Cassation appeal against confirmation of insolvency settlement agreement dismissed as inadmissible due to finality of appellate decision

Şedinţa publică din data de 2 aprilie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22.12.2014 sub nr. x/2014, creditoarea A. S.A. a formulat cerere de declanşare a procedurii insolventei împotriva debitorului S.C. B. S.R.L. prin care a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei, întrucât sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 5 pct. 20 si art. 70 si următoarele din Legea 85/2014, respectiv deţine la data de 17.12.2014 o creanţa certa, lichida si exigibila, scadenta de mai mult de 60 de zile, in cuantum de 21.777.474,38 RON, echivalent in RON calculat la cursul BNR de 4,4788 RON pentru 1 EUR valabil la data de 16.12.2014.

Prin sentinţa civilă nr. 2368/09.03.2015 Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, prin judecător sindic, a admis cererea creditorului; în temeiul art. 72 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă a deschis procedura generală împotriva debitorului B. S.R.L, desemnând administrator judiciar provizoriu pe C..

Prin sentinţa civilă nr. 8946/09.11.2015 Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a pronunţat următoarea soluţie:

În temeiul art. 145 alin. (1) lit. B) din Legea nr 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, dispune intrarea în faliment prin procedura generală a debitorului B. S.R.L., cu sediul în Bucureşti, str. x, camera nr. 5, înregistrată la Reg. Com sub nr. x/2007, având CUI x.

În temeiul art. 145 alin. (2) din Legea nr 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, ridică dreptul de administrare al debitorului şi dispune dizolvarea societăţii debitoare.

Dispune sigilarea bunurilor din averea debitoarei, în sarcina lichidatorului.

Stabileşte termen de maxim 10 zile de la data notificării deschiderii procedurii falimentului de predare a gestiunii averii de la debitor către lichidator, împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate până la deschiderea procedurii.

Dispune întocmirea şi predarea către lichidator, în termen de maxim 5 zile de la intrarea în faliment, a unei liste cuprinzând numele şi adresele creditorilor şi toate creanţele acestora, cu indicarea celor născute după data introducerii cererii de deschidere a procedurii.

Fixează următoarele termene limită:

a) termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor menţionate la art. 146 alin. (3) din lege, în vederea întocmirii tabelului suplimentar - 25.12.2015;

b) termenul de verificare a creanţelor menţionate la art. 146 alin. (3) din lege, de întocmire, afişare şi comunicare a tabelului suplimentar al acestora - 25.01.2016;

c) termenul de depunere la tribunal a contestaţiilor - 7 zile de la publicarea în BPI a tabelului suplimentar;

d) termenul de întocmire a tabelului definitiv consolidat - 25.02.2016.

Numeşte lichidator judiciar provizoriu pe C., care va îndeplini atribuţiile prevăzute de art. 64 din lege, cu o remuneraţie de 3.000 RON din averea debitorului.

Pune în vedere lichidatorului prevederile art. 252 din Legea nr. 31/1990, republicată şi dispune îndeplinirea formalităţilor privind menţionarea la registrul comerţului a reprezentanţilor permanenţi ai săi.

În temeiul art. 146 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, dispune ca lichidatorul să trimită o notificare, în condiţiile art. 99 alin. (3) din lege, privind intrarea debitorului în procedura falimentului prin procedura generală, ridicarea dreptului de administrare şi dizolvarea acestuia, tuturor creditorilor menţionaţi în lista depusă de debitor/administratorul judiciar, menţionată la art. 145 alin. (2) lit. e), debitorului şi registrului unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii.

Prin cererea înregistrată la data de 16.11.2018, cerere inserată în cadrul raportului de activitate nr. 637/09.11.2018, lichidatorul judiciar al debitoarei a solicitat confirmarea tranzacţiei încheiată la data de 15.11.2018 de către debitoarea B. şi D. S.R.L. .

Prin încheierea pronunţată la data de 26 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a Civilă s-a respins cererea formulată de lichidatorul judiciar C. al debitoarei B. S.R.L. de confirmare a tranzacţiei încheiate la data de 15.11.2018 cu creditoarea D. S.R.L..

