Instanţa, având în vedere dispoziţiile art. 266 şi 269 din Codul muncii şi decizia nr. 290/2018 a Curţii Constituţionale, a apreciat că în cauză sunt însă incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., privind competenţa facultativă, care prevăd că, dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea, respectiv faptul că aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul asistenţilor judiciari.

Reţinând aceste prevederi legale, faptul că Tribunalul Dâmboviţa se află în raza teritorială a Curţii de Apel Ploieşti, instanţă care nu se află în vecinătatea Curţii de Apel Suceava, în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea reclamantul, în baza art. 132 C. proc. civ., instanţa a apreciat că se impune admiterea excepţiei de necompetenţă teritorială, declinând competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş.

La data de 10 octombrie, în conformitate cu dispoziţiile sentinţei nr. 1408/18.09.2019 a Tribunalului Dâmboviţa, dosarul a fost înaintat spre soluţionare Tribunalului Mureş.

La data de 11 noiembrie 2019 reclamantul a depus în dosarul aflat pe rolul Tribunalului Mureş note de şedinţă prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Mureş în soluţionarea acţiunii. S-a arătat de către reclamant că, raportat la existenţa unei coparticipări procesuale active a reclamanţilor, la dispoziţiile speciale privitoare la competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă prevăzute de Codul muncii şi Legea dialogului social, completate cu prevederile C. proc. civ., a înţeles să se adreseze Tribunalului Dâmboviţa pentru soluţionarea cererii sale. Pe lângă dispoziţiile legale menţionate a invocat şi practica judiciară.

Prin aceleaşi note, reclamantul a mai arătat că renunţă la judecata cauzei faţă de pârâtul Tribunalul Suceava.

La termenul de judecată din data de 12 noiembrie 2019, instanţa apreciind că stabilirea competenţei este prioritară faţă de cererea de renunţare la judecată formulată în contradictoriu cu unul dintre pârâţi, a amânat la data de 19 noiembrie 2019 pronunţarea asupra excepţiei invocată de reclamant, atât pentru motivele invocate de către acesta, cât şi pentru aspectul suplimentar al caracterului relativ ori absolut al necompetenţei sau prevăzute de art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1313 din 19 noiembrie 2019 Tribunalul Mureş, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Mureş, a declinat în favoarea Tribunalului Dâmboviţa competenţa soluţionării acţiunii civile formulate de reclamantul D. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Suceava. A constatat ivit conflictul de competenţă între Tribunalului Mureş şi Tribunalul Dâmboviţa. A suspendat judecarea cauzei. A dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În fundamentarea acestei soluţii cea de-a doua instanţă a reţinut în considerente următoarele:

Reclamantul are calitatea de asistent judiciar în cadrul tribunalului Suceava, iar prezentul litigiu, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, prin care se solicită acordarea unui spor la salariu, are natura juridică a unui litigiu de muncă.

Potrivit prevederilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă (indiferent dacă sunt individuale sau colective) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Aceste prevederi ale Codului muncii au fost modificate implicit, parţial, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011 potrivit căruia, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Rezultă că, în ipoteza conflictelor individuale de muncă, reclamantul are dreptul de opţiune între instanţa locului domiciliului sau a locului de muncă. Ambele locuri se găsesc în judeţul Suceava, iar din perspectiva competenţei teritoriale de drept comun în materia litigiilor de muncă, instanţa abilitată să soluţioneze pricina ar fi Tribunalul Suceava.

Dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ. reglementează situaţia particulară a litigiilor în care este implicat un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier, în calitate de reclamant sau de pârât, raţiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluţionare nepărtinitoare a cauzei, din pricina calităţii părţii. Reglementarea cuprinsă în art. 127 din C. proc. civ. instituie şi o soluţie legală în materie de competenţă teritorială, în favoarea instanţelor judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea persoana în cauză.

În doctrină şi în jurisprudenţă s-a agreat de principiu soluţia potrivit căreia dispoziţiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. sunt de ordine publică numai în ceea ce priveşte necompetenţa instanţelor din raza teritorială a curţii de apel unde se află şi instanţa la care funcţionează judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul care are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia. Prin urmare, acesta este oblicat să sesizeze una din instanţele arătate în textul legal. Cu toate acestea însă, competenţa alternativă a instanţelor judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea reclamantul este apreciată ca fiind de ordine privată, esenţial fiind numai ca reclamantul să nu se judece la o instanţă din raza propriei sale curţi de apel.

Din interpretarea per a contrario a art. 130 alin. (2) şi (3) şi a art. 131 alin. (1) din C. proc. civ. rezultă că, dacă necompetenţa nu este invocată în termen ori este invocată de alte persoane decât cele expres prevăzute de lege (în cazul necompetenţei de ordine privată), instanţa sesizată cu cererea de chemare în judecată, chiar dacă de principiu ar fi necompetentă, devine competentă să soluţioneze pricina şi nu mai poate invoca propria necompetenţă.

