Jurisdictional conflict over insurer’s regression action: common civil delictual liability versus specialized professional dispute jurisdiction

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei Asociaţia de Proprietari nr. 50 Tulcea la plata sumei de 2.270 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea indemnizaţiei de asigurare achitată în baza contractului de asigurare a locuinţei seria x nr. x, ca urmare a daunelor suferite în evenimentul din data de 20.02.2017; obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale pentru întârziere, calculate conform prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, de la data de 06.04.2017 (data plăţii despăgubirii) şi până la achitarea integrală a debitului, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 784, pronunţată la 19 martie 2019, Judecătoria Tulcea a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca neîntemeiată şi a admis cererea de chemare în judecată, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.270 RON cu titlu de despăgubire, reprezentând contravaloarea indemnizaţiei de asigurare plătită de reclamantă în baza contractului de asigurare a locuinţei seria x nr. x, ca urmare a daunelor suferite în evenimentul din data de 20.02.2017, precum şi la plata dobânzii legale de la data de 06.04.2017 până la data plăţii integrale; a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 163,9 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat apel pârâta Asociaţia de Proprietari nr. 50 Tulcea, criticând-o sub aspectul netemeiniciei şi al nelegalităţii.

Prin decizia civilă nr. 732 din 02 octombrie 2019, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul ca nefondat şi a obligat apelanta pârâtă la plata sumei de 750 RON către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Asociaţia de Proprietari nr. 50, solicitând modificarea hotărârii instanţei de fond, în sensul respingerii acţiunii ca nefondate întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei I Civile a Curţii de Apel Constanţa la 19 noiembrie 2019.

Prin încheierea nr. 384/C din 21 noiembrie 2019, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale funcţionale a secţiei I Civile şi a fost trimis dosarul spre soluţionare, în favoarea secţiei a II-a Civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Constanţa.

Pentru a hotărî astfel, completul secţiei I Civile a reţinut că acţiunea de fond are ca obiect regresul exercitat de asigurătorul de răspundere civilă împotriva persoanei considerate vinovate de producerea riscului asigurat prin contractul de asigurare a locuinţei, ca urmare a daunelor suferite în evenimentul din 20.02.2017 de persoana asigurată.

În baza art. 3 alin. (2) C. civ., sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere, art. 8 alin. (1) din Legea 71/2011 statuând că noţiunea de "profesionist" prevăzută de art. 3 din C. civ. include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a C. civ.

Calitatea de "profesionist" a asigurătorului este evidentă având în vedere că obiectul activităţii acestuia constă tocmai în exercitarea sistematică a unei activităţi organizate constând în prestarea serviciilor de asigurare, însă raportul dedus judecăţii de faţă îl constituie acţiunea acestuia împotriva persoanei considerate vinovate de producerea accidentului, ca urmare a subrogării sale în drepturile asiguratului după achitarea despăgubirii asigurate.

Prin decizia nr. XXIII din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite s-a stabilit că, "natura juridică a acţiunii în regres exercitate de asigurător (societate de asigurare) împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident este comercială, iar nu civilă". Chiar dacă după intrarea în vigoare a noului C. civ. nu mai putem vorbi de fapte de comerţ sau litigii comerciale, noţiunea de profesionist reglementată de art. 3 C. civ. a inclus categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, etc., astfel că decizia menţionată anterior, dată într-un recurs în interesul legii, este pe deplin aplicabilă şi în prezent, întrucât stabileşte natura juridică a acţiunii de regres, ca fiind inclusă în categoria "litigiilor cu profesionişti".

S-a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011 "(1) Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport de numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:

a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad-hoc;

b) cererile în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;

c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;

d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare."

Prin decizia nr. 18/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, s-au statuat următoarele:

"competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de natura sau obiectul litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare".

Instanţa reţine că este adevărat că din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că nu este esenţială calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, ci prezintă relevanţă natura şi obiectul cauzei, care trebuie să privească drepturi şi obligaţii născute dintr-o activitate economică, în sensul că litigiul este strâns legat de activitatea economică, neputând fi soluţionat fără analiza specificului acestei activităţi, ceea ce justifică specializarea judecătorilor cărora li s-a repartizat cauza. Însă, raportând aceste considerente la situaţia de faţă, se constată că litigiul de faţă vizează activitatea comercială a societăţii de asigurare şi dreptul acesteia de a-şi recupera sumele achitate în calitatea sa de asigurător de la persoanele considerate vinovate de producerea riscului asigurat. Prin urmare, deşi doar reclamanta are calitatea de profesionist, atâta timp cât litigiul este generat de activitatea economică a acesteia iar natura acţiunii în regres a fost deja calificată ca fiind una specializată şi care se include în categoria "litigiilor cu profesionişti", aceasta implică specializarea judecătorului conform art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, astfel cum a fost interpretat de decizia în interesul legii nr. 18/2016.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Constanţa, care, prin încheierea nr. 1 din 15 ianuarie 2020, a admis excepţia necompetenţei materiale funcţionale a secţiei a II-a Civile, de contencios administrativ şi fiscal şi a declinat cauza în favoarea secţiei I Civile a aceleiaşi curti de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că acţiunea în regres exercitată de reclamant nu a fost soluţiontă în primă instanţă şi în apel de complete specializate în "litigii cu profesionişti" sau de complete ale unor secţii specializate în astfel de litigii.

