Reinstatement denied: erroneous "final" label in appellate decision not a valid impediment to cassation appeal

Şedinţa publică din data de 2 aprilie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 25.04.2016, sub nr. x/2016, reclamanta Societatea pentru Lucrări de Drumuri şi Poduri Dolj S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Centrul de Cercetare pentru Materiale Macromoleculare şi Membrane S.A., solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata integrală şi imediată a creanţei sale certe, lichide şi exigibile în cuantum total de 242.917,03 RON, reprezentând c/v beton asfaltic şi c/v servicii de închiriere, conform facturilor cu nr. x/24.09.2014 şi y/23.10.2014 (parţial); obligarea pârâtei la plata sumei de 27.311,58 de RON reprezentând dobânzi legale penalizatoare, datorate pentru întârzierea la plata debitului, calculate până la data de 31.12.2015, conform facturii nr. x/31.03.2016, precum şi la plata acestora în continuare până la achitarea integrală a debitului şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 noul C. proc. civ. la 18 mai 2016, reclamanta a depus o precizare a cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7357 din data de 21.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, formulată de reclamanta Societatea pentru Lucrări de Drumuri şi Poduri Dolj S.A., în contradictoriu cu pârâta Centrul de Cercetare pentru Materiale Macromoleculare şi Membrane S.. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 242.917,03 RON, reprezentând contravaloare bunuri livrate şi servicii prestate, a sumei de 34.559,25 de RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare aferentă sumei de 242.917,03 RON, calculată de la data scadenţei fiecărei facturi şi până la data de 21.04.2016, precum şi a dobânzii legale penalizatoare, aferente sumei de 242.917,03 RON, calculate începând cu data de 22.04.2016 şi până la data plăţii efective a debitului principal. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.855,06 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 7357 din data de 21.11.2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a formulat apel Centrul de Cercetare pentru Materiale Macromoleculare şi Membrane S.A.

Prin decizia civilă nr. 1848 din 3 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul declarat de apelantul pârât Centrul de Cercetare pentru Materiale Macromoleculare şi Membrane S.A. împotriva sentinţei civile nr. 7357/21.11.2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Societatea pentru Lucrări de Drumuri şi Poduri Dolj S.A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de repunere în termenul de recurs şi recurs Centrul de Cercetare pentru Materiale Macromoleculare şi Membrane S.A.

Recurentul a formulat cerere de repunere în termenul de recurs motivată pe existenţa unei împrejurări temeinice, mai presus de voinţa acestuia care a împiedicat exercitarea căii de atac în termenul legal arătând că menţionarea greşită, în cuprinsul dispozitivului deciziei nr. 1848/03.10.2018, a termenului "Definitivă", coroborat cu prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 au constituit cauză temeinică de împiedicare de a declara calea de atac în termenul legal.

Recurentul a susţinut că nu invocă necunoaşterea legii drept cauză de împiedicare a declarării căii de atac în termenul legal, ci faptul că noţiunea de lege, în accepţiunea jurisprudenţei CEDO, cuprinde mai ales accepţiunea ei materială şi nu formală, important fiind ca toate acestea să îndeplinească cele două calităţi obligatorii, accesibilitatea şi previzibilitatea. Din perspectiva acestor elemente, menţiunea din dispozitivul hotărârii de fond că ar fi definitivă reprezintă o furnizare oficială de informaţii procedurale către părţi, care conturează existenţa şi conţinutul normelor juridice aplicabile în cazul determinat pentru posibilitatea exercitării sau nu a căii de atac; eroarea vizând caracterul definitiv al deciziei nr. 1848/03.10.2018, se regăseşte în dispozitivul hotărârii comunicate şi nu poate fi translatată, cu efecte potrivnice, părţii care a respectat condiţiile din comunicare, conferindu-i astfel credibilitatea ce derivă din natura actului primit, raportat şi la instituţia emitentă.

A susţinut recurentul că împiedicarea de a exercita calea de atac în termenul prevăzut de lege echivalează cu cazul fortuit, forţa majoră sau altă cauză care 1-a pus în situaţia de a nu putea acţiona aşa cum îi cereau interesele şi în lipsa căreia ar fi acţionat.