Împotriva acestei încheieri a formulat apel D. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 698A din 18 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta D. S.R.L. împotriva încheierii din 26.11.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimaţii E. S.A., S.C. B. S.R.L., prin lichidator C., şi S.C. B. S.R.L. prin administrator special F., a schimbat încheierea atacată în sensul că, a admis cererea lichidatorului C. şi a confirmat tranzacţia încheiată de D. S.R.L. şi B. S.R.L. prin lichidator C., la data de 15.11.2018, autentificată sub nr. x de Societatea Profesională Notarială G..

În fundamentarea acestei hotărâri s-a reţinut că judecătorul sindic a fost învestit de către lichidatorul judiciar C. în temeiul prevederilor art. 64 lit. j) din Legea nr. 85/2014 cu o cerere de confirmare a tranzacţiei încheiate în data de 15.11.2018 între debitoarea B. S.R.L. prin lichidatorul judiciar şi creditoarea D. S.R.L..

Cererea de confirmare a fost respinsă pentru motivul că tranzacţia nu este încheiată în interesul masei credale şi nu au fost identificate concesiile pe care le face creditoarea D. în schimbul renunţărilor acceptate de debitoarea B..

Din interpretarea art. 64 alin. (1) lit. j) şi art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 rezultă că legiuitorul a înţeles să ofere judecătorului sindic competenţa controlului legalităţii deciziilor lichidatorului, judecătorul sindic fiind îndreptăţit a analiza activitatea lichidatorului din perspectiva conformităţii cu dispoziţiile legale aplicabile, a reţinut instanţa.

În acelaşi timp o altă concluzie este aceea că deciziile pe care le adoptă lichidatorul judiciar pot fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori prin organele acestora. Adunarea creditorilor convocată să-şi spună opinia cu privire la o decizie managerială a administratorului judiciar/lichidatorului este cea care prin hotărârea luată cu votul prevăzut de lege aprobă sau respinge respectiva decizie.

În ceea ce priveşte considerentul primei instanţe conform căruia nu a identificat în tranzacţia încheiată la data de 15.11.2018 care sunt concesiile din partea creditoarei D. S.R.L., instanţa de apel a reţinut următoarele:

Art. 2267 C. civ. defineşte tranzacţia ca fiind contractul prin care părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă. Prin tranzacţie se pot naşte, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul litigiului dintre părţi.

În cauza de faţă, creditoarea D. S.R.L. a renunţat la beneficiul termenului stabilit prin contractul de împrumut încheiat cu debitoarea B. S.R.L. întrucât se obligă să restituie anticipat suma de 620.000 euro reprezentând parte din valoarea creanţei. Art. 1413 alin. (2) C. civ. prevede posibilitatea renunţării la beneficiul termenului.

De asemenea, creditoarea D. a renunţat şi la efectele convenţiei de subordonare prin care debitoarea B. a fost de acord să subordoneze creanţa sa în favoarea consorţiului de bănci din cadrul contractului privind acordarea unor facilităţi de credit.

Totodată, apelanta D. a fost de acord plătească către creditorul său B. suma de 620.000 euro în contextul în care posibilitatea de a recupera integral creanţa potrivit contractului de împrumut este egală cu zero.

Această împrejurare de fapt rezultă din concluziile rapoartelor de evaluare economică întocmite de societăţi independente specializate în acest domeniu, la cererea D. şi depuse la dosar.

Aşadar, sunt neîntemeiate considerentele instanţei de fond cât priveşte lipsa renunţărilor sau concesiilor din partea creditoarei D..

Referitor la cel de al doilea considerent care a dus la soluţia de respingere a cererii de confirmare a tranzacţiei, respectiv faptul că tranzacţia nu este în interesul masei credale, instanţa de apel a constatat următoarele:

Într-adevăr, scopul procedurii insolvenţei (art. 2 din Legea nr. 85/2014) este acela de a maximiza recuperarea creanţelor debitoarei însă acest deziderat trebuie privit prin prisma posibilităţii efective, reale de recuperare a creanţelor debitoarei ţinând seama de condiţiile de piaţă specifice şi de situaţia concretă în care se află debitorii societăţii falite.

