Conflict of jurisdiction over transport contract liability: plaintiff's choice of insurer's seat prevails over contractual forum-selection clause due to non-exclusivity and alternative competence for multiple defendants

Şedinţa publică din data de 3 aprilie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă:

I. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 17 iulie 2019, sub numărul de dosar x/2019, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care urmează să o pronunţe, să dispună obligarea pârâtelor la plata sumei de 139.987,21 RON, precum şi a dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 4 din Legea nr. 72/2013, raportat la art. 3 din O.G. nr. 13/2011 (dobânda de referinţă plus 8 puncte procentuale), începând cu data de 20 decembrie 2018 (data scadenţei facturii) şi până la plata integrală.

A mai solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta B. S.A. contractul de prestări servicii nr. x din data de 21 mai 2013, având ca obiect furnizarea serviciilor de transport, prin utilizarea mijloacelor de transport proprii ale transportatorului, servicii efectuate în baza comenzilor de transport rutier emise de către reclamantă.

În dara de 7 octombrie 2018, reclamanta a solicitat pârâtei B. S.A. transportul platformei de lucru la înălţime Toucan 10E x de la sediul secundar al reclamantei, situat în Calea x, localitatea Braşov, jud. Braşov, până în Oradea, jud. Bihor, echipamentul urmând a fi încărcat în data de 8 octombrie 2018 în Braşov, respectiv descărcat în data de 9 octombrie 2018 în Oradea. Conform scrisorii de transport x, echipamentul a fost încărcat in data de 8 octombrie 2018, fiind transportat cu autoutilitara Iveco, având numărul de înmatriculare x şi serie şasiu x.

A arătat că au fost îndeplinite condiţiile cerute pentru tipul camionului, iar marfa a fost încărcată, nefiind avariată la momentul încărcării sau manipulării acesteia cu această ocazie.

Cu toate acestea, şoferul pârâtei nu a ancorat marfa, plecând în cursă astfel şi, din acest motiv, pe drum (datorita frânărilor bruşte şi a curbelor), în localitatea Sighişoara, echipamentul a căzut din mijlocul de transport, răsturnându-se pe carosabil.

Astfel, având în vedere accidentul rutier din data de 8 octombrie 2018, reclamanta a fost nevoită să contracteze serviciile societăţii D. S.R.L. pentru a transporta echipamentul înapoi la sediul său secundar din Calea x, localitatea Braşov, jud. Braşov.

S-a mai arătat faptul că, potrivit Cap. 7 - Obligaţiile Părţilor Contractante, pct. 7.1.din contractul semnat de părţi, prestatorul se obligă:

"să răspundă pentru integritatea bunurilor transportate. Pentru daunele apărute în timpul transportului (din momentul finalizării încărcării mărfii până la începerea operaţiei de descărcare), Prestatorul va plăti integral beneficiarului valoarea daunei calculate la preţurile de producţie ale beneficiarului, aflate în vigoare la data producerii pierderii, inclusiv T.V.A., fără a se depăşi valoarea poliţei de asigurare stabilite pentru autovehiculul care efectuează cursa" şi, totodată: "Prestatorul răspunde de ancorarea corectă a mărfii".

În cazul asigurării privind răspunderea cărăuşului pentru marfa transportată al cărei titular este transportatorul, riscul asigurat este răspunderea transportatorului în calitate de cărăuş pentru pagubele produse mărfurilor transportate.

Potrivit art. 1984 din C. civ. "Transportatorul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin pierderea totală ori parţială a bunurilor, prin alterarea ori deteriorarea acestora, survenită pe parcursul transportului, sub rezerva aplicării dispoziţiilor Art. 1959, precum şi prin întârzierea livrării bunurilor."

În speţă, s-a arătat că pârâta B. S.A. a primit marfa de la reclamantă, respectiv expeditor, fără rezerve, aspect ce rezultă din scrisoarea de trăsura.

S-a menţionat că, în speţă, sunt îndeplinite toate condiţiile atragerii răspunderii contractuale a pârâtei B. S.A. Totodată, reclamanta a precizat că pârâta a încheiat Poliţa de Asigurare Seria TR nr. x ("Asigurarea de răspundere a cărăuşului auto pentru marfa transportată"), limita de răspundere pentru marfa transportată de autoutilitara Iveco x fiind de 35.000 euro/eveniment (valoarea facturii x din 20 noiembrie 2018 este de 139.987,21 RON, adică 29.585 euro, sub limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare şi în contractul de transport).