Prin menţionarea în dispozitivul deciziei nr. 1848/03.10.2018 a faptului că aceasta este definitivă, s-a creat şi menţinut împrejurarea care a împiedicat exercitarea căii de atac. Atât timp cât o decizie a Curţii de Apel Bucureşti menţionează faptul că este definitivă, orice justiţiabil percepe acest fapt ca o realitate de netăgăduit care nu se poate modifica Astfel cum nici Curtea de Apel Bucureşti nu a avut cunoştinţă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30.05.2017 prin care s-au declarat neconstituţionale limitările exerciţiului căii de atac a recursului în funcţie de un anumit prag valoric cuprinse în sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv", prevăzută în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, recurentul susţine că nici acesta nu a avut cunoştinţă de decizie şi s-a încrezut în totalitate într-un act emis de Curtea de Apel Bucureşti.

Recurentul a susţinut că în tot acest timp a fost de bună credinţă şi a încercat să atace decizia nr. 1848/2018 prin contestaţia în anulare, fiind în mod real împiedicat să exercite calea de atac a recursului. Încetarea împiedicării de la exercitarea căii de atac s-a produs în momentul în care i s-a comunicat Decizia în dosarul nr. x/2018, când instanţa a reţinut că decizia nr. 1848/2018 ar fi putut fi atacată cu recurs, astfel cum a dispus Curtea Constituţională prin decizia nr. 369 din 30.05.2017. Decizia 259A/15.02.2019 i-a fost comunicată la data de 25.02.2019 după cum rezultă din ştampila cu data poştei aflată pe plic.

Conform art. 186 alin. (2) din noul C. proc. civ., respectiv art. 103 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., actul de procedură se va îndeplini în termen de 30 zile de la încetarea împiedicării. Având în vedere aceste aspecte, recurentul a susţinut că a formulat prezenta cerere de repunere în termen, respectând termenul de 15 zile de la încetarea împiedicării, prevăzut de lege.

În motivarea cererii de recurs, recurentul a arătat următoarele:

Recurentul a susţinut că ceea ce a reţinut instanţa referitor la plata parţială a facturii nr. x/23.10.2014 şi anume că prin această plată ar fi recunoscut întregul debit, este absolut incorect. Au existat două contracte în formă simplificată (două comenzi) pentru care s-a întocmit o singură factură. A fost achitată prima comandă, care a corespuns tuturor cerinţelor de calitate şi cantitate, iar cea de-a doua comandă nu a fost onorată, întrucât constructorul nu a executat lucrarea corespunzător normelor de punere în operă a mixturilor asfaltice, aceasta fiind realizată pe timp de ploaie. În toate fazele procesuale s-a precizat faptul că lucrările au prezentat încălcări flagrante de punere în operă faţă de Normele Naţionale, constructorul neputând justifica cantitatea de mixtură utilizată (lucru confirmat şi de către CNADR prin expertiza realizată ataşată la dosar), lipsind documentele legale în speţă, respectiv avize de expediţie, fişe de cântar şi certificate de calitate pentru mixtura furnizată.

Achitarea obligaţiilor financiare pretinse de către intimata reclamantă, respectiv a doua comandă, ar presupune că CCMMM şi-a însuşit lucrarea efectuată de către Societatea pentru Lucrări de Drumuri şi Poduri Dolj S.A., lucru care este total inadmisibil din motivele învederate deja, respectiv acelea că doar jumătate din cantităţile contractate au fost utilizate obţinându-se un strat de asfalt mult mai subţire decât ar fi trebuit, conducând la deteriorarea rapidă a acesteia, în prezent fiind plina de fisuri şi gropi plombate cu ciment de către Primăria Comunei Maglavit, ceea ce este inadmisibil şi inacceptabil. Intr-un contract, ambele părţi contractante au drepturi şi obligaţii. Îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor uneia dintre părţi nu îi da dreptul acesteia să solicite plata prestaţiilor defectuos efectuate. Această atitudine echivalează cu invocarea propriei turpitudini în neexecutarea contractului. Practic, motivul, prezentat mai sus, pentru care nu a fost achitată cea de-a doua comandă, a fost menţionat în toate fazele procesuale, şi anume executarea necorespunzătoare a lucrărilor.

Printr-o altă critică s-a arătat că instanţa a ignorat efectul devolutiv al apelului în sensul că nu a ţinut cont de probele aduse de recurent în faza procesuală a apelului şi nu a efectuat o nouă judecată a fondului în fapt şi în drept, astfel cum prevede art. 476 C. proc. civ., ci s-a mulţumit să reia motivările susţinute de prima instanţă.