Interesul masei credale reprezintă însă o chestiune de oportunitate care se decide de către Adunarea Creditorilor.

Or, în speţă, Adunarea Creditorilor debitoarei B. din data de 29.10.2018 a aprobat încheierea tranzacţiei, fiind adoptată hotărârea cu respectarea prevederilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Împotriva hotărârii Adunării creditorilor nu s-a formulat nici o contestaţie.

În considerarea caracterului colectiv al procedurii reglementate de legea nr. 85/2014 nu se poate aprecia că un act aprobat de către Adunarea creditorilor profită unui singur creditor, respectiv celui care a votat hotărârea. În plus, trebuie ţinut seama de faptul că în cauza de faţă, în tabelul definitiv sunt înscrişi 5 creditori din aceeaşi categorie, creanţe chirografare.

Dacă Adunarea creditorilor decide cu privire la oportunitatea unui act ce intră în sfera sa de competenţă, oportunitatea respectivului act nu mai poate fi contestată întrucât a fost exprimat interesul creditorilor.

De esenţa contractului de tranzacţie este caracterul reciproc al concesiilor şi al efectelor sale . Neegalitatea concesiilor nu exclude reciprocitatea acestora.

Fiind un contract cu titlu oneros, prin încheierea tranzacţiei părţile urmăresc întotdeauna un avantaj de natură patrimonială.

Apărările intimatei B. privind lipsa caracterului condiţionat al împrumutului ca urmare a ieşirii apelantei D. din grupul de societăţi din care face parte şi B. nu pot fi primite, întrucât nu sunt susţinute de nicio probă în acest sens.

Referitor la celelalte apărări din întâmpinare conform cărora adunării creditorilor nu-i revine nici atribuţie cât priveşte încheierea tranzacţiilor asupra averii debitoarei este de menţionat faptul că încheierea tranzacţiei aparţine competenţei administratorului sau lichidatorului judiciar, că deciziile manageriale ale acestuia sunt supuse aprobării adunării creditorilor, adunare prin intermediul căreia se exprimă interesul masei credale, şi doar legalitatea acestor decizii este cenzurată de către judecătorul sindic. Aşadar, aprobarea de către adunarea creditorilor a încheierii tranzacţiei prezintă relevanţă întrucât arată care este interesul creditorilor în această chestiune.

Concluzionând, instanţa de apel a reţinut că oportunitatea încheierii tranzacţiei nu poate fi cenzurată de către judecătorul sindic, iar rapoartele de evaluare relevă că debitoarea B. nu are posibilitatea reală de a recupera efectiv nici o sumă din creanţa provenită din contractul de împrumut încheiat cu D.. Tranzacţia a fost aprobată de Adunarea creditorilor, iar hotărârea nu a fost contestată de nici un creditor, considerente pentru care s-a constatat că soluţia primei instanţe se impune a fi schimbată, respectiv criticile apelantei D. sunt întemeiate.

Prin încheierea din 9 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de îndreptare a erorii materiale strecurată în decizia civilă nr. 698A din 18.04.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, reţinând, în esenţă, că cererea de îndreptare a menţiunii din dispozitivul hotărârii cu privire la calea de atac a recursului nu se încadrează în noţiunea de eroare materială avută în vedere de art. 442 alin. (1) C. proc. civ. şi că orice alte erori, de judecată pot fi îndreptate prin intermediul exercitării căilor de atac prevăzute de lege dar nu prin acest mijloc procedural al îndreptării de eroare materială.

