Validity of appeal against social share assignment: insufficiency of legal critiques for cassation annulment

Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2020

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 ianuarie 2017 pe rolul Tribunalului Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantele S.C. A. S.R.L. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună rezoluţiunea promisiunii bilaterale de cesiune de părţi sociale nr. 1013 din 6 august 2015, încheiată de B.I.N. D., cu consecinţa pierderii avansului în cuantum de 50.000 euro, să constate nevalabilitatea biletului la ordin x în sumă de 50.000 euro şi să o oblige pe pârâtă la restituirea acestuia în original, precum şi la plata daunelor-interese ca urmare a încălcării pactului cambial.

În drept, au invocat prevederile art. 63 din Legea nr. 58/1934 şi pe cele ale art. 1549-1552 C. civ.

Prin precizările depuse la dosar, reclamantele au indicat cuantumul de 10.000 RON, aferent capătului de cerere privind daunele-interese şi au arătat că prin acest petit urmăresc recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate prin promisiunea bilaterală de cesiune de acţiuni.

Prin încheierea din 6 decembrie 2017, Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a luat act de modificarea denumirii reclamantei persoană juridică, în sensul că noua denumire este S.C. E. S.R.L., în loc de S.C. A. S.R.L. .

Pârâta S.C. C. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantelor la plata dublului avansului, respectiv la plata sumei de 50.000 euro, în echivalent în RON, calculat la cursul afişat de B.N.R. la data efectuării plăţii.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1270 alin. (1), art. 1272 alin. (1), art. 1267 şi art. 1545 C. civ.

Prin sentinţa nr. 793/2018 din 13 noiembrie 2018, Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii biletului la ordin x în sumă de 50.000 euro, invocată de pârâtă şi a respins ca neîntemeiate atât cererea principală, cât şi cererea reconvenţională.

Împotriva acestei sentinţe, toate părţile au declarat apeluri, care au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 268 din 4 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, toate părţile au declarat recurs.

Prin memoriul lor de recurs, recurentele-reclamante au solicitat casarea deciziei atacate.

În motivare, au susţinut că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material; au invocat, astfel, motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima critică vizează interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1549-1553 C. civ., raportat la prevederile convenţiei părţilor.

În opinia acestor recurente, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu poate dispune rezoluţiunea promisiunii de cesiune de părţi sociale.

În acest sens, au arătat că, deşi C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 instituie un nou mod de operare a rezoluţiunii, respectiv declaraţia unilaterală a creditorului în condiţiile art. 1552 C. civ., rolul instanţei nu este complet înlăturat, întrucât la cererea debitorului instanţa poate verifica validitatea declaraţiei de rezoluţiune, analizând îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii.

Or, prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat tocmai să se efectueze verificări cu privire la validitatea declaraţiei de rezoluţiune şi a obligaţiilor pretins neîndeplinite .

Au subliniat recurentele că au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 1270 C. civ., cu referire la clauzele contractuale ale convenţiei dintre părţi, raportat la probele administrate, care dovedesc că reclamantele şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale.

Potrivit recurentelor, instanţa de apel a statuat în mod eronat că, de fapt, denunţarea unilaterală putea opera şi că reclamantele nu şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale.

Sub acest aspect, au susţinut că instanţa de apel s-a aflat în eroare asupra efectuării auditului, în sensul că nu există elemente din care să rezulte că reclamantele nu ar fi acceptat modalitatea reprezentantului pârâtei de a efectua verificările necesare auditului, prin consemnarea unor notiţe.

De altfel, instanţa de apel a înlăturat argumentele vizând neîndeplinirea obligaţiei efectuării auditului din culpa pârâtei, care a recunoscut, prin răspunsul nr. 18 la interogatoriu, că nu s-a efectuat un audit financiar.

Cu privire la celelalte condiţii în care era permisă denunţarea unilaterală, au mai arătat că nu s-a efectuat niciun act de administrare sau de dispoziţie în perioada 6 august 2015 - 30 septembrie 2015 şi că nu au existat deficienţe la contractele de arendă.