Recurentul a susţinut că instanţa nu a ţinut cont de efectul devolutiv al apelului, nici de prevederile art. 254 alin. (2) C. proc. civ. şi l-a decăzut din probele solicitate trecându-se peste faptul că lucrările au fost efectuate în mod defectuos, că viciile nu au ieşit la iveală imediat ci de abia în faza procesuală a apelului.

Instanţa a reţinut care erau obligaţiile contractuale ale recurentului fără însă a face vreo referire la obligaţiile contractuale ale Societăţii pentru Lucrări de Drumuri şi Poduri Dolj. Din modul în care a fost redactată hotărârea reiese că instanţa a reţinut că Societatea pentru Lucrări de Drumuri şi Poduri nici măcar nu ar avea obligaţii financiare sau dacă avea nu prezintă relevanţă dacă şi le-a îndeplinit sau nu, însă recurentul era obligat să plătească preţul indiferent de calitatea lucrărilor. O astfel de soluţie nu este legală şi nici echitabilă căci într-un contract fiecare parte are drepturi şi obligaţii şi înainte ca o parte să poată cere executarea obligaţiilor de către cealaltă parte, aceasta trebuie ca mai întâi să-şi fi îndeplinit propriile obligaţii.

In drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 decembrie 2020 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, iar la 31 decembrie 2019, recurenta a depus punct de vedere la raport.

Înalta Curte, examinând, în temeiul art. 186 din C. proc. civ. cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de recurentul-pârât, reţine următoarele:

Potrivit art. 186 C. proc. civ.: "(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac. (3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen".

Din analiza prevederilor legale enunţate reiese că, pentru a beneficia de repunerea în termen, este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii: partea să nu fi respectat un termen procedural imperativ, nerespectarea termenului să se datoreze unor motive temeinic justificate, dovedite de parte, împrejurarea ce a împiedicat partea să-şi exercite dreptul în termen să se fi produs înăuntrul acestuia, partea să formuleze cererea de repunere în termen în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării şi, totodată, să îndeplinească actul de procedură neexercitat în termenul prevăzut pentru exercitarea căii de atac, respectiv 30 de zile de la încetarea împiedicării.

Înalta Curte apreciază că motivele invocate de către recurent în cadrul cererii sale nu constituie motive temeinic justificate, aşa cum prevede legiuitorul, care să conducă la repunerea acestuia în termenul de declarare a recursului.

Astfel, trebuie menţionat că, prin decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, s-a constatat ca sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este neconstituţională, astfel încât, în condiţiile prorogării aplicării, până la 1 ianuarie 2019, a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., s-a statuat că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate după publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României (20.07.2017), în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Ulterior, prin decizia nr. 52/18.06.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609/17.07.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a decis că "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României, efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate după publicarea în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)".

Prin considerentele deciziei nr. 454 din data de 04.07.2018, Curtea Constituţională a României a reţinut, în esenţă, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa să se pronunţe în legătură cu efectele deciziei Curţii Constituţionale sau să dea dezlegări obligatorii care contravin deciziilor Curţii Constituţionale şi că, sub aspectul efectelor deciziei nr. 369/30.05.2017, indiferent de data introducerii cererii formulate sub imperiul noului C. proc. civ., hotărârea judecătorească privind cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv devine susceptibilă de recurs, dacă a fost pronunţată după publicarea deciziei Curţii Constituţionale.

Ulterior, la data de 18 decembrie 2018, Curtea Constituţională a României a pronunţat decizia nr. 874, prin care a constatat că dispoziţiile art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt neconstituţionale.

În Monitorul Oficial nr. 1074 din data de 18.12.2018 a fost publicată Legea nr. 310/2018. Art. III pct. 3 din acest act normativ a stabilit că sunt supuse recursului cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, în procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv şi nesoluţionate prin hotărâre pronunţată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum şi în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

În acest context juridic, după publicarea în Monitorul Oficial (1.10.2018) a deciziei Curţii Constituţionale nr. 454/04.07.2018, a fost pronunţată la 3 octombrie 2018 decizia atacată cu recurs în prezenta cauză, hotărâre ce a fost comunicată recurentului-pârât la 16 noiembrie 2018.

Se reţine că, prin dispoziţiile art. 457 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., legiuitorul stipulează că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei şi că menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

Aşadar, în conflictul dintre o menţiune greşită în dispozitivul hotărârii cu privire la denumirea, condiţiile şi termenul în care poate fi atacată o hotărâre judecătorească şi dispoziţia legală care reglementează aceste aspecte are prioritate cea din urmă, iar nu dispoziţia judecătorului.