La data de 28 iunie 2019 (pilc fila x recurs) recurenta S.C. B. S.R.L. prin administrator special a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 698A din 18 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi art. 440 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de competenţa funcţională a judecătorului sindic, interpretând greşit dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. j) şi art. 45 alin. (2) din Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

Astfel, instanţa de apel a considerat în mod greşit că, odată adoptată o hotărâre a adunării creditorilor cu privire la Tranzacţie, judecătorul sindic nu ar putea interveni cu privire la oportunitatea tranzacţiei, rolul acestuia fiind limitat la a aprecia cu privire la legalitatea actului. In acest mod, a apreciat recurenta, instanţa de apel a modificat competenţele organelor procedurii insolvenţei, limitând în mod nepermis competenţa judecătorului sindic în ceea ce priveşte confirmarea tranzacţiilor, prin subordonarea acestuia hotărârii adunării creditorilor.

Recurenta a arătat că Legea 85/2014 stabileşte în competenţa exclusivă a judecătorului sindic anumite atribuţii, printre care şi confirmarea tranzacţiilor încheiate de administratorul sau lichidatorul judiciar. Prin confirmarea tranzacţiei, judecătorul sindic asigură respectarea principiilor imperative ale legii insolvenţei, respectiv maximizarea averii debitorului, transparenţa, neprejudicierea altor persoane care nu iau parte la tranzacţie, dar care sunt afectate de încheierea acesteia.

Recurenta a susţinut că, deşi judecătorul sindic a apreciat în mod corect ca se impunea respingerea cererii de confirmare a tranzacţiei, instanţa de apel a considerat că instanţa nu poate interveni asupra aspectelor de oportunitate a tranzacţiei şi că, atâta timp cât există hotărârea adunării creditorilor care aprobă tranzacţia, se impune confirmarea ei. La pronunţarea hotărârii atacate, instanţa de apel nu s-a asigurat de respectarea principului maximizării averi debitorului, nu s-a întemeiat pe o perspectivă proprie a lichidatorului ca reprezentant al debitorului, nu a asigurat respectarea obligaţiei acestuia de diligentă şi de transparenţă în decizii, subliniind recurenta că instanţa de apel a considerat că nu poate cenzura activitatea lichidatorului, s-a limitat a analiza perspectiva cocontractantului şi a luat act de hotărârea creditorului majoritar.

Recurenta a apreciat că instanţa de apel a încălcat normele privind competenţa funcţională a judecătorului sindic, pentru următoarele motive:

Încheierea de tranzacţii este de competenţa lichidatorului, condiţionat de confirmarea judecătorului sindic, conform art. 64 alin. (1) lit. j).

Confirmarea judecătorului sindic nu este una formală, limitată la a lua act de existenţa tranzacţiei (şi, eventual a hotărârii adunării creditorilor), aşa cum a apreciat în mod greşit Curtea de Apel întrucât tranzacţia nu presupune în procedura insolvenţei stingerea unui litigiu ce se afla pe rolul instanţei, confirmarea acesteia în accepţiunea Legii 85/2014, presupune o procedură contradictorie a părţilor cu interese opuse.

Concesiile pe care lichidatorul este dispus să le facă din averea debitorului sunt supuse cenzurii judecătorului sindic (şi ulterior a instanţei de control judiciar) prin formalitatea confirmării.

Judecătorul sindic trebuie să se asigure că în îndeplinirea atribuţiei sale, lichidatorul a respectat principiul maximizării averii debitorului, că decizia de a încheia tranzacţia este justificată şi că există transparenţă în ceea ce priveşte procesul decizional. Curtea de apel nu a considerat că trebuie să facă această analiză, interpretând greşit art. 45 alin. (2) din Legea 85/2014.

Doctrina de specialitate a arătat că, deşi nu este exclus, contractul de tranzacţie încheiat după deschiderea procedurii presupune manifestarea unei griji deosebite pentru transparenţă, în special din perspectiva administratorului judiciar (lichidatorului) care trebuie să justifice respectarea principiului maximizării averii debitorului.

Neprejudicierea intereselor creditorilor presupune în primul rând informarea corespunzătoare cu privire la măsura luată şi motivele care au stat la baza unei astfel de decizii. Existenţa unei hotărâri a adunării creditorilor nu înlătură obligaţia judecătorului sindic de a veghea la respectarea principiilor procedurii insolvenţei. Doctrina a arătat că datorită impactului deosebit asupra averii debitorului, "judecătorul sindic ar trebui să manifeste maximă diligentă şi prudenţă în operaţiunea de confirmare a actelor menţionate de norma legală".