A precizat că poliţa de asigurare are ca obiect asigurat răspunderea transportatorului în calitate de cărăuş pentru pagube produse mărfurilor transportate intern si/sau internaţional pentru vehiculele menţionate expres în poliţa de asigurare.

Reclamanta a mai precizat că, având în vedere dispoziţiile art. 1270 alin. (1) C. civ., potrivit cărora contractul are putere de lege intre părţile contractante, dar şi principiul de drept potrivit cărora convenţiile trebuie executate cu bună credinţă şi întocmai, dat fiind ca părţile si-au exprimat consimţământul, prin semnarea şi stampilarea poliţei de asigurare seria x nr. x - asigurare de răspundere a transportatorului pentru mărfurile transportate (CMR), rezultă că acest contract are forţă obligatorie pentru pârâte, acestea fiind obligate să îşi execute întocmai obligaţiile contractuale.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 115, 194, 293, 295 şi 453 din C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 1202, 1203, 1266-1268, 1270, 1516, 1560-1561, 1984 şi următoarele, 2199 şi 2200 şi următoarele din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 10098 din 22 octombrie 2019, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de pârâta B. S.A. şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în răspundere contractuală formulată de reclamantă, în favoarea Judecătoriei Timişoara.

În motivarea acestei sentinţe, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a reţinut că, potrivit art. 9.2 din contractul de transport nr. 995 din 23 mai 2013 încheiat între reclamanta A. S.A., în calitate de beneficiar, şi pârâta B. S.A., în calitate de prestator, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale nr. x din 21 mai 2013 şi nr. 2 din 19 mai 2016, părţile au convenit ca orice litigii dintre acestea, izvorâte din contract, să fie soluţionate de instanţa de la sediul prestatorului.

A menţionat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (1) din C. proc. civ., părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.

Arătând că respectiva clauză prevăzută de art. 9.2 are natura unei clauze atributive de competenţă, a considerat că, faţă de modul de formulare, aceasta este în beneficiul ambelor părţi, motiv pentru care reclamanta nu poate renunţa la aplicarea sa.

A apreciat ca neîntemeiate susţinerile pârâtei C. S.A., în sensul că respectivul contract de transport ar fi încetat la data producerii evenimentului asigurat, iar clauza atributivă de competenţă nu şi-ar mai produce efectele, deoarece cauza acţiunii rezidă tocmai în prevederile contractuale, reclamanta solicitând constatarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii contractuale.

A mai reţinut că în speţă nu pot fi incidente dispoziţiile art. 112 din C. proc. civ., deoarece, în raport cu pârâta B. S.A., părţile au instituit o competenţă teritorială exclusivă prin clauza atributivă de competenţă, iar, în raport cu pârâta C. S.A., competenţa teritorială este alternativă, raportat la obiectul litigiului.

Ca atare, atunci când o instanţă este competentă exclusiv pentru unul dintre pârâţi, iar, cu privire la cel de-al doilea, este incidentă o competenţă teritorială alternativă, instanţa competentă exclusiv cu privire la unul dintre pârâţi devine competentă exclusiv cu privire la soluţionarea întregului litigiu, conform regulii instituite expres de dispoziţiile art. 123 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit căreia, atunci când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv competentă pentru toate părţile.

În consecinţă, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a considerat că, potrivit dispoziţiilor legale precitate, competenţa de soluţionare a cauzei revine Judecătoriei Timişoara.

II. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, secţia I civilă la data de 5 noiembrie 2019, sub numărul x/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 254 din data de 14 ianuarie 2020 a Judecătoriei Timişoara, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, competenţa de soluţionare a cauzei.

Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului.

În motivarea acestei sentinţe, s-a reţinut, în esenţă, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 112 alin. (1) din C. proc. civ., care prevăd:

"Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia; în cazul în care printre pârâţi sunt şi obligaţi accesoriu, cererea se introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali".