Pe de altă parte, în contextul actual, odată cu intrarea în vigoare a noului C. civ. şi a legii privind punerea în aplicare a C. civ., distincţia existentă anterior între cauzele comerciale (calificate ca atare atât relativ la actele şi faptele de comerţ obiective cât şi la cele considerate subiective) şi cauzele civile comune nu mai există, competenţa de soluţionare a litigiilor de natură civilă revenind secţiilor civile, în cazul instanţelor în care există o organizare a activităţii judiciare în secţii, sau completelor desemnate să judece pricini civile.

Prin urmare, fără a face abstracţie de prevederile art. 226 din Legea nr. 71/2011 precum şi de faptul că în cadrul Curţii de Apel Constanţa există o secţie specializată pentru judecarea litigiilor dintre profesionişti, în cauza de faţă nu se mai pot reţine considerentele deciziei nr. 23/2007 a ICCJ, dată în interesul legii, decizia respectivă nemaifiind relevantă în condiţiile în care aceasta s-a întemeiat pe prevederile art. 56 din Codul comercial (dispoziţii abrogate odată cu intrarea în vigoare a Legii 287/2009 privind C. civ.) potrivit cărora: "daca un act este comercial numai pentru una din părţi, toti contractanţii sunt supuşi, în cât priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel", ocazie cu care Înalta Curte a reţinut următoarele:

"caracterul de act comercial al asigurării, în ceea ce îl priveşte pe asigurator, atrage incidenţa legii comerciale, potrivit art. 56 din Codul comercial, faţă de toţi contractanţii".

Instanţa a reţinut că, întrucât decizia Înaltei Curţi menţionată s-a întemeiat pe o dispoziţie legală care stabilea expres natura comercială a litigiilor chiar şi în condiţiile în care un act era comercial numai pentru una dintre părţi, iar o prevedere similară nu a mai fost reluată în dispoziţiile noului C. civ., nu se mai poate reţine că simpla calitate de profesionist imprimă caracterul unui litigiu între profesionişti oricărei acţiuni judiciare exercitate de acesta.

Astfel, chiar dacă acţiunea în regres exercitată de asigurător este justificată de activitatea de profesionist pentru care a fost autorizat, de contractul de asigurare şi de prevederile art. 2210 din C. civ., acestea constituie doar premisele exercitării acestei acţiuni prin subrogarea, în limitele indemnizaţiei plătite, în toate drepturile asiguratului, inclusiv cu privire la dreptul la acţiune pe care l-ar fi putut exercita asiguratul împotriva celui răspunzător de producerea pagubei. Prin urmare, calitatea de profesionist nu poate fundamenta şi atribuirea naturii comerciale a acţiunii respective întrucât temeiul în drept expres prevăzut în reglementarea anterioară pentru o astfel de calificare a dispărut odată cu abrogarea prevederilor art. 56 din Codul comercial 1887.

În consecinţă, instanţa a reţinut că, în condiţiile în care reclamantul exercită o acţiune pe care însuşi asiguratul ar fi putut să o formuleze, iar dreptul la acţiune care s-a născut în patrimoniul acestuia ca urmare a producerii evenimentului asigurat priveşte raporturi juridice de drept civil comun nespecifice profesioniştilor sau strâns legat de activitatea acestora, având drept temei răspunderea civilă delictuală, acţiunea în regres naşte un litigiu de drept comun, civil.

Instanţa a constatat că acţiunea de faţă este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reclamantul urmărind antrenarea răspunderii Asociaţiei de Proprietari pârâte pentru o faptă ilicită care i-a cauzat un prejudiciu asiguratului acestuia. Contractul de asigurare încheiat între cel păgubit şi reclamant şi subrogaţia reclamantului în drepturile creditorului asigurat justifică doar calitatea procesuală activă a acestuia şi nu obiectul cauzei. Cu alte cuvinte, analiza întrunirii condiţiilor răspunderii delictuale civile este independentă de contractul de asigurare dintre părţi, reclamantul fiind ţinut să probeze prejudiciul produs asiguratului său şi nu un prejudiciu propriu în directă legătură cu fapta debitorului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 17 februarie 2020, sub dosar nr. x/2017.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Dispoziţiile privitoare la conflictul de competenţă sunt aplicabile şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti, care se pronunţă prin încheiere, conform art. 136 alin. (1) C. proc. civ.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestor texte de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două secţii ale aceleiaşi instanţe, secţia I civilă şi secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Constanţa, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între secţiile sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două secţii este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Potrivit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, "în cadrul curţilor de apel funcţionează, în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor, secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri specializate pentru cauze maritime şi fluviale".