Maximizarea averii debitorului presupune luarea unor decizii justificate şi documentate, este mai mult decât o problemă de oportunitate, cum greşit şi-a limitat analiza instanţa. Procedând în acest mod, curtea de apel a refuzat îndeplinirea unei atribuţii acordate în mod exclusiv judecătorului sindic, a mai susţinut recurenta.

Deşi judecătorul sindic a făcut această cercetare, recurenta a arătat că în mod greşit instanţa de apel a înlăturat-o pe motivul că aspectele ar ţine de oportunitatea operaţiunii şi nu de legalitate si că, potrivit art. 45 alin. (2), controlul exercitat de judecătorul sindic nu priveşte deciziile manageriale ale lichidatorului.

Recurenta a mai susţinut că tranzacţia nu este o simplă decizie managerială în sensul art. 45 alin. (2), ci este una din aplicaţiile principiului maximizării averii debitorului.

Acest principiu, s-a susţinut, nu poate fi înlăturat de hotărârea adunării creditorilor, în special când aceasta este luată de un singur creditor, iar decizia acestuia este lipsită total de transparenţă, nefiind cunoscute motivele, informaţiile care au stat la baza ei. În cazul tranzacţiilor, respectarea principiului maximizării averii debitorului trebuie justificat de către lichidator şi este supus cenzurii judecătorului sindic în cadrul formalităţii confirmării. Or, în speţă, lichidatorul a justificat oportunitatea încheierii tranzacţiei exclusiv prin hotărârea adunării creditorilor. Nici instanţa şi nici creditorii nu au primit de la lichidator vreo informaţie cu privire la motivele încheierii tranzacţiei. Singura viziune prezentată instanţei de apel a fost a apelantului D., care a explicat în mod total subiectiv şi în conflict de interes, oportunitatea, pentru debitor, a tranzacţiei. Implicit, instanţa nu a considerat că este de competentă sa să supună judecăţii şi să cenzureze, cu ocazia confirmării, viziunea lichidatorului din perspectiva debitorului falit, cu privire la încheierea tranzacţiei. O astfel de perspectivă nu a fost prezentată instanţei, poziţia lichidatorului fiind una complet pasivă.

S-a arătat că aprobarea tranzacţiilor nu este în competenţa adunării creditorilor. Observând că a fost de acord cu tranzacţia creditorul majoritar, instanţa de apel a apreciat relevant şi suficient acest aspect în ceea ce priveşte oportunitatea tranzacţiei, refuzând să mai intervină în raportul juridic şi să ceară socoteală lichidatorului pentru motivele care au stat la baza încheierii tranzacţiei.

Or, legea nu acordă adunării creditorilor atribuţii în ceea ce priveşte aprobarea tranzacţiilor ci, dimpotrivă, stabileşte în sarcina exclusivă a judecătorului sindic atributul confirmării.

Mai mult, instanţa de apel a făcut menţiunea că hotărârea adunării nu este contestată, deşi, a susţinut recurenta, a arătat pe de o parte, că hotărârea creditorilor nu poate fi avută în vedere la confirmarea tranzacţiei întrucât chestiunea nu este dată de lege în competenţa creditorilor, iar pe de alta, că votul acestora este discreţionar şi că o contestaţie la hotărârea adunării creditorilor nu ar avea nicio finalitate. Nu în ultimul rând, instanţa a apreciat în mod greşit faptul că art. 45 alin. (2) teza a II-a, menţionând "organele" creditorilor, s-ar fi referit la adunare. Cel mult, organul creditorilor care ar putea aproba, conform legii, o operaţiune care excede activităţii curente, este comitetul creditorilor, potrivit art. 87 alin. (2). Lipsa probării comitetului fiind sancţionată cu nulitatea, conform art. 150 alin. (3). Diferenţa dintre cele două organe ale procedurii este una semnificativă, întrucât dacă în adunare creditorul majoritar hotărăşte, în comitet deciziile se iau cu majoritatea numărului membrilor, ceea ce asigură o reprezentativitate mai mare masei creditorilor.