Cu privire la datoria către F., analizată de instanţa de apel, au susţinut că părţile nu au prevăzut că un astfel de motiv poate sta la baza denunţării unilaterale şi, mai mult, potrivit fişei de cont de la 16 septembrie 2015, această datorie nu există, soldul fiind de -2.34 RON.

De asemenea, au arătat că pârâta nu a făcut nicio dovadă cu privire la deficienţele contractelor de arendă, iar din probatoriul administrat rezultă că acestea au fost întocmite legal şi înregistrate la autorităţile locale, în temeiul lor obţinându-se şi subvenţii de la A.P.I.A.

Recurentele au invocat incidenţa art. 1203 C. civ., ca urmare a faptului că denunţarea promisiunii trebuia să fie acceptată în scris, iar instanţa de apel a reţinut în mod eronat că ar exista o acceptare deplină a clauzelor şi că nu este aplicabilă norma de drept enunţată.

Au mai arătat recurentele că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material, subliniind că în cauză sunt incidente prevederile art. 1544 alin. (2) C. civ., atât timp cât cesiunea nu s-a realizat din culpa pârâtei.

Potrivit recurentelor, soluţia de respingere a capătului de cerere privind daunele-interese este tot eronată, raportat la incidenţa art. 1549 alin. (1) C. civ., în condiţiile în care a fost dovedită vătămarea lor, ca urmare a nerealizării tranzacţiei. Mai mult, au arătat că suma solicitată cu acest titlu este simbolică, raportat la suma reţinută din executarea biletului la ordin şi la litigiile înregistrate pe rolul instanţelor până în prezent.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind nevalabilitatea biletului la ordin, recurentele au susţinut că nu şi-au modificat niciodată acest capăt de cerere, iar instanţa de apel a reţinut în mod eronat că se puteau formula critici doar în cadrul opoziţiei la executare.

În opinia recurentelor, nevalabilitatea biletului la ordin putea face obiectul analizei instanţei de drept comun, întrucât este o acţiune întemeiată pe raporturile fundamentale şi pe convenţia de executare, astfel că nu putea fi pusă în discuţie o analiză din perspectiva art. 62 din Legea nr. 58/1934.

Prin cererea sa de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., S.C. C. S.R.L. a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a evoluţiei litigiului în etapele procesuale anterioare, această recurentă a susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală cu privire la soluţia dată cererii reconvenţionale, atât timp cât atât pactul cambial, cât şi promisiunea bilaterală de cesiune de părţi sociale s-au încheiat concomitent, la 6 august 2015.

A subliniat recurenta că, aşa cum rezultă din conţinutul pactului cambial, acesta reprezintă un accesoriu al promisiunii bilaterale de cesiune de părţi sociale.

Astfel, punctul 2 din pactul cambial stipulează, într-adevăr, că biletul la ordin garantează respectarea obligaţiilor stabilite prin promisiunea bilaterală, însă, la punctul 3, se precizează că beneficiarul poate uza de biletul la ordin doar în ipoteza în care emitentul nu achită de bună voie dublul avansului primit în baza promisiunii, în termen de 30 de zile de la momentul în care trebuia încheiat contractul de cesiune de părţi sociale.

Aşa fiind, în ipoteza neîncheierii contractului de cesiune, în măsura în care intimatele achitau de bună voie dublul avansului primit, S.C. C. S.R.L. nu mai putea utiliza biletul la ordin.

Cum intimatele nu şi-au respectat niciuna dintre obligaţiile arătate mai sus, a iniţiat procedura de executare a biletului la ordin şi a formulat cerere reconvenţională în prezentul dosar.

În acest context, a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că pactul cambial a reprezentat voinţa părţilor, ulterioară încheierii promisiunii bilaterale de cesiune de părţi sociale, fără de care nu ar fi fost posibilă încasarea sumei de 50.000 euro cu titlu de sancţiune a nerespectării obligaţiilor expres statuate prin promisiunea bilaterală de cesiune de părţi sociale.

Potrivit recurentei, este evident că, plecând de la dispoziţiile art. 1270 alin. (1) C. civ., părţile au înţeles să delimiteze sancţiunile, iar nu să le modifice.