În sensul deciziei nr. 18/2016, pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, "competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările şi completările ulterioare".

În considerentele acestei decizii s-a stabilit că revine judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul "de a decela elementele comune, cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate" în vederea determinării la speţă a competenţei materiale procesuale proprii (paragraful 176).

Cererea are ca obiect obligarea pârâtei Asociaţia de Proprietari nr. 50 Tulcea la plata sumei de 2.270 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea indemnizaţiei de asigurare, achitată în baza contractului de asigurare a locuinţei seria x nr. x, ca urmare a daunelor suferite în evenimentul din data de 20.02.2017 de către persoana fizică asigurată.

Aşadar, acţiunea de faţă este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reclamantul urmărind antrenarea răspunderii Asociaţiei de Proprietari pârâte pentru o faptă ilicită care i-a cauzat un prejudiciu asiguratului acestuia.

Conform art. 2210 din C. civ., prin mecanismul subrogării personale, reclamanta preia din patrimoniul persoanei despăgubite acţiunea în contra celui răspunzător de producerea pagubei, putându-se regresa împotriva acesteia.

În virtutea acestui mecanism, asigurătorul beneficiază, în limita indemnizaţiei plătite, de toate drepturile pe care asiguratul despăgubit le avea în contra terţului răspunzător, putând să valorifice aceste drepturi aşa cum ar fi făcut asiguratul însuşi.

Anterior modificărilor aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 71/2011, care a abrogat dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ. din 1865, referitoare la competenţa în soluţionarea proceselor şi cererilor în materie comercială, calificarea litigiilor comerciale se făcea, în absenţa unei calificări în acest sens prin normele procesuale civile, cu raportare la normele de drept substanţial conţinute în Codul de comerţ de la 1887 şi în diferite legi speciale. În funcţie de natura comercială sau civilă a pricinii se delimita competenţa între judecătorie şi tribunal, doar în subsidiar aplicându-se criteriul valorii litigiului.

În contextul abrogării Codului de comerţ prin art. 230 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, nu mai există suport în normele de drept material pentru o astfel de calificare a litigiilor, aptă să atragă o anumită competenţă în favoarea instanţelor specializate. Astfel, întrucât decizia în interesul legii nr. XXIII din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este întemeiată pe o dispoziţie abrogată (art. 56 Codul comercial) care nu îşi mai găseşte corespondent în actuala reglementare, nu se mai poate reţine că simpla calitate de profesionist imprimă caracterul unui litigiu între profesionişti oricărei acţiuni judiciare exercitate de acesta.

În consecinţă, în condiţiile în care reclamantul exercită o acţiune pe care însuşi asiguratul ar fi putut să o formuleze, iar dreptul la acţiune care s-a născut în patrimoniul acestuia ca urmare a producerii evenimentului asigurat priveşte raporturi juridice de drept civil comun nespecifice profesioniştilor sau strâns legat de activitatea acestora, având drept temei răspunderea civilă delictuală, acţiunea în regres naşte un litigiu de drept comun, civil, pretenţiile deduse judecăţii nedecurgând din exploatarea unei întreprinderi, în sensul art. 3 alin. (3) C. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că litigiul dedus judecăţii nu prezintă elemente comune cu cele avute în vedere de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, întrucât cele patru categorii de litigii prevăzute de acest text de lege sunt grefate pe una şi aceeaşi activitate, respectiv pe cea profesională/economică şi izvorăsc din exploatarea de către un profesionist a unei întreprinderi cu scop lucrativ, în timp ce răspunderea civilă delictuală a pârâtei nu s-a născut din exercitarea unei activităţi profesionale cu scop lucrativ.

Interpretarea dată de primul complet investit, din cadrul secţiei I Civile a Curţii de Apel Constanţa, care a calificat litigiul nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din C. proc. civ., conform cărora "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

Totodată, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că acţiunea în regres exercitată de reclamant nu a fost soluţiontă în primă instanţă şi în apel de complete specializate în "litigii cu profesionişti" sau de complete ale unor secţii specializate în astfel de litigii, şi pe de altă parte, că în virtutea art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea 71/2011, specializarea completului presupune aplicarea unor norme speciale la soluţionarea cauzei. Or litigiul de faţă, grevat pe răspunderea civilă delictuală a pârâtei, nu implică analizarea unor dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, care să atragă competenţa unui complet specializat.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. (4), raportat la 136 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I Civile a Curţii de Apel Constanţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Dată în camera de consiliu şi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.