Prin alegerea făcută de reclamant, în favoarea unei alte instanţe decât cele competente alternativ, dar situată în raza unei curţi de apel mai îndepărtate, coroborat cu împrejurarea că pârâtul nu a invocat necompetenţa teritorială de ordine privată a acestei instanţe, a făcut ca aceasta să devină exclusiv competentă, iar competenţa teritorială a acesteia s-a consolidat. Acest punct de vedere este confirmat şi prin Decizia nr. 31/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că instanţa învestită prin hotărârea de declinare a competenţei poate invoca necompetenţa materială procesuală dacă instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa nu a invocat excepţia de necompetenţă în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanţă se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunţată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ.

În acest context s-a reţinut că Tribunalul Dâmboviţa a invocat necompetenţa materială într-o situaţie în care aceasta era de ordine privată, iar pârâtul nu a avut nicio manifestare de voinţă în acest sens.

În cauză, raportat la art. 59 din C. proc. civ. s-a avut în vedere că toţi reclamanţii acţionează în virtutea aceleiaşi calităţi (aceea de asistent judiciar), că temeiul de drept şi motivarea în fapt a cererii este aceeaşi pentru fiecare reclamant, iar obiectul cererii constă în recunoaşterea unor drepturi de natură salarială de acelaşi tip. Drept consecinţă, cea de-a doua instanţă a apreciat că, în speţă, devin aplicabile prevederile art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară reciproc necompetente teritorial a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmboviţa competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

În speţă, reclamantul, având calitatea de asistent judiciar la Tribunalul Suceava, a învestit Tribunalul Dâmboviţa cu un litigiu având ca obiect raporturile de muncă în care se află cu Ministerul Justiţiei şi cu Tribunalul Suceava.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una din instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se afla instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", iar potrivit alin. (3), aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor.

Prin decizia nr. 290/2018 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638/23.07.2018 s-a constatat că sintagma "de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) C. proc. civ., precum şi sintagma "care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza" din art. 127 alin. (2) C. proc. civ. sunt neconstituţionale; de asemenea, s-a constatat că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

În paragraful 32 al acestei decizii, instanţa de contencios constituţional a reţinut că "legiuitorul a urmărit să scoată această categorie specială de cereri, în care un judecător este parte în proces, de sub incidenţa aplicării strămutării procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorilor din cauza calităţii părţilor, eventualul disconfort al părţii judecător creat prin ieşirea acestor cauze din circumscripţia curţii de apel trebuind a fi minimalizat în considerarea principiului imparţialităţii justiţiei şi a intereselor legitime ale celeilalte părţi. Astfel, indiferent dacă competenţa de soluţionare a unor astfel de cauze revine judecătoriei, tribunalului sau chiar curţii de apel, acestea vor fi soluţionate de instanţe de acelaşi grad din circumscripţia unei curţi de apel învecinate, măsura fiind mult mai energică decât în cazul strămutării, unde o eventuală admitere a cererii ar conduce la învestirea doar a unei instanţe de acelaşi grad din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, putând da naştere în aplicarea normelor legale unor situaţii neprevăzute la edictarea acestora."

În speţă, reclamantul deţine funcţia de asistent judiciar la Tribunalul Suceava, împrejurare ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziţii legale, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Or, învestind cu soluţionarea cererii Tribunalul Dâmboviţa, reclamantul şi-a manifestat opţiunea, în condiţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., determinând astfel competenţa teritorială în soluţionarea litigiului.

Într-o altă abordare a problemei competenţei teritoriale, este de reţinut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă aparţine instanţei de la domiciliul, după caz, sediul reclamantului, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216, "dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.."

În conformitate cu dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

Cum drepturile băneşti pretinse angajatorului de către reclamanţi, în calitate de salariaţi, se întemeiază pe aceleaşi temeiuri de drept, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, există o strânsă legătură între pretenţiile acestora, astfel că dispoziţiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile în cauză.

Dată fiind configuraţia raportului litigios dedus judecăţii, Înalta Curte apreciază că Tribunalul Dâmboviţa a fost în mod corect şi legal sesizat, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă şi consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului.

Aşadar, întrucât la data învestirii sale cu soluţionarea litigiului, Tribunalul Dâmboviţa a fost legal sesizat, în virtutea dispoziţiilor art. 269 Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, şi faţă de împrejurarea că, în caz de disjungere, instanţa de judecată rămâne competentă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestui Tribunalului Dâmboviţa.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 aprilie 2020.