Instanţa de judecată nu poate nici să acorde părţii o cale de atac neprevăzută de lege şi nici să o suprime fie printr-o menţiune inexactă, fie prin omisiunea de a indica în dispozitivul hotărârii posibilitatea de a fi atacată cu apel ori recurs.

Prin urmare, revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesual civile, aceeaşi pentru subiectele de drept aflate în situaţii identice.

Aceleaşi exigenţe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală.

Totodată, în raport cu art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, regulă ce este de resortul principiului legalităţii.

Este adevărat că decizia recurată poartă menţiunea "definitivă" şi că au existat divergenţe cu privire la calea de atac a recursului însă, în speţă, nimic nu îl împiedica pe recurentul-pârât să exercite calea de atac, iar ulterior, să existe remedii legale prin exercitarea unor căi extraordinare de atac în ipoteza în care, iniţial, recursul ar fi fost respins ca inadmisibil.

În nenumărate alte cauze, circumscrise aceluiaşi context juridic, părţile interesate şi-au conservat dreptul la formularea căii de atac şi au dat dovadă de diligentă, declarând recurs împotriva hotărârilor pronunţate în apel, chiar şi în situaţia în care o asemenea cale de atac era prohibită (fie prin dispozitivul hotărârii atacate, fie prin interpretarea conferită de decizia nr. 52 din 18.06.2018 a Înaltei Curţi în privinţa deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României), respectivele părţi formulând, ulterior introducerii căii de atac, apărări şi excepţii procesuale sub acest aspect, inclusiv excepţii de neconstituţionalitate, în sprijinul declarării recursului ca fiind admisibil.

În plus, este de reţinut că în jurisprudenţă s-a apreciat existenţa unor motive temeinice care să justifice admiterea unei cereri de repunere în termen, doar restrictiv, în ipoteza existenţei unor situaţii de fapt excepţionale, cum ar fi de exemplu: îmbolnăvirea părţii, spitalizarea acesteia, închiderea intempestivă a singurului oficiu poştal din localitate în ultima zi a termenului, cutremur, inundaţie, etc.

Însă, menţionarea greşită, în cuprinsul dispozitivului deciziei nr. 1848/03.10.2018 a termenului "definitivă", nu poate fi considerată o cauză temeinică de împiedicare în a declara calea de atac în termenul legal, astfel cum susţine recurentul.

Împrejurările descrise de recurent nu se circumscriu unor "motive temeinic justificate", de tipul celor avute în vedere de textul art. 186 C. proc. civ., deoarece ele nu constituie o veritabilă împiedicare de la formularea unei căi de atac, recurentul având obligaţia de a manifesta un comportament procesual activ şi diligent în ceea ce priveşte exercitarea căii de atac a recursului.

În raport cu aceste considerente, cererea de repunere în termenul de declarare a recursului va fi respinsă.

Ca atare, Înalta Curte examinând, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia tardivităţii prezentei căi extraordinare de atac, va anula ca tardiv recursul declarat de recurentul-pârât reţinând următoarele:

Dispoziţiile art. 485 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că termenul de recurs "este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

Potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Se constată că decizia pronunţată de instanţa de apel a fost comunicată recurentului-pârât la 16 noiembrie 2018, iar cererea de recurs expediată prin poştă, la 27 martie 2019, a fost depusă cu mult peste termenul de 30 de zile defipt de lege.

Prin raportare la aceste texte legale, cum recurentul-pârât a expediat cererea de recurs, la 27 martie 2019, recursul a fost declarat şi motivat cu depăşirea termenului de 30 de zile prescris de lege, astfel că devin incidente dispoziţiile art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., care sancţionează cu decăderea căile de atac exercitate cu nerespectarea termenelor legale, consecinţa fiind aceea a pierderii de către recurentul-pârât a dreptului de a-i fi examinate pe fond motivele invocate prin cererea de recurs.

Aşa fiind, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul-pârât şi, pe cale de consecinţă, va anula ca tardiv recursul declarat de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de pârâtul CENTRUL DE CERCETARE PENTRU MATERIALE MACROMOLECULARE ŞI MEMBRANE S.A. BUCUREŞTI.

Anulează ca tardiv recursul declarat de pârâtul CENTRUL DE CERCETARE PENTRU MATERIALE MACROMOLECULARE ŞI MEMBRANE S.A. BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 1848 din 3 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată astăzi, 2 aprilie 2020, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.