În ceea ce priveşte clauza atributivă de competenţă prevăzută la art. 9.2 din contractul de prestări servicii nr. x din data de 21 mai 2013, instanţa a constatat că aceasta nu este opozabilă pârâtei C. S.A., chemată în judecată de către reclamantă, cât timp aceasta nu are calitate de parte în cadrul contractului.

A precizat că dispoziţiile art. 112 alin. (1) din C. proc. civ. stabilesc o competenţă alternativă între instanţa de la sediul pârâtei B. S.A. şi cea de la sediul pârâtei C. S.A., reclamanta fiind cea care stabileşte instanţa pe care înţelege să o învestească cu soluţionarea cererii, atunci când cele două instanţe sunt deopotrivă competente, aşa cum dispun prevederile art. 116 din C. proc. civ.

S-a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 123 alin. (3) din C. proc. civ., având în vedere că în prezenta cauză nu este vorba de o competenţă exclusivă a instanţei faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, neaflându-ne în ipotezele prevăzute la art. 117-121 din C. proc. civ.

A făcut referire la textul art. 126 alin. (1) din C. proc. civ., conform căruia:

"Părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă".

A considerat că alegerea de competenţă făcută de reclamantă şi pârâta B. S.A. prin clauza atributivă de competentă de la art. 9.2 din contractul de prestări servicii nr. x din 21 mai 2013 nu poate avea ca obiect alegerea unei competenţe exclusive a instanţei, aşa cum dispun prevederile mai sus-citate, astfel că nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 123 alin. (3) din C. proc. civ., neputând fi atrasă competenţa Judecătoriei Timişoara, ci reclamanta a fost cea care a stabilit competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 112 alin. (1) şi art. 116 din C. proc. civ.

III. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 13 martie 2020, sub numărul x/2019.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi Judecătoria Timişoara - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă, prin emiterea regulatorului de competenţă.

În prezenta cauză, potrivit clauzei atributive de competenţă prevăzută de art. 9.2 din contractul de transport nr. 995 din 23 mai 2013, reclamanta A. S.A., în calitate de beneficiar şi pârâta B. S.A., în calitate de prestator, au convenit că orice litigii survenite între părţi, izvorâte din contract, vor fi soluţionate de instanţa de la sediul prestatorului, în speţă Judecătoria Timişoara.

Această clauză a fost prevăzută în contractul de transport în aplicarea dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din C. proc. civ., text de lege ce instituie prorogarea voluntară de competenţă, în temeiul căreia părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.

Sub acest aspect, în raport cu obiectul litigiului - acţiune în răspundere civilă contractuală - se constată că în speţă nu îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art. 117-121 din C. proc. civ., nefiind atrasă competenţa exclusivă a unei anumite instanţe.

Nici clauza atributivă de competentă nu poate avea ca obiect alegerea unei competenţe exclusive a instanţei, în raport cu obiectul cauzei.

Se mai reţine că, în conformitate cu regula stabilită prin dispoziţiile art. 107 alin. (1) din C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Prin dispoziţiile art. 112 alin. (1) din C. proc. civ. a fost reglementată o competenţă teritorială alternativă, ce consacră dreptul reclamantului de a alege între două sau mai multe instanţe deopotrivă competente, textul precizând că, atunci când cererea de chemare în judecată vizează mai mulţi pârâţi, aceasta poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia.

Rezultă că, în speţă, nu clauza atributivă de competenţă inserată în contract atrage competenţa teritorială a Judecătoriei Sectorului 2, ci manifestarea de voinţă în acest sens a reclamantei, care a ales să introducă cererea la instanţa competentă de la sediul pârâtei C. S.A.

Prin alegerea făcută de reclamantă, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a devenit competentă să judece litigiul cu care a fost învestită, moment de la care orice altă instanţă, posibil competentă alternativ, a pierdut această prerogativă.

Înalta Curte constată, aşadar, că prin înregistrarea iniţială a acţiunii pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, coroborată cu împrejurarea că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 117-121 din C. proc. civ., nefiind atrasă competenţa exclusivă a unei alte instanţe, a devenit competentă să soluţioneze cauza instanţa astfel învestită, respectiv Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti.

În consecinţă, în raport cu considerentele anterior expuse, se constată că revine Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti competenţa de a judeca litigiul, aşa încât, în aplicarea prevederilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată astăzi 3 aprilie 2020, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.