A subliniat recurenta că, prin cererea reconvenţională, a solicitat obligarea reclamantelor-pârâte la plata dublului avansului, în condiţiile în care ea şi-a respectat obligaţiile asumate prin promisiunea bilaterală, însă a fost nevoită să denunţe unilateral această convenţie, ca urmare a nerespectării obligaţiilor asumate de B., cu consecinţa nerealizării cesiunii părţilor sociale.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatele-reclamante au invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate; pe fond, au solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

S.C. C. S.R.L. a formulat la rândul său întâmpinare la recursul declarat de recurentele-reclamante, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, precum şi răspuns la întâmpinarea depusă de intimatele-reclamante.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, prin care s-a propus completului de filtru soluţia de admitere în principiu a recursului declarat de recurentele-reclamante, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (7) C. proc. civ. şi admiterea excepţiei nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă pentru lipsa motivelor de nelegalitate, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ. în subsidiar, în măsura în care se va trece peste excepţia nulităţii, s-a propus admiterea în principiu a recursului.

Prin încheierea din 19 februarie 2020, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

La 16 martie 2020 S.C. C. S.R.L. a formulat punct de vedere la raport, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii.

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului declarat S.C. C. S.R.L., invocată de S.C. E. S.R.L. şi B. pe calea întâmpinării, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speţă, autoarea căii de atac a indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., care vizează nemotivarea hotărârii şi încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentei nu se încadrează în cele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deşi a indicat motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă, în realitate, nemulţumirea părţii faţă de modul de interpretare a probelor şi de stabilire a situaţiei de fapt.

Recurenta a reiterat motivele prezentate în cererea de apel, însă nu a formulat nicio critică la adresa deciziei instanţei de apel, care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege mai sus evocat.

Toate argumentele expuse în cadrul criticilor din recurs urmăresc doar o reevaluare a materialului probator şi a situaţiei de fapt; astfel, recurenta a arătat că atât pactul cambial, cât şi promisiunea bilaterală de cesiune de părţi sociale s-au încheiat concomitent, la 6 august 2015; că intimatele nu şi-au respectat niciuna dintre obligaţiile asumate prin promisiunea bilaterală, astfel că a iniţiat procedura de executare a biletului la ordin şi a formulat cerere reconvenţională în prezentul dosar; că, prin pactul cambial, părţile au înţeles să delimiteze sancţiunile, iar nu să le modifice şi că şi-a respectat obligaţiile asumate prin promisiunea bilaterală, însă a fost nevoită să denunţe unilateral această convenţie, ca urmare a nerespectării obligaţiilor asumate de B., cu consecinţa nerealizării cesiunii părţilor sociale; toate aceste susţineri reprezintă însă trimiteri la elemente de fapt, care au fost deja analizate de instanţele de fond, prin prisma probatoriului administrat.

Or, examinarea instanţei de recurs este limitată de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, simpla reluare a situaţiei de fapt şi prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestită cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Prin urmare, motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii judecătoreşti recurate, iar nu doar reiterarea susţinerilor părţilor de la judecata în instanţa de prim control judiciar devolutiv.

Aceasta, deoarece recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care priveşte analiza măsurii în care criticile aduse de recurentă prin motivele de recurs hotărârii instanţei anterioare se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speţă, susţinerile recurentei, circumscrise de aceasta motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

De asemenea, în lipsa dezvoltării unor critici care să îi poată fi subsumate, instanţa supremă constată că şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat doar formal.

De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă, din moment ce, aşa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate doar formal.

Aşa fiind, instanţa supremă apreciază că se impune admiterea excepţiei nulităţii.

Având în vedere că recursul declarat de recurentele-reclamante S.C. E. S.R.L. şi B. nu poate fi soluţionat în procedura prevăzută la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va disjunge judecata acestuia şi va dispune formarea unui nou dosar, în vederea soluţionării lui.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L., dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 alin. (5) C. proc. civ., instanţa supremă va proceda la anularea acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Disjunge judecata recursului declarat de recurentele-reclamante S.C. E. S.R.L. şi B. împotriva deciziei nr. 268 din 4 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă şi dispune formarea unui nou dosar în vederea soluţionării acestuia.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată astăzi, 8 aprilie 2020, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.