În concluzie, recurenta a apreciat că instanţa de apel a limitat în mod nepermis atribuţiile judecătorului sindic prevăzute de lege, încălcând normele imperative de competenţă funcţională, astfel încât se impune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

Prin întâmpinarea transmisă, la 22 august 2019, intimata D. S.R.L. a solicitat, în esenţă: în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, având în vedere faptul că: (i) decizia nu este susceptibilă de recurs în conformitate cu dispoziţiile art. 43 alin. (1), (45) alin. (1) si 46 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă ("Legea 85/2014); şi (ii) recursul nu se încadrează pe motivul de recurs invocat, respectiv art. 488 pct. 5 şi 440 din C. proc. civ. (" noul C. proc. civ.."), şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Totodată, a arătat că nu este de acord ca, în situaţia în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru prevăzut la art. 493 C. proc. civ.

La 26 august 2019, C. în calitate de lichidator judiciar al S.C. B. S.R.L. a transmis un punct de vedere prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului formulat, în lipsa existentei unor motive de nelegalitate a hotărârii recurate; în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat si pe cale de consecinţa menţinerea deciziei nr. 698A/2019 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI a Civila, ca fiind temeinica si legala.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 decembrie 2020 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar la 30 decembrie 2019, intimata S.C. D. S.R.L. a depus punct de vedere la raport, prin care a arătat, în esenţă, că este de acord cu respingerea recursului ca inadmisibil.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

La originea prezentului litigiu se află cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti prin care lichidatorul judiciar al debitoarei a solicitat confirmarea tranzacţiei încheiată la data de 15.11.2018 de către debitoarea B. şi D. S.R.L., cerere promovată în cadrul procedurii insolvenţei.

Astfel, având în vedere că acţiunea a fost întemeiată pe legea insolvenţei, fiind soluţionată în primă instanţă de judecătorul-sindic, în condiţiile reglementate de legea insolvenţei, devin aplicabile dispoziţiile din această materie, inclusiv cele din materia căilor de atac prevăzute la art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 şi art. 46 alin. (1) din aceeaşi lege.

Conform art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenţei curtea de apel va fi instanţa de apel pentru hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic, iar potrivit tezei a doua a aceluiaşi articol hotărârile curţii de apel sunt definitive.

Totodată, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, "Hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii şi pot fi atacate, separat, numai cu apel".

Conform art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs".

In accepţiunea conferită de legiuitor, hotărârile definitive enumerate in art. 634 C. proc. civ. sunt cele care nu mai pot fi atacate cu apel, respectiv, cu recurs, fie pentru că a expirat termenul pentru exercitarea căii de atac- care dobândesc caracter definitiv la momentul expirării termenului de exercitare a căii de atac, fie pentru ca legea nu prevede posibilitatea atacării lor, ipoteză în care hotărârile devin definitive la data pronunţării lor.

De asemenea, art. 483 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. prevede că "…nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţa de apel în cazul în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Se reţine că instanţa nu are posibilitatea de a considera ca admisibilă orice cale de atac promovată, chiar dacă hotărârea atacată ar fi considerată de părţi netemeinică sau nelegală, ci are obligaţia de a analiza căile de atac în limitele şi cu respectarea condiţiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenţei dreptului, recunoscut în preambulul Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, implicit, a principiului securităţii raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres şi limitativ stabilite de lege.

Conform principiului legalităţii căilor de atac consacrat de art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei ".

Astfel, deşi decizia recurată poartă în dispozitiv menţiunea "cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare", faţă de prevederile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. şi văzând că este vorba de o hotărâre pronunţată în procedura insolvenţei, se constată că aceasta nu este susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Este ştiut că recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Prin urmare, decizia ce formează obiectul prezentului recurs are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speţă fiind operant principiul legalităţii căilor de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta S.C. B. S.R.L., prin administrator special F. împotriva deciziei civile nr. 698 A din 18 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată astăzi, 2 aprilie 2020, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.